06a. Hidrografia. Factori hidrografici. Formele hidrografiei

Subiecte bac geografie (16)
Lectii (126)
Programa (7)

HIDROGRAFIA

Hidrografia reprezintă sistemul de ape situate pe uscat. Se concretizează în Europa în ape curgătoare, ape stătătoare, ape subterane şi gheţari.

Factorii hidrografici

  • Clima

Precipitaţiile sunt cele care reglează nivelul apelor. Zona montană, cu valori mari de precipitaţii se va compune din numeroase sisteme hidrografice: râuri, lacuri sau ape de adâncime.

  • Roca

Prin proprietatea de permeabilitate permite sau nu infiltrarea. Zonele montane cu roci cu mică porozitate nu vor permite crearea unui strat de apă subteran aproape de suprafaţă (ape freatice), iar cele de câmpie vor permite infiltrarea şi structurarea apelor subterane pe două niveluri.

  • Vegetaţia

Are rolul de atenua scurgerea prin reţinerea unei părţi din apa de precipitaţie. Zonele bine împădurite, prin urmare, vor reduce riscul producerilor de viituri şi inundaţii.

  • Poziţia geografică

Este cea care indirect determină structura hidrografică, deoarece compune aspectele climatice.

  • Lanţurile montane

Sunt cele care dau forma scurgerilor de apă. Prin altitudine multiplică numărul formelor hidrografice.

  • Omul

Acesta poate modifica forma şi proprietăţile apelor. Este un prim utilizator al acestei apelor.

 

Formele hidrografiei

  • Apele curgătoare

Acestea sunt scurgeri gravitaţionale pornite dintr-un punct numit izvor, pe un traseu numit curs şi finalizate într-un punct numit gură de vărsare.

Regimul de scurgere al râurilor

  • Râurile cu regim complex

Acestea sunt marile râurile ale Europei care străbat mai multe climate împrumutând regimul pe care acestea le coordonează. Este vorba de râuri precum Dunărea, Rhinul, Rhône etc.

  • Râurile cu regim simplu
  • regimul mediteranean, care au un maxim iarna ca urmare a sezonului ploios.
  • regimul oceanic (atlantic), cu râuri ce au debite constante cu un uşor maxim iarna
  • regimul de tranziţie (central – european), cu râuri care au maximul în primăvară ca urmare a topirii zăpezilor montane şi a debutului sezonului ploios şi un minim la finalul iernii ca urmare a staţionării apelor pe uscat sub forma păturii de zăpadă
  • regimul continental (est – european), cu râuri ce au debit oscilant prezentând două minime, vara şi iarna
  • regimul subpolar (nord – european), cu râuri ce au ape bogate tot timpul anului, cu un uşor maxim vara

Marile sisteme fluviale ale Europei

  • Grupa râurilor ce se varsă în Oceanul Arctic

PECIORA şi DVINA DE NORD

  • Grupa râurilor ce se varsă în Oceanul Atlantic

DAUGAVA, care străbate Riga, capitala Letoniei
VISTULA, cu afluentul Bugul de Vest. Vistula străbate Varşovia, capitala Poloniei.
ODER (ODRA), colectează Havel, râul care străbate Berlin, capitala Germaniei
ELBA, ce în cursul inferior preia Vltava (Moldova), râul care trece prin Praga, capitala Cehiei.
RHINUL (RINUL) este un mare curs european care preia Main (legat printr-un canal de Dunăre) şi Meusse (Meusa).
TAMISA, râu pe I. Marea Britanie ce străbate Londra, capitala Regatului Unit.
SENA (SEINE), care străbate Parisul, capitala Franţei.
LOARA (LOIRE)
GARONNE, care se varsă printr-un larg estuar – La Gironde -, în Golful Biscaya.
DUERO
TEJO (TAJO), care înainte de vărsare străbate Lisabona, capitala Portugaliei.
GUADIANA
GUDALQUIVIR

  • Grupa râurilor care se varsă în Marea Mediterană

EBRO
RHÔNE (RON), care primeşte Saône.
TIBRU (TEVERE), râu care străbate Roma, capitala Italiei
PAD (PÔ)
MARIŢA (AXIOS)

  • Grupa râurilor care se varsă în Marea Neagră

DUNĂREA
NISTRU
NIPRU, care străbate Kiev, capitala Ucrainei
DON
KUBAN

  • Grupa râurilor care se varsă în Lacul Marea Caspică

VOLGA, care cu cei peste 3500 km lungime este cel mai lung râu al Europei. Alte superlative deţinute de acest râu: are cel mai mare debit, cea mai întinsă deltă şi cel mai întins bazin hidrografic (suprafaţa de teren de pe care un râu îşi adună apele). Primeşte şi Moscova, râu care străbate capitala Federaţiei Ruse. Este un râu endemic.
URAL, reprezintă graniţa fluvial a Europei la est. Este un râu endemic.

DUNĂREA

Cu cei 2860 km este al doilea mare curs al Europei, iar construcţia canalului care-l leagă de Main şi Rhin a creat o mare axă de transport fluvial ce taie Europa est – vest.
Cele trei mari sectoare sunt:

  • Cursul superior (alpin)

Din Munţii Pădurea Neagră se formează Dunărea (prin confluenţa râurilor Berg şi Brigach la Donauerschingen), iar până la Bratislava îşi formează cursul superior. Pe această porţiune adună apele care coboară de pe versantul nordic al Munţilor Alpi: Riss, Mindel, Inn (care va dubla debitul Dunării) etc. De la Ulm este navigabil. Străbate Germania, Austria, Slovacia şi capitalele Viena şi Bratislava.

  • Cursul mijlociu (panonic)

Se desfăşoară între Bratislava şi Baziaş şi drenează Câmpia Panonică. Aici primeşte cei mai importanţi afluenţi ai săi: Drava, Sava (care stăbate Zagreb, capitala Coaţiei), Tisa şi Morava.
Tisa adună râuri ce pleacă din Carpaţii Româneşti precum Someş, Criş (cu patru izvoare în Munţii Apuseni: Barcău, Crişul Repede, Crişul Negru şi Crişul Alb), Mureş şi Bega.
Străbate Ungaria, Croaţia, Serbia şi capitalele Budapesta şi Belgrad.

  • Cursul inferior (pontic)

Se desfăşoară de la Baziaş până la Sulina. Este cursul românesc al fluviului pe o lungime de 1075 km, marcând graniţele României cu Serbia, Bulgaria, Rep. Moldova şi Ucraina. Are 4 subsectoare.

  1. Subsectorul Defileul Dunării
  • debutează la Baziaş şi ţine până la barajul Porţile de Fier I
  • este sectorul montan al fluviului, deoarece acesta îşi formează un impresionat defileu (numit Defileul Porţile de Fier sau Cazane) prin care secţionează Carpaţii Occidentali
  • albia fluviului, înainte, era stâncoasă şi fluviul îşi forma numeroase vârtejuri ce îngreunau navigaţia fluvială
  • construcţia barajului şi amenajarea lacului de acumulare (împreună cu Serbia) au înlăturat aceste neajunsuri
  • în prezent, navigaţia beneficează de porturi precum Moldova Nouă şi Orşova, dar şi de un sistem dublu de ecluze pentru depăşirea barajului
  • barajul are o putere energetică instalată de 2000 MW (jumătate revenind Serbiei) şi de o parte carosabilă de ieşire în Serbia
  • primeşte Timiş, Nera şi Cerna
  1. Sectorul Lunca Dunării
  • continuă traseul de la barajul Porţile de Fier I până la Călăraşi
  • fluviul separă Câmpia Română de Podişul Prebalcanic
  • partea dinspre Câmpia Română include o luncă din ce în ce mai largă (până la 10 km), care pe secţiuni largi a fost desecată şi îndiguită pentru agricultură
  • partea bulgară, dinspre Podişul Prebalcanic, este mai abruptă cuprinzând cuesta (margine abruptă) acestui podiş
  • albia devine din ce în ce mai largă, iar adâncimea permite navigaţia navelor cu un pescaj până la 2 m (pescaj, parte a navei ce se scufundă datorită greutăţii)
  • amenajările antropice mai cuprind un un baraj (barajul Porţile de Fier II, în colaborare cu Serbia) şi un lac de acumulare (Lacul Ostrovu Mare), dar şi un pod rutier şi feroviar între Giurgiu şi Ruse (în Bulgaria) numit Podul Prieteniei
  • primeşte Jiu, Olt, Argeş (cu afluentul Dâmboviţa care străbate Bucureşti)
  1. Sectorul Bălţile Dunării
  • acest sector este în totalitate românesc, între Călăraşi şi Brăila
  • se află în partea estică a Câmpiei Române (sectorul de subsidenţă), la limita cu Podişul Dobrogei
  • lunca este foarte largă (lăţimile ating 25 – 30 km) şi include numeroase ostroave (insule pe cursul unui râu)
  • între acestea suprafeţe mari au Balta Ialomiţei (desecată şi îndiguită) şi Insula Mare a Brăilei
  • fluviul are numeroase ramificări (datorită pantei de scurgere mică); cele mai importante sunt: prima bifurcare include între Dunăre şi Braţul Borcea (vestic) Balta Ialomiţei, iar cea de-a două bifurcaţie include între Dunăre şi Braţul Măcin (estic) Insula Mare a Brăilei
  • alte amenajări antropice în aceasta zonă sunt: podurile şi canalul fluvial
  • cel mai lung pod naţional este rutier şi feroviar între Feteşti şi Cernavodă numit Podul Carol I (secondat de un pod muzeu numit Anghel Saligny) şi podul rutier dintre Giurgeni şi Podu Oii numit E60
  • canalul fluvial se desprinde de la Cernavodă până la Constanţa-Agigea (64,7 km); o ramură porneşte de la Podu Alb până la Midia-Năvodari
  • primeşte Ialomiţa
  1. Sectorul Dunărea maritimă
  • este sectorul ultim din traseul danubian extins de la Brăila până la Sulina
  • fluviul este încadrat de o luncă mlăştinoasă dezvoltată între Podişul Dobrogei şi Câmpia Buceagului (ucraineană), iar la capăt se dezvoltă o câmpie fluvio-lacustră: Delta Dunării
  • albia fluviului are lăţimi maxime, adâncime ce permite pescaj de 7 m (suficient şi pentru nave maritime de mare tonaj) şi debit maxim (atât al apei, cât şi al materialelor aflate în suspensie până în deltă)
  • primeşte ultimii mari afluenţi: Siret (râul cu cel mai mare debit în România – 222 m³/s) şi Prut
  • în dreptul localităţii Pătlăgeanca Dunărea se bifurcă în Braţul Chilia (cel mai nou, cu cel mai mare volum de apă transportat: 60% şi cel mai lung: 117 km) şi Braţul Tulcea (lung de 17 km)
  • Braţul Tulcea se bifurcă la rândul său în Braţul Sulina (de 63 km lungime şi singurul navigabil deoarece a fost rectificat şi este continuu dragat) şi în Braţul Sfântul Gheorghe (lung de 109 km)
  • Apele stătătoare

Reprezintă acumulări de apă în depresiuni ale scoarţei numite cuvete lacustre. Acestea s-au format diferit, de unde şi varietatea mare a tipurilor de lacuri.

Lacurile glaciare
S-au format în depresiunile săpate de gheţari (continentali sau montani). Zeci de mii de lacuri sunt în partea de nord a Europei de natură glaciară în Câmpia Lacustră – Finlandeză, partea de nord a Câmpiei Europei de Est, printre Colinele Mazuriei şi Colinele Pomeraniei etc. Cel mai întins lac european este Lacul Ladoga, urmat de alte mari lacuri: Onega, Vänern, Vättern, Mälaren, Saimaa etc.
În munţi lacurile glaciare sunt puţin întinse, dar au adâncimi mari; Lacul Geneva, Lacul Boden, Lacul Como, Lacul Garda, Lacul Maggiore, Lacul Bâlea, Lacul Bucura, Lacul Zănoaga, Lacul Capra, Lacul Podragu etc.

Lacuri tectonice
S-au format prin lăsarea unor segmente de scoarţă în zonele puternic faliate. Cel mai întins lac tectonic este Balaton. În Pen. Balcanică sunt lacurile Ohrid şi Prespa. Şi lacul de graniţă Europa – Asia, Marea Caspică se află într-o depresiune tectonică situată mult sub nivelul Oceanului Planetar: - 28 m.

Lacuri vulcanice
Depresiunea lacului corespunde în cazul acestora craterului vulcanic. Lacurile vulcanice au dimensiuni mici şi se află în Masivul Central Francez, Masivul Renan (unde formează maare), Munţii Apenini (Lacul Trasimeno şi Lacul Bolseno), Munţii Carpaţi (Lacul Sf. Ana).

Lagune şi limanuri
Sunt lacuri litorale unde cordoanele de nisip numite grinduri au închis foste golfuri marine, respectiv gurile de vărsare ale unui râu. De mari dimensiuni este Laguna Razim, Laguna Szcecin, Laguna Veneţia etc.

Lacurile antropice
Acestea au fost amenajate de om şi au mai multe forme: lacuri hidroenergetice, iazuri, heleştee, bazine de apă, lacuri de agrement etc.
Cel mai întins lac de acumulare al Europei se află pe Volga, numit Râbinsk. Tot pe Volga sunt lacurile Samara şi Volgograd. Pe Dunăre se află Lacul Porţile de Fier, pe Nipru se află Lacul Kremenciuc etc.

  • Apele subterane

Acestea sunt acumulări de apă între porii rocilor. După nivelul la care se află şi la posibilităţile de aprovizionare cu apă există două niveluri de apă subterană:

  • apa freatică, aproape de suprafaţă şi puternic influenţată de apa infiltrată
  • apa de adâncime, captivă între straturi de roci. Se poate mineraliza formând ape minerale în Masivul Central Francez, Masivul Renan, Carpaţii Orientali etc., sau se poate încălzi formând ape termale în Câmpia Panonică, Munţii Dinarici, Podişul Islandez. În I. Islanda formează izvoare arteziene numite gheizere.
  • Gheţarii

Sunt acumulări de gheaţă în regiunile cu temperatură medie sub 0ºC. Formează gheţari montani în Munţii Pirinei şi Munţii Alpi şi gheţari continentali (de calotă) în Insula Islanda şi Insulele Svalbard. Cel mai întins gheţar al Europei este Vatna Jokull.

 

Marea Neagră

Este o mare intracontinentală situată între Europa (la vest şi la nord) şi Asia (la est şi la sud). Suprafaţa depăşeşte 450 mii km², fiind a două ca mărime între mările intracontinentale.

  • Geneza

Este un rest al unui vechi ocean – Oceanul Thetys, şi al Mării Sarmatice. Glaciaţiunea a impus numeroase retrageri ale apelor, succedate de ridicări ale acestora care se reflectă în terasele râurilor care s-au adâncit conform cu nivelul zero al mării. Prăbuşirea scoarţei în dreptul strâmtorii Bosfor i-a permis legătura cu Marea Mediterană.

  • Relieful bazinului marin

Relieful cuprinde trei trepte care coboară de la nivelul zero metri.
Platforma continentală este prima treaptă situată între 0 şi – 200 m. Are lărgime în partea de NV prin Golful Odessa şi în partea de N prin Marea Azov (mare de tip mărginaş). În dreptul României doar cursul submarin al Braţului Sf. Gheorghe formează o discontinuitate a reliefului altfel neted şi uşor înclinat. Platforma continentală a participat prin caracteristicile sale la formarea Deltei Dunării.
Abruptul continental (taluzul) este a doua treaptă situat între – 200 m şi – 1500, -1800 m. Este apropiat de ţărm în partea sudică.
Câmpia abisală este ultima treaptă de relief între – 1500, -1800 m şi -2211 (-2245) m, adâncimea maximă a mării. Are aspect neted.
Ţărmul este puţin ondulat. În partea nordică, Pen. Crimeea închide Marea Azov în care se pătrunde prin Str. Kerci. Puţine insule se evidenţiază; I. Şerpilor (Ucraina), I-le Sacalin (România). Golful Odessa şi Golful Sinop se evidenţiază ca pătrunderi de apă în spaţiul uscatului.

  • Dinamica apelor

Mareele sunt neînsemnat şi mici ca înălţime. Acest lucru se datorează caracterului închis la mării. Forţa mică a acestora a fost un factor la formarea şi păstrarea Deltei Dunării.
Valurile sunt datorate vânturilor, mai ales a celor de NE. Au înălţimi de 2-4 m, iar pe timp de furtună se pot ridica la 6-8 m.
Curenţii marini sunt:

    • curenţi de suprafaţa, creaţi de vântul de NE. Se formează două inele în bazinele mării (unul în bazinul de vest şi al doilea în bazinul de est) cu direcţie inversă acelor de ceasornic. Curenţii de suprafaţă împing spre sud materialele evacuate de Dunăre creând grinduri.
    • curenţii de compensaţie, sunt curenţi de schimb al apelor între Marea Neagră şi Marea Mediterană. Au două direcţii: curentul de suprafaţă descarcă în Marea Mediterană apele cu salinitate mai mică, iar curentul de adâncime aduce din Marea Mediterană ape cu salinitate ridicată
  • Proprietăţile apelor

Temperatura apelor de suprafaţă este condiţionată de regimul temperaturilor din aer; în anii geroşi se poate forma o gheaţă pe ţărmul de NV. Temperatura apelor de adâncime rămâne constantă la 9ºC (după trecerea printr-un nivel intermediar cu temperaturi mai joase: 5-7ºC).
Salinitatea variază pe cele două niveluri de apă ale mării. Stratul de suprafaţă are o salinitate de scăzută de 15-16 ‰, iar stratul de adâncime are o salinitate de 22-23 ‰.
Structura apelor pune în evidenţă două straturi de apă suprapuse:

    • stratul de suprafaţă situat între 0 şi – 200 m, oxigenat şi biotic
    • stratul de adâncime situat între – 200 şi – 2211 (-2245) m, cu hidrogen sulfurat şi abiotic

Această structurare există ca urmare a lipsei curenţilor verticali care ar amesteca apele.

  • Flora şi fauna

Flora se compune din diferite tipuri de alge – roşii, albastre, brune situate până la 7-8 m adâncime atât cât mai pătrunde lumina.
Fauna include peşti, precum sturioni (nisetrul, cega, morunul, păstruga), guvizi, scrumbii, rechini etc. Mamifere rare trăiesc în Marea Neagră: delfinul şi foca de Marea Neagră.

  • Litoralul românesc

Are două aspecte:

    • litoralul jos, de la Braţul Chilia până la Capul Midia. Include Delta Dunării şi Laguna Razim – Sinoe, cel mai mare complex lacustru din România.
    • litoralul înalt, de la Capul Midia până la Vama Veche. Include o faleză dublată de plajă.

© prof. Gabriel Bortoş

Alte Lectii din geografie