Cunoaşterea de sine.Concepţia despre sine






Anumiţi cercetători, ca Françoise Bariaud şi Hector Rodriguez-Tomé, preferă noţiunea de concepţie de sine aceleia de identitate.
Orice individ, adult sau adolescent, dispune de numeroase concepţii despre el însuşi; despre el ca "obiect" de cunoaştere definit printr-o multitudine de atribute, fizice, materiale, psihologice, sociale, relaţionale: "eul" („moi”), şi despre el ca "subiect" al experienţei: "eu"(„je”).
Dintre toate concepţiile pe care un individ le are despre sine – reprezentări, credinţe, atitudini, sentimente – doar o parte infimă este activată în fiecare situaţie de viaţă, orientându-i interpretările evenimentelor, deciziile şi comportamentele. Totuşi, aproape toţi specialiştii admit actualmente că ansamblul concepţiilor despre sine formează un "sistem" multidimensional, organizat, în acelaşi timp, stabil şi modificabil, dinamic, evolutiv, activ.
Concepţiile despre sine se construiesc, în principal, pe baza informaţiilor culese în experienţele de interacţiune socială, în care individul se percepe pe sine şi în atitudinile şi părerile celorlalţi despre el. Acestea se transformă continuu de-a lungul copilăriei şi adolescenţei datorită dezvoltării capacităţilor cognitive, multiplicării şi diversificării experienţelor, dobândirii cadrelor conceptuale furnizate de cultură şi care dau sens acestor concepţii.
Metodele larg utilizate în ultimele două decenii pentru a studia diferitele concepţii despre sine la adolescenţi constau în a le cere acestora să se descrie liber, oral sau în scris, răspunzând la întrebări deschise de tipul: "Cine sunt eu?", "Cine eşti tu?", "Vorbeşte-mi despre tine, spune-mi ce fel de persoană eşti", "Ce îţi place cel mai mult la tine însuţi?" etc. Rezultatele cercetărilor au permis evidenţierea a două tipuri de concepţii despre sine şi au pus în lumină trei probleme cruciale în adolescenţă.
Primul tip de concepţie de sine constă în a se concepe ca "obiect", identificând atributele personale de toate tipurile şi identitatea pe care o compun.
Se observă dezvoltarea odată cu vârsta a concepţiilor abstracte, psihologice şi relaţionale. Copiii şi adolescenţii tineri (spre 12 ani) se descriu, cel mai adesea, în mod concret, material: ei se definesc frecvent în termeni de "acţiune" şi de "fiinţă fizică", prin referinţe la corp, la aparenţă, menţionarea preferinţelor şi a activităţilor, prin raporturile cu un mediu concret, prin verbe de acţiune şi descriptori «obiectivi».
Adolescenţii mai mari (16-18 ani), fără a renunţa la descriptorii precedenţi, se definesc mult mai mult în termeni de "fiinţă existenţială", adică prin trăsături ale personalităţii, sentimente, dorinţe, motivaţii, credinţe, valori şi opinii despre lume, reflecţia şi evaluarea asupra propriei persoane, idealuri, referiri la viitor şi un întreg ansamblu de descriptori personali ("din interior"), existenţiali, metafizici, chiar metaforici.
Dar sinele nu este numai intimist, el este şi relaţional şi ceilalţi sunt, totdeauna, prezenţi în mod explicit în descrierile de sine. La început, la copiii mici, ca parteneri semnificativi sau modele; mai apoi, ca elemente de comparaţie; în fine, în adolescenţă, în interacţiune (adolescentul se defineşte prin calitatea relaţiilor sale cu ceilalţi – mai ales cu colegii şi prietenii – atitudinile şi părerile celorlalţi despre el, sentimentele sale faţă de ei).
Al doilea tip de concepţie de sine constă în a se concepe ca "subiect".
"Eul" este acea parte din sine care organizează informaţiile sociale şi orientează comportamentul. Ce poate şti individul despre acesta?
În identificările de sine făcute către mijlocul adolescenţei, unele declaraţii dezvăluie conştiinţa pe care o au în acel moment tinerii despre caracterul "reflexiv" al gândirii, adică despre puterea ei de a se exercita asupra ei înseşi: ştiu că gândesc că gândesc, dar ştiu şi că el gândeşte că gândesc. Aceste declaraţii, în care subiectul se descrie ca observându-se pe el însuşi, ca întrebându-se asupra lui însuşi, ca evaluându-se pe sine, sunt tot mai numeroase în adolescenţă.
Înţelegerea şi însuşirea gândirii reflexive conduc adolescentul spre a se afirma ca subiect, a se concepe clar ca subiect al reflecţiei şi acţiunii sale, a se afirma ca agent autonom şi responsabil al propriei sale dezvoltări. În această dublă mişcare, care priveşte gândirea şi acţiunea, adolescentul îşi afirmă libertatea.
Se poate spune deci, că în pragul vârstei adulte tânărul a reuşit să-şi construiască o "teorie despre sine" sau o teorie a persoanei, în sensul deplin al acestui termen.

După cum arată F. Bariaud, această teorie este un "ansamblu de concepte şi de postulate de diferite niveluri, legate între ele şi organizate, care îi permit individului să interpreteze experienţa socială şi să-şi orienteze comportamentele". Bineînţeles, această teorie nu este universală, ea depinde de contextul cultural (lucrurile nu se petrec la fel în Europa Occidentală şi în India, de exemplu).

Utilizând-şi astfel noile capacităţi de cunoaştere, adolescentul resimte, în acelaşi timp, fascinaţie şi plăcere, dar el găseşte şi noi surse de nelinişte.
Odată cu progresele sociocognitive vine vremea întrebărilor existenţiale: problemele consistenţei de sine, ale împlinirii şi respectului faţă de sine.
Consistenţa de sine. A-şi atribui trăsături ale personalităţii presupune un proces de abstragere asupra regularităţilor observate în propriile comportamente sau în reacţiile celorlalţi faţă de sine. Or, în adolescenţă, comportamentele pot fi percepute ca foarte instabile. Această instabilitate de sine provine din fluctuaţiile rapide ale dispoziţiilor şi dorinţelor, din impulsurile prost controlate, ideile sau sentimentele nesigure, ca şi din necesitatea de a răspunde noilor aşteptări, variate, insuficient definite, ale unui mediu în schimbare. O altă dificultate provine din faptul că trăsăturile pe care tânărul şi le identifică pot fi opuse, contradictorii. Aceste contradicţii de sine pot da naştere unui sentiment de conflict interior şi de nesiguranţă identitară: dacă sunt diferit, care este eul meu adevărat?

Impresia de dificultate în construirea unei viziuni coerente de sine face parte din dezvoltarea normală a adolescentului.

Împlinirea de sine. Aceasta presupune capacitatea de a se concepe în timp. În adolescenţă, alături de acest sentiment profund de identitate (a fi acelaşi de-a lungul vremii), punerea în perspectivă a prezentului face din continuitatea de sine o construcţie a gândirii: m-am schimbat, nu mai sunt acelaşi; voi continua să mă schimb: nu sunt încă cel ce voi fi şi, totuşi, sunt acelaşi. Viitorul este conceput ca un loc al autonomiei, libertăţii, al împlinirii de sine într-o existenţă asumată plenar. Apare, desigur, şi angoasa, legată de incertitudine (teama de eşec este frecventă în adolescenţă).
Adolescenţa este o etapă de cucerire de sine şi de pregătire. Formularea scopurilor de viaţă, a proiectelor, opţiunile, toate acestea cer cunoaştere de sine, iar aceasta cere timp.

Valoarea de sine. Întrebările adolescentului asupra lui însuşi sunt, de asemenea, în mod necesar, întrebări asupra propriei valori. Sentimentul valorii de sine se construieşte luând din diferite surse cogniţii încărcate de afecte care îl alimentează.
De la început, două surse de experienţe contribuie la a-i procura copilului mic ingredientele de bază ale sentimentului propriei valori: calitatea relaţiei afective cu părinţii şi propriile realizări. Această dublă influenţă a părerii şi atitudinilor mai mult sau mai puţin favorabile ale celorlalţi (nu numai ale părinţilor) şi a competenţelor sau incompetenţelor, calităţilor sau inadecvării percepute în domenii în care reuşita este importantă (ca de exemplu şcoala) se exercită asupra construirii respectului de sine în tot timpul copilăriei.
În adolescenţă, egalii (colegi, prieteni) au o influenţă primordială. Evaluarea de sine este atunci un proces al "eului", iar odată cu conştiinţa "eului", problema valorii personale se pune diferit: autocritica este posibilă. Nu mai este vorba, ca în copilărie, de simpla satisfacţie sau insatisfacţie de sine, legată de dragostea şi aprobarea celorlalţi ori de reuşite sau eşecuri măsurabile în domenii exterioare. Este vorba despre simţul unei valori proprii, estimate şi resimţite ca persoană totală, situată, cu caracteristicile sale, mai aproape sau mai departe de idealuri personale şi asumate şi proiectate în timp în vederea împlinirii ei înseşi.
Date fiind suferinţa şi anxietatea care însoţesc slabul respect de sine, incidenţele sale negative asupra dezvoltării ulterioare, problema majoră pentru specialiştii care vin în contact cu adolescenţi şi care cred că şcoala nu are drept misiune numai transmiterea de cunoştinţe şi de metode, ci şi formarea personalităţii, este: ce să fac pentru a-i ajuta?

Comentarii 0


Nu sunt comentarii.

Scrie un comentariu

Please enable / Bitte aktiviere JavaScript!
Veuillez activer / Por favor activa el Javascript![ ? ]