TESTAMENT
de Tudor Arghezi
-arta poetică modernă-
Poezia deschide primul volum arghezian, "Cuvinte potrivite"(1927), anunţând principiile esteticii urâtului (transformarea cuvintelor nepoetice în obiect al artei), concept pe care îl preia de la scriitorul francez Charles Baudelaire.
Poezia "Testament" de Tudor Arghezi este oartă poetică, deoarece autorul îşi exprimă propriile convingeri despre arta literară, despre menirea literaturii şi despre rolul artistului în societate.
TITLUL poeziei are o dublă accepţie: una denotativă si alta conotativă. In sens propriu(denotativ), cuvantul-titlu desemnează un act juridic întocmit de o persoană prin care aceasta îşi exprimă dorinţele ce urmează a-i fi îndeplinite după moarte, în legatură cu transmiterea averii sale. În sens figurat(conotativ), cuvântul face trimitere la cele două mari părţi ale Bibliei:V.T. siN.T. în care sunt concentrate învaţăturile proorocilor şi apostolilor, adresate omenirii. Astfel, creaţia argheziană devine o moştenire spirituală care este lăsată urmasilor-cititori sau creatori.
TEMA ilustrează ideea căopera literară este rodul harului divin şi al trudei.
Textul poetic este conceput ca un monolog adresat de tată unui fiu spiritual căruia îi este lăsată drept unică moştenire "cartea", metonimie care desemnează opera literară.
Metafora "carte" ,are un loc central în această artă poetică, fiind un element de recurenţă.
Lirismul este subiectiv, discursul liric având un caracter adresat, şi se realizează prin mărcile lexico-gramaticale ale eului liric): pronume personal la pers. I sg."eu"; vb.la pers. I si a II-a sg."am ivit", "să urci"; adj.posesive la pers. I sg."cartea mea","strabunii mei".
Structura Textul poetic este structurat in 6 strofe cu nr.inegal de versuri, cu metrica si ritmul variabile.
INCIPITUL, conceput ca o adresare directă a eului liric către un fiu spiritual, contine ideea mostenirii spirituale, :"Nu-ti voi lasa drept bunuri dupa moarte / decât un nume adunat pe-o carte".
Metafora "seara razvratită" face trimitere la trecutul zbuciumat al strămosilor, care se leagă de generaţiile viitoare, prin "carte". Enumeraţia "râpi şi gropi adânci", ca şi versul următor "Suite de bătrânii mei pe branci" sugerează drumul dificil al cunoaşterii, şi al acumulărilor străbătut de înaintaşi.
Cartea devine o etapă, o “treaptă” în desăvârşirea cunoaşterii.
În strofa a doua,"cartea", creaţie elaborată cu trudă de poet, devine cartea de căpătâi a urmaşilor ("hrisovul vostru cel dintâi")şi are pt.generaţiile viitoare o valoare fundamentală, asemeni Bibliei, este un document al existenţei şi al suferinţei stămăşilor.
Strofa a treia – sugerează o evoluţie spirituală. De la instrumentele enunţate de poet, sapă, brazdă, ilustrând munca fizică, omenirea a progresat către o activitate intelectuală, condei, călimară.
Limbajul poetic vine din vorbirea bătrânilor, din limba populară, din"graiul lor cu-ndemnuri pt.vite", metafora ce desemnează poezia ca meşteşug, ca trudă, şi nu ca inspiraţie divină. Poetul transformă aceşti termeni în"cuvinte potrivite", în obiect al poeziei, le dă valoare estetică şi o nouă semnificaţie.
Strofa a patra – cuvântul arghezian e omnipotent, el poate să mângâie sau să pedepsească, să aline sau să ocărască. “Am luat ocara…înjure”.
Prin intermediul poeziei, trecutul se scacralizează. Cuvântul este divin, iar generaţiile viitoare au datoria de a-l păstra şi a-l înalţa.
In strofa a cincea, apare ideea transfigurării socialului în estetic, prin faptul că durerea, revolta socială sunt concentrate în poezie, simbolizată prin "vioară": "Durerea noastră surdă si amară/O gramadii pe-o singura vioară."
Arghezi introduce în literatură română estetica urâtului, concept pe care îl preia de la scriitorul francez Charles Baudelaire: "Din bube, mucegaiuri şi noroi / Iscat-am frumuseţi si preţuri noi".
Poezia reprezintă pt.Arghezi şi un mijloc de răzbunare a suferinţei înaintaşilor: "Biciul răbdat se-ntoarce în cuvinte / Şi izbăveşte-ncet pedepsitor / Odrasla vie-a crimei tuturor".
Ultima strofă evidentiază faptul că muza, arta contemplativă, "Domniţa" ”pierde" în favoarea meşteşugului poetic: “Întinsă lenesă pe canapea,/Domniţa suferă în cartea mea”.
Poezia este o îmbinare armonioasă între har divin, inspiraţie, talent “slova de foc” şi efort, trudă poetică “slova faurita”: “Slova de foc si slova faurita/Imperecheate-n carte se mărită”.
Condiţia poetului este redată în versul “Robul a scris-o, Domnul o citeşte” ; artistul este un “rob”, un truditor al condeiului şi se afla în slujba cititorului, “Domnul”.
Nivelul lexico-semantic
-Acumularea de cuvinte nepoetice care dobândesc valori estetice: “bube, mucegaiuri şi noroi”, “negi” etc.;
-Asocieri surprinzătoare de cuvinte (arhaisme: “hrisov”, cuvinte populare: “gropi”, “râpi”, “pe brânci”, “plăvani” etc.; termeni religioşi: “credinţă”, “icoane”, „Dumnezeu”, neologisme: “obscur”.
-Câmpul semantic al lumii ţărăneşti: “sapă”, “brazdă”, “vite” etc;
-Seriile antonimice, sugerând diferite tonalităţi ale creaţiei poetice: “când să-mbie, când să-njure”.
Nivelul morfosintactic:
n Alternanţa persoana I singular (“am ivit”, “am prefăcut”) cu persoana I plural (”ca să schimbăm”) ilustrează relaţia poetului cu strămoşii;
n Spargerea tiparelor topice:
“Şi dând în vârf, ca un ciorchin de negi,
Rodul durerii de vecii întregi”.
§Verbul de viitor, formă negativă, “nu-ţi voi lăsa”, plasat în incipit, are valoare afirmativă, susţinând caracterul testamentar al creaţiei.
Nivelul stilistic:-Metafore ale poeziei: “versuri şi icoane”, “muguri şi coroane”, “miere”, “vioară”, “slova de foc”, “slova făurită” etc;-Comparaţia inedită: “ca fierul cald îmbrăţişat în cleşte”;-Epitetul rar: “seară răzvrătită”, “durerea noastră surdă şi amară” etc.; - Oximoronul: “veninul strâns l-am preschimbat în miere”;-Enumeraţia: “din bube, mucegaiuri şi noroi”.
Nivelul fonetic:
-Termenii cu sonoritate dură (“râpi”, “gropi”, “pe brânci” etc.) sugerează asprimea existenţei strabunilor;
-Elemente de versificaţie: -Măsura şi ritmul variabile;-Rima împerecheată.
În concluzie, putem afirma că poezia “Testament” de Tudor Arghezi este o artă poetică modernă, prin cultivarea esteticii urâtului, prin puterea materială pe care o conferă cuvântului, dar şi prin abandonarea ideii de inspiraţie divină (poetul devine un născocitor, iar poezia presupune meşteşugul, truda creatorului).
