Ilie Moromete

Ilie Moromete
Marin Preda pleacă în construirea personajului Ilie Moromete de la tatăl său, Tudor Călăraşu, modelul său literar: "Scriind, totdeauna am admirat ceva, o creaţie preexistentă, care mi-a fermecat nu numai copilăria, ci şi maturitatea: eroul preferat, Moromete, care a existat în realitate, a fost tatăl meu. Acest sentiment a rămas stabil şi profund pentru toată viaţa".
Contingent 91 ,prin caracterizare directă făcută de narator, Ilie Moromete se conturează între "tinereţe şi bătrâneţe, când numai nenorociri sau bucurii mari mai pot schimba firea cuiva". Prin caracterizare indirectă, din faptele, atitudinile, gândurile şi vorbele personajului reies Şi alte trăsături morale. Ilie Moromete este un om raţional în ceea ce Priveşte atitudinea Iui faţă de pământ. Spre deosebire de Ion al lui
Rebreanu, care era dominat de instinctul de posesiune, de lăcomie pentru pământ, Moromete nu este sclavul îmbogăţirii, ci pământul constituie pentru el simbolul libertăţii materiale şi spirituale, idee mărturisită de el în finalul romanului: "Domnule, eu am dus totdeauna o viaţă independentă".
Ilie Moromete este considerat de către critică un ţăran-filozof din literatura română, frământările sale despre soarta ţăranilor dependenţi de roadele pământului, de vreme şi de Dumnezeu sunt relevante pentru firea sa reflexivă. Meditând asupra propriei vieţi, când părăsit de fiii cei mari şi familia se afla în pragul destrămării, flieMoromete se gândeşte că greşise considerând că "lumea era aşa cum şi-o închipuia el" şi că nenorocirile sunt "numai ale altora". Simţindu-se singur, îşi caută liniştea pe câmp, în afara satului, unde poate vorbi cu sine însuşi, deoarece "cum să trăieşti dacă nu eşti liniştit?". O secvenţă ilustrativă este aceea când Moromete se aşază pe o piatră albă de hotar, "cu capul în mâini", punându-şi un şir nesfârşit de întrebări, ca şi când ar fi vorbit cu altcineva, căutând explicaţii pentru declinul în care se afla familia sa. Gândurile sumbre se îndreaptă spre o autoanalizăa atitudinii de părinte, a conflictului dintre generaţii şi se consolează: "Am făcut tot ce trebuia [...] le-am dat [...] fiecăruia ce-a vrut [...]. I-am iertat mereu", (volumul I)
Relevantă pentru această trăsătură este şi scena ploii, când Moromete, udat până la piele de o "ploaie repede şi caldă", cugetă şi exprimă o adevărată filozofie de viaţă printr-un monolog interior, analizează condiţia ţăranului în lume, precum şi relaţia dintre tată şi copii. El se întreabă "ce-o să mănânci, mă, tâmpituie?" cu un glas plin de amărăciune şi compasiune. Dezamăgit în etica sa paternă, rănit de fiii săi mai mari în autoritatea de tată, se consolează cu faptul că şi-a făcut datoria de părinte: "tot am făcut ceva, am crescut şase copii şi le-am ţinut pământul până în momentul de faţă", deşi ei au fugit ca nişte trădători şi "n-au vrut să-1 muncească". Grija lui pentru educaţia copiilor răzbate cu tristeţe la suprafaţă, şi, deşi niciodată nu s-a arătat iubitor cu ei, este limpede că le-a dorit totdeauna binele: "toată viaţa le-am spus şi i-am învăţat [...] dar pe tine să vedem dacă eşti în stare cel puţin de-atâta [...] că de mâncare e lesne, dar ce Ie spui? [...] şi-or să te înveţe ei pe urmă minte când oi îmbătrâni. O să-şi şteargă picioarele pe tine, că n-ai ştiut să faci din ei oameni" (volumul al doilea).
Disimularea este o trăsătură definitorie a firii lui Moromete, evidentă în majoritatea scenelor din roman. Scena dintre Tudor Bălosu şi Moromete este semnificativă pentru "firea sucită" a eroului. La întrebarea lui Bălosu dacă s-a hotărât să-i vândă salcâmul, Moromete se gândeşte că e posibil să i-1 vândă, dar se poate să nu-1 vândă, însă răspunde cu voce tare: "Să ţii minte că la noapte o să plouă. Dacă dă ploaia asta, o să fac o grămadă de grâu", subînţelegând că s-ar putea să scape şi altfel de datorii, decât tăind salcâmul, Stârneşte deseori reacţii uluitoare celor din jur, din cauza logicii sale "sucite", cum îi spune Catrina. După plecarea lui Jupuitu, Moromete este cuprins de o "ciudată voioşie" şi-i mărturiseşte lui Bălosu "l-am păcălit cu două sute de lei [...] i-am dat numai o mie [...]. Bălosu se uita Ia el cu o privire rece şi buimacă. Nu înţelegea."
Ironia ascuţită, inteligenţa ieşită din comun şi spiritul jucăuş, felul său de a face haz de necaz conturează un personaj aparte între ţăranii literaturii române, stând mai aproape de realitate decât de ficţiune.
Citirea ziarelor în Poiana lui Iocan este o hrană sufletească pentru Moromete, discuţiile purtate aici au rolul de a clarifica şi explica ideile din articolele publicate, de a descifra sensurile profunde ale politicii vremii, şi nu de a prezenta fapte de senzaţie. El este, cu siguranţă, în viaţa colectivităţii, o autoritate care-i domină prin replici bine gândite, pline de umor şi ironie: "Lasă-1, mă, Dumitre, zise Moromete blajin. E şi el legionar, ce-ai cu el?".
Când se hotărăşte să taie salcâmul nu spune nimănui, îl scoală pe Nilă în zorii zilei, care este năucit de decizia tatălui său: "De ce să-1 tăiem? Cum o să-l tăiem?", dar cu totul uluit de răspuns: "Aşa, ca să se mire proştii!". După aceea, la aceeaşi întrebare a lui Paraschiv, Moromete îl pune pe Nilă să-i răspundă, care, citându-1 pe tatăl său, îi spune cu bucurie: "Ca să se mire proştii". Trimiţând pe Nilă să vină cu caii pentru a căra salcâmul tăiat pe trei sferturi, acesta aduce caii chiar în direcţia în care urma să se prăbuşească pomul, iar Moromete exclamă cu umor: "Adică da!... Treci cu ei încoa să cadă salcâmul pe ei". Exemplele sunt numeroase, "a face haz de necaz" fiind o adevărată filozofie de viaţă a lui Moromete. Lui Niculae, care întârzia să vină la masă, îi spune "Te duseşi în grădină sate odihneşti, că până acum stătuşi!" sau certând fetele, care se duseseră la scăldat, în loc să-şi ajute mama să pregătească masa:"Dacă vă iau de păr şi mătur bătătura cu voi, vă scutesc de-o treabă mâine dimineaţă".
Tehnica amânării este un alt concept al filozofiei de viaţă a lui Moromete, el încercând să tărăgăneze orice decizie sau atitudine care nu-i convenea. Scena cu Jupuitu este magistral construită de narator, atmosfera, tensiunea, iritarea celorlalţi fiind înadins provocată de Moromete pentru a se răzbuna pe cei care nu înţelegeau greutăţile bietului ţăran. Mai întâi Moromete intră în curte, trece pe lângă prispă fără să se uite la cei doi, se întoarce "cu spatele la agent", se răsteşte la Paraschiv care nu se vedea nicăieri, apoi se răsuceşte brusc pe călcâie şi strigă: "-N-am!"- totul desfăşurându-se sub privirile uluite, năucite ale agenţilor. Calm apoi, se caută prin buzunarele flanelei, de unde scoate praf de tutun, se uită urât la omul care-1 însoţea pe Jupuitu şi "i se adresă supărat şi poruncitor: - Dă-mi, mă, o ţigară!".
Fire autoritară, Ilie Moromete este "capul familiei" numeroase greu de ţinut în frâu, având în vedere şi conflictele ce mocneau, fiind gata să explodeze, între membrii familiei. Naratorul îl prezintă încă de la începutul romanului "stând deasupra tuturor" şi stăpânind "cu privirea pe fiecare". Ironia ascuţită adresată copiilor sau Catrinei, cuvintele deseori jignitoare ("ca să se mire proştii"), educaţia dură în spiritul muncii şi hărniciei ("mă, se vede că nu sunteţi munciţi, mă") se dovedesc ineficiente, deoarece, cu toată strădania tatălui de a păstra pământul întreg ca să le asigure traiul, nu poate salva familia de la destrămare.
Plăcerea vorbei este o pasiune pentru ţăranul mucalit, care profită de orice întâlnire cu câte cineva pentru a sta la taclale, deşi singurul cu care putea vorbi cu adevărat era prietenul său, Cocoşilă, în tovărăşia căruiap ierdea ceasuri întregi, spre supărarea Catrinei: "Eşti mort după şedere şi după tutun [.,.] lovi-o-ar moartea de vorbă, de care nu te mai saturi!". La
începutul romanului, lui Moromete îi plăcea să stea pe stănoaga podiştei, gândindu-se că "n-ar fi rău dacă s-ar ivi cineva [...] oamenii însă aveau treabă prin curţi, nu era acum timpul de ieşit în drum". Auzindu-se strigat, se bucură: "iată că se ivise totuşi cineva". Necazurile, dezamăgirile, trădarea copiilor, neputinţa de a plăti dările, destrămarea familiei îl
copleşesc pe Moromete, dovedind că într-adevăr numai "nenorocirile mari" pot schimba firea puternică a Iui Moromete. în finalul volumului întâi, Moromete, aparent nepăsător, "nu mai fu văzut stând ceasuri întregi pe prispă sau la drum pe stănoaga. Nu mai fu auzit răspunzând cu multe cuvinte la salut. Nu mai fu auzit povestind". Din Ilie Moromete de acum
rămăsese numai "capul de humă arsă", pe care i-l modelase cândva din lut Din Vasilescu, nu mai participa la adunările din Poiana lui locan, care, "lipsite însă de omul lor, [...] aveau să-şi piardă şi ele curând orice interes."
Ultimele capitole ale cărţii constituie cele mai frumoase pagini care ilustrează moartea unui ţăran din toată literatura noastră. Părăsit de Catrina şi de fiii lui, rămâne la bătrâneţe cu fata cea mică, Ilinca. Apropiindu-se de vârsta de 80 de ani, slăbit şi împuţinat la trup, Moromete, cu ciomagul în mână, rătăceşte în neştire pe lângă garduri, pe câmp, până când, într-o zi, a fost adus cu roaba acasă. Pe patul de moarte, Ilie Moromete îşi concentrează întreaga filpzofie de viaţă în câteva cuvinte pe care le adresează, cu mândrie şi satisfacţie, doctorului: "Domnule, [...] eu totdeauna am dus o viaţă independentă".
Personajul principal al romanului "Moromeţii" de Marin Preda. Ilie Moromete este "un contemplativ inteligent, temperat, un «filozof» iubind «liniştea» (fără de care nu se poate trăi şi nu se poate face nimic durabil) si mai ales iubind libertatea, independenţa de gândire şi exprimare a opiniilor". (Ion Rotaru)
Particularităţile stilistice se conturează din stilul narativ lent şi răbdător, cu accente pe amănunte descriptive, pe detaliile sugestive ale gesturilor şi mimicii personajelor. Ţăranii lui Marin Preda au independenţă de mişcare, de gândire şi exprimare, autorul nefiind prezent în determinarea reacţiilor acestora, de aceea eroii sunt personaje-reflector.
Prozatorul utilizează o gamă narativă şi psihologică largă, de la dialog la monolog adresat şi monolog interior, autointrospecţie, conferind romanului virtuţi ale prozei de creaţie şi ale prozei de analiză psihologică.
Natura înconjurătoare oferă cadrul propice stării reflexive a personajului principal, Ilie Moromete reflectând asupra condiţiei ţăranului în lume, asupra vieţii în general, fie în fundul grădinii, fie pe lotul lui de pământ, căutându-şi liniştea în singurătatea familiară a peisajului rural.
Romanul "Moromeţii" de Marin Preda este o specie a genului epic, în proză, de mare întindere, cu acţiune complexă şi complicată, desfăşurată pe mai multe planuri narative, care se intersectează şi cu o intrigă complicată. Personajele numeroase şi puternic individualizate sunt angrenate în conflicte puternice, structura narativă este amplă şi conturează o imagine bogată şi profundă a vieţii, a satului românesc, de unde reiese şi trăsătura de roman realist. Principalul mod de expunere este naraţiunea, iar personajele se conturează direct prin descriere şi indirect, din propriile fapte, gânduri şi vorbe, cu ajutorul dialogului şi al monologului interior.
Stilul excelează prin oralitate, ironia subtilă sau ascuţită creând uneori o atmosferă tragi-comică, iar expresivitatea verbelor actualizează întâmplările, deşi timpul, privit în relaţie cu omul şi cu istoria, ameninţă liniştea interioară a lui Moromete şi zguduie din temelii tradiţiile milenare ale satului românesc.
"Moromeţii" lui Marin Preda este un roman realist, căruia stilul anticalofil, asemenea stilului prozatorilor interbelici, îi conferă precizie, concizie şi claritate.
"Prin "Moromeţii", Marin Preda dovedeşte că ţărănimea nu e stăpânită, cum se credea, doar de instinct, că. dimpotrivă, e capabilă de reacţii sufleteşti nebănuite". (Al.Piru)

Alte Lectii din romana