Varianta 40 despre relatiile dintre doua personaje ale unui text narativ studiat, apartinand lui Camil Petrescu





SUBIECTUL al III-lea (30 de puncte) − Varianta 040

Scrie un eseu de 2 – 3 pagini, despre relaţiile dintre două personaje ale unui text narativ studiat, aparţinând lui Camil Petrescu. În elaborarea eseului, vei avea în vedere următoarele repere:

- prezentarea a patru elemente ale textului narativ, semnificative pentru construcţia personajelor alese
(de exemplu: temă, perspectivă narativă, acţiune, conflict, relaţii temporale şi spaţiale, construcţia
subiectului, modalităţi de caracterizare, limbaj etc.);
- evidenţierea situaţiei iniţiale a celor două personaje, din perspectiva tipologiei în care se încadrează,
a statutului lor social, psihologic, moral etc.;
- relevarea trăsăturilor celor două personaje, semnificative pentru ilustrarea relaţiilor, prin raportare la
două episoade/ secvenţe ale textului narativ ales;
- exprimarea unei opinii argumentate despre relaţiile dintre cele două personaje, din perspectiva
situaţiei finale/ a deznodământului.

MODEL DE REZOLVARE

Relaţiile dintre două personaje ale unui text narativ, aparţinând lui Camil Petrescu : Patul lui Procust:

Camil
Petrescu (1894-1957)
a fost un scriitor cu mari valenţe spirituale,
manifestate în mai multe domenii ale creaţiei literare: poezie, proza,
dramaturgie, eseistică.
Înscris în modernismul lovinescian al
epocii, Camil Petrescu s-a orientat, atât în romane, cât şi în teatru,
spre o tematică înalta şi gravă: iubirea, războiul, moartea, absolutul,
destinul. Personajul camilpetrescian este un intelectual de elita, un om
care „a văzut idei”, un căutător al absolutului.

„Patul lui
Procust” (1933)
este cel mai bun roman al lui Camil Petrescu şi una
dintre cele mai originale creaţii din proza românească modernă.

Titlul
romanului
trimite la o experienţa filozofică: conştien¬tizarea
neîndurătoarei cenzuri prin intermediul unui proces de lucidă
comunicare. În plan estetic, ideea se traduce printr-o reprezentare
subiectivă a realităţii, căci, după cum se afirma în notele auctoriale
ale romanului, un scriitor este un om care exprimă în scris cu
sinceritate ceea ce a simţit, ceea ce a gândit, ceea ce i s-a întâmplat,
însă autorul propune mai multe proiecţii ale dramei individuale,
deschizând perspectiva unei comunicări parţiale între personaje.
Camil
Petrescu şi-a conceput naraţiunea ca pe o evadare din matricea atât de
bine cunoscută a romanului tradiţional. Schimbarea rolurilor, precum şi a
raporturilor narator-personaj ţin de o schemă conform căreia
cunoaşterea presupune o confruntare între sferele conştiinţei pure.


Personajele sunt caracterizate
printr-o modalitate inedită, ele fiind
văzute din mai multe perspective ca într-un sistem de oglinzi paralele.
Deşi relativizate de jocul perspectivelor, personajele se constituie
antitetic, împletindu-şi destinele. Această tehnică narativă pe care o
aplică scriitorul modifică parţial conceptul de personaj, care nu mai
este un tip literar definit prin exterior, ci unul care se
auto-constituie prin mărturisire sau care este „reflectat’’ în
conştiinţa celorlalţi.

Scriitorul îşi numeşte romanul „dosar de
existenţe”
(în subsolul primei pagini), acest „calificativ” fiind
materializat prin lipsa unui personaj principal. Fiecare personaj îşi
face apariţia în centrul atenţiei pentru a lăsa mai apoi loc la un
altul, apoi la altul.

Doamna T, George Demetriu Ladima, Fred Vasilescu
şi Emilia Răchitaru sunt cei patru protagonişti ai romanului.
Principalele
modalităţi de analiză psihologică utilizate de Camil Petrescu
constituie tehnici specifice romanului modern psihologic, pe care le
îmbină, cu măiestrie şi talent: monologul interior, dialogul,
introspecţia conştiinţei şi a sufletului, retrospecţia, autoanaliza şi
auto-introspecţia, care scot în evidenţa zbuciumul interior al
personajelor, cauzat de aspiraţia spre absolut.

Ladima este tipul
intelectualului, poet talentat şi gazetar intransigent, care cumulează
toate celelalte trăsături generale ale personajului camilpetrescian:
intelectual lucid, analitic, inadaptat social, hipersensibil, însetat de
adevăr şi demnitate. El trăieşte în lumea ideilor pure, având iluzia
unei iubiri ideale şi aspirând către demnitatea umană absolută în
profesia de ziarist, ca esenţe existenţiale.
Ladima apare reflectat
în conştiinţa personajelor care intră în contact cu acesta. Pentru
Emilia, Ladima este un bărbat naiv, „cam aiurea” , posomorât şi lipsit
de şarm. Pentru Fred este un om serios, de reală distincţie, un
intelectual de o calitate aparte. Mai mult de atât, Fred vede în Ladima
un frate de suferinţa, singurul om de pe lume căruia i-ar putea
încredinţa taina nefericitei sale iubiri: „N-aş putea să spun ce bucurie
m-a cuprins la vederea omului acesta, care încă de la Movila îmi dăduse
o impresie de loialitate şi bravură...Îl simţeam ca pe un frate
bun...”.
Dintr-o scrisoare, adresată „Emy scumpă” reiese mândria lui
Ladima pentru „logodnica” lui, aşa cum o prezintă pe Emilia celor mai
buni prieteni ai săi, Bulgăran, Cibănoiu şi Penciulescu, invitându-i pe
toţi într-o seară la masă. Pentru că Emilia nu se putea ridica la
nivelul cultural al celor prezenţi se plictiseşte şi hotărăşte să plece.
Uimirea
lui Fred,
la citirea scrisorilor de dragoste ale lui Ladima adresate
Emiliei, este pe parcurs ce avansează cu lectura din ce în ce mai mare,
deoarece el nu poate să înţeleagă cum „un om atât de serios, un profesor
ca înfăţişare, poate să iubească o femeie vulgară ca Emilia, pe care
orice bărbat putea s-o aibă contra unei sume de bani”. Tânărul se
întreabă, uluit, cum un intelectual rasat ca Ladima nu s-a gândit „nicio
clipă că faptul acesta, dacă s-ar afla, l-ar compromite...”. Fred
Vasilescu
încearcă să găsească explicaţii logice acestei pasiuni
degradante şi presupune că Ladima „se amăgea cu oarecare luciditate”,
părându-i-se incredibilă sinceritatea îndrăgostitului, care este cu
totul în dezacord cu însuşirile deosebite ale intelectualului, ba, mai
mult, consideră absurdă ideea ca Ladima să creadă în această dragoste.
Sinuciderea
lui Ladima
este privită cu acelaşi subiectivism al punctelor de vedere
diferite (relativismul). Fred consideră sinuciderea ca urmare a vieţii
mizerabile, vulgare, din vârtejul căreia Ladima nu are puterea să se
smulgă; procurorul care anchetează cazul crede că ziaristul făcuse un
gest pasional din cauza doamnei T., deoarece scrisoarea sinucigaşului îi
era adresată acesteia; Cibănoiu opinează că prietenul său îşi pierduse
credinţa în Dumnezeu, neputându-se ridica deasupra mizeriei cotidiene;
Emilia susţine că a recurs la acest gest „din mizerie”, pentru că „nu
mai mânca poate nici o data pe zi”. Una dintre cele două „taine” ale
romanului prinde astfel contur.

Fred Vasilescu este fiul lui Tănase
Lumânararu, industriaşul multimilionar asociat în diferite afaceri cu
politicianul liberal Nae Gheorghidiu (personaje conturate în romanul
„Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război”) şi definit de
Pompiliu Constantinescu ca fiind „un fel de intersecţie a tuturor
celorlalte personaje”.

Portretul fizic este conturat în mod direct
abia în epilogul al II-lea din finalul romanului, cu prilejul morţii
impresionante a pilotului, când nu mai rămăsese nimic din „tânărul
blond, cu obrazul limpede, cu trăsături regulate şi evidente ca un cap
de statuie grecească, doar cu fruntea puţin cam boltită deasupra ochilor
verzi adânci”, al cărui „corp vânjos” avusese „mişcări mlădioase de
haiduc tânăr, afemeiat şi gânditor”.

Portretul moral se
fundamentează, indirect, pe îmbinarea subtilă dintre esenţă şi aparenţă,
dintre profunzimea spirituală şi o mediocritate afişată, fiul
milionarului părând să nu aibă alte preocupări decât sportul, moda şi
femeile, dar în fondul său, un tânăr sensibil, inteligent şi serios.
Încadrându-se perfect în tipul personajului camilpetrescian şi modern,
Fred Vasilescu este intelectualul lucid, autoanalitic, hipersensibil,
asemenea lui Ladima şi Gheorghidiu. Cu toate că este îndrăgostit de
doamna T., Fred o evită, fiind capabil să părăsească o femeie care-i
este superioară, probabil din cauza aceluiaşi orgoliu ce
individualizează personajele lui Camil Petrescu.
Dragostea pentru
doamna T
. rămâne o enigmă, iar moartea lui în accidentul de avion poate
fi şi o sinucidere, motivul fiind ascuns cu grijă, ca şi în cazul lui
Ladima. Ambele destine, al lui Ladima şi al lui Fred, sunt dramatice
prin intensitatea iubirii, deşi una reprezintă imaginea răsturnată a
celeilalte: Ladima trebuie sa-şi diminueze capacitatea spirituală, să
coboare la nivelul vulgarităţii Emiliei, Fred, dimpotrivă, simte că este
sub iubirea superioară a doamnei T., temându-se ca n-ar putea da atât
de multă dragoste câtă i se cere. Legătura celor două destine este
întâmplătoare, prin scrisorile lui Ladima, pe care Fred le citeşte
cutremurat, înţelegând dincolo de cuvinte tragedia prietenului său, cu
care, comunicase printr-un flux spiritual, dincolo de raţiune: „Era
singurul pe lume căruia i-aş fi încredinţat taina, pe care n-o ştiu nici
părinţii mei, faptul cumplit care e cancerul vieţii mele, care mă face
sa fug de-o femeie iubită. Posibilitatea de a povesti cuiva cat sufăr
m-ar fi uşurat poate ca filtrarea sângelui”. Ceea ce îl frapează foarte
mult pe Fred acum, când citeşte rândurile scrise de Ladima pentru
Emilia, este noua ipostază în care i se arată acesta; drama amicului
său, pe care nu o bănuia atunci când se întâlneau, capătă dimensiunile
ei reale.

Personalitatea lui Fred Vasilescu se menţine enigmatică,
sfârşitul său pendulând între accident de avion şi sinucidere. El moare,
a doua zi după predarea caietelor în care confesiunile lui sunt o
permanenţă auto-introspecţie, ca şi când scrisul l-ar fi ajutat să se
izbăvească de suferinţă prin analiza lucida a „cancerului” vieţii lui,
iubirea. Încercând să înţeleagă viziunea lui Ladima asupra Emilie, Fred
ajunge să analizeze în paralel şi iubirea lui cu doamna T. Taina iubirii
lui reintră, prin moartea eroului, în circuitul marilor taine ale
Universului: „Taina lui Fred Vasilescu merge poate in cea universala
fără niciun moment de sprijin adevărat, aşa cum, singur a spus-o parca,
un afluent urmează legea fluviului”, fraza care încheie romanul, ca o
concluzie ideatica sugestivă pentru concepţia estetică a lui Camil
Petrescu.

Modernismul romanului e definit de subtilitatea şi
profunzimea analitică a conştiinţelor, de dramele interioare suferite
din iubire si demnitate, de identificarea deplina a timpului subiectiv
cu cel obiectiv, de faptul că personajele sunt în acelaşi timp şi
naratori. (Iulia Papa, 12L; coord. prof. Luminiţa Paraipan)

<<<---Inapoi la Rezolvari variante 2009 Limba Romana -Subiectul III -

Please enable / Bitte aktiviere JavaScript!
Veuillez activer / Por favor activa el Javascript![ ? ]