Limba si comunicare. Functiile limbajului. Calitatiile stilului





LIMBĂ ŞI COMUNICARE

 

 

1.            PLEONASMULeste o abatere de la exprimarea corectă care constă în folosirea inutilă a mai multor cuvinte / elemente de expresie pentru redarea aceluiaşi sens.

Ex: decât numai, propriu şi personal, întrajutorare reciprocă, schiţă sumară, a reveni din nou, el însuşi în persoană

 

2.            UNITATEA FRAZEOLOGICĂeste o combinaţie stabilă, consacrată prin uz, alcătuită din două sau mai multe cuvinte cu sens unitar, care denumeşte un obiect (acţiune, însuşire, fenomen etc.). Aceste unităţi sunt locuţiuni şi expresii specifice limbii.

Locuţiunea este un grup de mai multe cuvinte fix, „îngheţat” cu sens unitar, care se comportă gramatical ca o singură parte de vorbire. Ex: a băga de seamă, a-şi aduce aminte

Expresia este un grup de cuvinte cu înţeles unitar, cuvinte foarte expresive, generatoare de tropi. Ex: a se face foc şi pară

Expresia idiomatică este o îmbinare de cuvinte cu sens figurat, specifică unei singure limbi, intraductibilă într-o altă limbă. Ex: a nu-i fi boii acasă = a nu fi în apele sale

 

3. CUVÂNTUL POLISEMANTIC este un cuvânt cu mai multe sensuri între care există legătură. Ex: Pământ = planeta pe care locuim, scoarţa globului terestru, întindere de uscat, teren cultivabil, teritoriu, regiune, ţinut

 

4. DERIVAREA este un procedeu de formare a unor cuvinte noi pornind de la un cuvânt de bază care constă fie în antepunerea unor prefixe, sau, mai ales, postpunerea unor sufixe.

Sufixul este particula formată din unul sau mai multe sunete plasată la sfârşitul unei rădăcini şi care are capacitatea de a forma un nou cuvânt. Ex: arhivar, bucătar

Prefixul este particula formată din unul sau mai multe sunete care, ataşată la începutul unui cuvânt îi modifică sensul, iar uneori categoria gramaticală, formând un cuvânt nou.


Ex: a descoase, nenoroc, prefaţă

 

5. FUNCŢIILE LIMBAJULUI

Orice mesaj are un anumit scop, încât fiecărui element al schemei de comunicare îi corespunde o funcţie a limbajului.

a)      Funcţia referenţială sau denotativăpriveşte situaţia de comunicare, CONTEXTUL, reprele la care atât emiţătorul, cât şi receptorul se raportează ca la un dat obiectiv, care nu necesită niciun fel de interpretare. Emiţătorul comunică într-o manieră obiectivă un fapt, un eveniment, descrie o situaţie, oferind o informaţie, fără valoare afectivă.

Ex: procesul-verbal, rezumatul, textele juridice şi ştiinţifice

Mărci lingvistice specifice:persoana a III-a, structuri cu valoare impersonală

 

b)     Funcţia emotivă sau expresivăeste centrată pe EMIŢĂTORUL mesajului. Emiţătorul îşi dezvăluie sentimentele, judecăţile, mesajul devenind subiectiv, căpătând valoare expresivă.

Ex: scrisorile, jurnalele, memoriile, autobiografiile, poezia lirică, comentariile literare, eseurile

Mărci lingvistice specifice:persoana I, interjecţii, exclamaţii, adjective şi adverbe care exprimă judecăţi de valoare, repetiţii cu valoare de insistenţă

 

c)      Funcţia conativă sau impresivăeste centrată pe RECEPTORUL mesajului. Emiţătorul foloseşte această funcţie când exercită o presiune asupra receptorului pentru a-l determina să acţioneze, să se implice în comunicare.

Ex: cuvântări, texte publicitare, discursuri, texte didactice, poezia militantă

Mărci lingvistice specifice:persoana a II-a, substantive sau pronume în cazul vocativ, verbe la imperativ, enunţuri interogative, propoziţii nominale care atenţionează

 

d)      Funcţia fatică sau de contact este centrată pe CANALUL de comunicare, pe suportul oral sau vizual al mesajului: voce, telefon, gest etc. Locutorul recurge la această funcţie pentru a se asigura că se poate stabili comunicarea, că aceasta nu este perturbată sau întreruptă, verificând receptarea corectă a mesajului.

Ex: convorbirile telefonice, dialogul din piesele de teatru, punerea în pagină

Mărci lingvistice specifice:interjecţii, construcţii incidente, invocaţii, interpelări, repetiţii, formule de politeţe

 

e)      Funcţia metalingvistică este centrată pe CODUL utilizat pentru ca receptorul să înţeleagă mesajul. Locutorul urmăreşte înţelegerea corectă a mesajului, definind termenii, dând explicaţii, cometând.

Ex: definiţiile, analizele de text, explicaţiile ştiinţifice şi tehnice, povestirile didactice

Mărci lingvistice specifice:definiţii, apoziţii, explicaţii suplimentare, semne lingvistice de echivalenţă (adică, în alţi termeni, altfel spus)

 

f)       Funcţia poetică este centrată pe MESAJ. Emiţătorul aduce un sens suplimentar mesajului, fie pentru a-l înfrumuseţa în cadrul literaturii, fie pentru a servi o altă funcţie a limbajului.

Ex: poezia, jocurile, teatrul, sloganurile, textele publicitare, descrierile

Mărci lingvistice specifice:figuri de stil, punctuaţie, pauza, reguli de versificaţie

 

 

6. CALITĂŢILE GENERALE ALE STILULUI

Claritatea este calitatea stilului prin care emiţătorul se face pe deplin înţeles de receptor. Pentru a transmite ceea ce îşi doreşte emiţătorul trebuie:

-          să folosească termeni înţeleşi uşor de orice vorbitor

-          să renunţe la utilizarea termenilor specializaţi

-          să evite pleonasmul, echivocul sau contradicţia

-          să construiască fraze simple

 

Proprietatea este calitatea stilului de a utiliza termenii cei mai potriviţi pentru transmiterea unei idei. Emiţătorul trebuie să evite utilizarea greşită într-un context a unui cuvânt.

 

Precizia este calitatea stilului de a exprima ideile cu termeni cât mai puţini şi doar în enunţuri strict necesare. Emiţătorul trebuie:

-          să folosească doar cuvintele strict necesare transmiterii unei idei

-          să nu se îndepărteze de la aceste idei

-          să evite pleonasmul

-          să evite tautologia (Ex: copilul tot copil, băiat de băiat)

 

Corectitudinea este calitatea stilului de a se conforma strict regulilor limbii literare.

 

Puritatea este calitatea stilului de a utiliza doar termeni consacraţi de uzul limbii, evitându-se abuzul de neologisme, arhaisme, regionalime.

 

 

7. CALITĂŢILE PARTICULARE ALE STILULUI

Concizia este calitatea stilului ce se manifestă prin folosirea termenilor şi structurilor sintactice obişnuite.

 

Naturaleţea este calitatea stilului ce se referă la un mod firesc de exprimare, opus celui afectat, bombastic sau preţios.

 

Fineţea este calitatea stilului ce se manifestă prin surprinderea nuanţelor în gândire şi în simţire.

 

Armonia (eufonia) este calitatea stilului obţinută prin îmbinarea mijloacelor expresive sonore pentru redactarea unui conţinut.

 

Oralitatea este calitatea stilului rezultată din folosirea consecventă a mijloacelor de expresie proprii limbii vorbite.

 

Demnitatea este calitatea stilului care constă în asigurarea participării tuturor la o comunicare, fiind excluse expresiile vulgare, triviale sau necuviincioase.

 

 

8. STILUL DIRECT, INDIRECT ŞI INDIRECT LIBER

Stilul direct (vorbirea directă) este o modalitate de redare integrală a spuselor cuiva / a replicilor, prin folosirea persoanei I şi a II-a. Vorbirea directă este adesea precedată de două puncte şi marcată prin linie de dialog sau ghilimele.

Stilul indirect (vorbirea indirectă) este o modalitate de transpunere a spuselor cuiva / a replicilor, cu modificări determinate de trecerea de la persoana I la persoana a III-a şi de subordonarea sintactică prin conjuncţie faţă de verbe de declaraţie. Atitudinea naratorului faţă de informaţia redată poate fi cunoscută prin utilizarea anumitor verbe de declaraţie (a spune, a zice, a declara, a afirma) sau adverbe modale.

Stilul indirect liber (vorbirea indirectă liberă) este o modalitate de redare a spuselor cuiva de către narator, fără a le face dependente de verbe de declaraţie, fără a folosi conjuncţii subordonatoare specifice stilului indirect, dar şi fără mărcile reproduceriidiscursului (lini de dialog sau ghilimele) proprii stilului direct. Se observă interferenţa vorbirii directe cu vorbirea indirectă, integrarea în limbajul naratorului a limbajului personajelor care facilitează transpunerea proceselor psihice care nu sunt verbalizate de personaj.

 

 

 

9. VALORILE EXPRESIVE ALE VERBELOR

Timpul prezent exprimă coincidenţa momentului vorbirii cu momentul desfăşurării procesului. Indicativul prezent poate avea următoarele semnificaţii:

-          iterativ(=care exprimă o acţiune repetată): „Toamna frunzele colindă.” (Mihai Eminescu)

-          gnomic, aforistic: „Vasul cu doi cârmaci se îneacă.”

-          istoric, narativ: „Mii de coifuri lucitoare ies din umbra-ntunecoasă; / Călăreţii împlu câmpul şi roiesc după un semn.”

-          descriptiv: „Umbre mari răsar pe cale, / Ziua moare după culmi.”

 

Condiţional-optativul exprimă un proces posibil: „Astăzi chiar de m-aş întoarce / A-nţelege n-o  mai pot.”

 

Viitorul se opune prezentului şi trecutului şi exprimă un proces posterior momentului vorbirii în două forme:

-          viitorul I(propriu-zis) exprimă o posterioritate îndepărtată sau apropiată, raportată sau nu la momentul vorbirii (Vom bea cât om putea şi-om plăti când om avea.), uneori cu semnificaţie de imperativ („Dumneata numaidecât ai să iei din comoara împărătească suta de mii de galbeni.”)

-          viitorul apropiatexprimă un proces viitor situat între momentul vorbirii şi un alt proces viitor: „Voi fi bătrân şi singur, vei fi murit de mult!”

 

Trecutul

-          imperfectulexprimă un proces trecut, dar neterminat în momentul vorbirii („Dacă mă sculam , nu mai aşteptam să-mi deie alţii de mâncare.”), dar poate să indice şi repetiţia acţiunii neterminate în trecut / imperfect iterativ (Torcea, torcea fus după fus.”), poate avea semnificaţie de prezent / imperfectul modestiei (Ziceam ca să-mi aduc vreo două care de curăţitură.”), de perfect compus / imperfect narativ (Era odinioară un neam de fraţi născuţi tot dintr-o mamă.”) şi imperfect istoric („Apoi murgul mi-l scotea, / Slujile i-l ţesăla.)

-          perfectul simpluexprimă un proces trecut şi încheiat („No, Mitrule, văd că nu mai venişi pe la noi.”) şi se deosebeşte de perfectul compus prin faptul că procesul se încheie momenten sau într-un interval de timp delimitat (El sări gardul / El a sărit gardul”), este utilizat ca timp al realatării, la persoana a III-a („Grecul se deşteaptă din letargie şi, după ce luă seama bine la poziţiunea localităţii, se îndreptă către curtea domnească.”)

-          perfectul compus exprimă un proces trecut şi încheiat, dar neprecizat în timp: „Mie mi-a dat boierul ăl bătrân brevet de cârciumar?”

-          mai mult ca perfectulexprimă un proces trecut, încheiat înaintea altui proces trecut şi încheiat, fiind întâlnit mai ales în naraţiuni: „Caii speriaţi o tuliră la fugă de unde veniseră.

 

Valori expresive: frecvenţa verbelor într-un context poate constitui un indiciu asupra dinamicii prezentării faptelor: cu cât frecvenţa este mai ridicată cu atât dinamica faptelor este mai intensă. Imperfectul este un timp al evocării, folosit de obicei în scrierile în care se povestesc evenimente din trecut (Ex: Hanu Ancuţei de Mihail Sadoveanu).

Timpurile indicativului menţin diferenţa dintre planul naratorului şi planul personajelor (planul replicii). Mai mult ca perfectul este utilizat pentru evenimentele petrecute înainte de începutul istorisirii, iar imperfectul pentru momentul iniţial al povestirii.

Folosirea concomitentă a imperfectului şi a perfectului simplu diferenţiază discursul narativ: imperfectul este folosit în pasaje descriptive, perfectul rămâne timpul predilect al relatării.

Please enable / Bitte aktiviere JavaScript!
Veuillez activer / Por favor activa el Javascript![ ? ]