Reactia de polimerizare





 COMPUŞII MACROMOLECULARI SINTETICI
    Compuşii  macromoleculari  sintetici  sunt  compuşi ce se obţin în urma reacţiilor de polimerizare şi policondensare a monomerilor.
    Din aceştia pot fi enumeraţi următorii compuşi: polietilena, polipropilena, polistirenul, poliizobutilena, cauciucul butadienic şi derivaţii lui, policlorura de vinil, teflonul, polivinilacetatul şi alţi polimeri.
               
    Polietilena. [-CH2-CH2-]n
     
   Polietilena se obţine prin reacţia de polimerizare din etilenă:
    CH2=CH2 + CH2=CH2 + CH2=CH2 + . .    -CH2-CH2-CH2-CH2-CH2-CH2-. . .
   În dependenţă de condiţiile de polimerizare deosebim 3 tipuri de polietilenă:
                1.  polietilenă la presiune înaltă (altfel numită de densitate  mică) - se obţine la presiunea de 1000-3000 atm. şi 1800C ca iniţiator serveşte oxigenul.
                2.  polietilena la presiune mijlocie - polimerizarea se realizează  în dizolvant la 35-40 atm. şi 125-1500C pe catalizatori metalici.
                3.  polietilena la presiunea ce nu depăşeşte 5atm. şi temperatură  mai  mică  de  800C. Ca catalizatori se folosesc complecşi Ziegler-Natt.
    Cu  toate  că aceste tipuri de polietilenă se obţin din unul şi acelaşi monomer, ele reprezintă produşi ce se deosebesc radical, nu mai puţin decît de alţi polimeri.
    Polietilena la presiune înaltă este cea mai ramificată, cea de presiune joasă  este practic un polimer liniar, iar cea de presiune mijlocie – ocupă o poziţie  intermediară.  Această deosebire în structură se răsfrînge mult asupra proprietăţilor fizico-chimice ale acestor polimeri.
    Polietilena  la presiune înaltă reprezintă un polimer moale şi elastic, cele  de presiune joasă şi medie - produşi duri. Toate tipurile de polietilenă sunt stabile  la ger şi faţă de multe medii agresive, cum ar fi acizi, baze  şi  solvenţi organici.

Se dizolvă în benzen, toluen, xilen, clorobenzen, CCl4 ş.a.
   Polietilenele se utilizează  la  fabricarea tuburilor rezistente la coroziune, ca membrane izolatoare ale fibrelor de curent electric, ca ambalaj etc.
    Neajunsul polietilenelor constă în îmbătrînirea  rapidă, care, însă, poate  fi  încetinită  prin  introducerea  în  polimer  a unor substanţe ca fenoli, amine ş.a.
                     
    Polipropilena.   
 
Condiţiile reacţiei de obţinere a acestui  produs sunt apropiate de condiţiile de            obţinere a polietilenei la presiuni joase.
       Polipropilena  cristalină  este  unul  dintre cei mai uşori polimeri duri cunoscuţi. Se deosebeşte prin stabilitate, duritate şi tărie. Datorită structurii cristaline, îşi păstrează forma şi proprietăţi mecanice bune chiar pînă la temperatura de înmuiere.
    Din  polipropilenă  se  fabrică ţevi pentru lichide fierbinţi, pelicule transparente  cu  o  permeabilitate  redusă pentru lichide, gaze şi vapori, sticle  şi  diversă veselă pentru industria chimică. Sunt eficiente fibrele polipropilenice,  care  se obţin din topitură, fără a utiliza dezolvanţi şi plastificatori.
 
  Poliizobutilena.
 
    Acest  polimer  se  obţine  după mecanism cationic la temperatura de la -800C  pînă  la -1000C. La amestecarea izobutilenei cu catalizator, reacţia decurge practic momentan.
    O  însemnătate tehnică o au polimerii cu masa moleculară medie cuprinsă între 100 şi 500000 - materialele moi, asemănătoare cauciucului.
    Aceste  materiale  se  deosebesc de cauciucul natural prin faptul că-şi păstrează  proprietăţile  elastice  la  temperaturi  foarte  joase (pînă la -550C).  La temperatura camerei sunt stabili la acţiunea bazelor, halogenilor şi aproape a tuturor acizilor.
    Ca  un  polimer  nepolar, poliizobutilena posedă proprietăţi dielectrice deosebite.
    Se  oxidează  cu oxigen la un contact îndelungat cu lumina solară (sub acţiunea  razelor UV). Acest neajuns în cea mai mare parte se înlătură prin adăugarea  grafitului, talcului sau a altor polimeri (polietilenă, cauciuc, polimeri fenolaldehidici).
    Poliizobutilenele sunt bine solubile în hidrocarburi aromatice, sulfură de  carbon  şi  hidrocarburi  clorurate, dar insolubile în mulţi dizolvanţi polari, aşa ca alcooli şi esteri. Soluţiile de poliizobutilenă se folosesc în calitate de clei.
    A  găsit  utilizare ca material de protecţie a ţevilor metalice, a cisternelor din fier pentru transport, a depozitelor pentru acizi.
    Neajunsul   acestui   polimer  constă  în  deformarea  ireversibilă  la temperatura camerei în urma utilizării îndelungate. Pentru a înlătura acest proces   nedorit  poliizobutilena  se  amestecă  cu  polimeri  naturali  şi sintetici.
 Polistirenul
        
- substanţă incoloră, asemănătoare sticlei, ce permite trecerea a 90%  de raze ale spectrului vizibil, cu densitatea 1,05.
    La  80-1500C  reprezintă  un  material  asemănător  cauciucului, iar la 250-3000C se descompune cu formarea stirenului şi a unor alţi produşi.
    Acest  polimer  este  caracterizat  de  o mare stabilitate faţă de apă, acizi  şi  baze,  e  solubil  în  hidrocarburi  aromatice  şi  esterii şi e insolubil în benzină şi alcool. Are un moment de dipol mic, o permeabilita te directă neînsemnată, ceea ce-i permite să fie utilizat pe larg în radiotehnică şi în alte ramuri ale tehnicii de frecvenţă înaltă.
    Polimerii butadienei şi derivaţii ei.
Descarca toată lectia

Comentarii 0


Nu sunt comentarii.

Scrie un comentariu

Please enable / Bitte aktiviere JavaScript!
Veuillez activer / Por favor activa el Javascript![ ? ]