EU NU STRIVESC COROLA DE MINUNI A LUMII
de Lucian Blaga
Poezia „Eu nu strivesc corola de minuni a lumii” deschide volumul de debut al lui Lucian Blaga, „Poemele luminii”, apărut în 1919. Situarea poeziei la începutul volumului evidențiază funcția programatică pe care i-o conferă autorul.
Poezia „Eu nu strivesc...” este o artă poetică, adică o creație în versuri, care exprimă concepția autorului despre poezie și despre misiunea poetului. Arte poetice au scris, printre alții, Horațiu, în literatura Antichității romane, Boileau în clasicismul francez, Verlaine în simbolism, iar în literatura română, M. Eminescu („Epigonii”, „Criticilor mei”), O.Goga („Rugăciune”), T.Arghezi („Testament”).
Arta poetică a lui L.Blaga are o importantă componentă filozofică. Apar în această poezie, în formă metaforică, idei pe care Blaga le va dezvolta mai târziu în opera sa filozofică intitulată „Cunoașterea luciferică”, din cadrul „Trilogiei cunoașterii”.
L.Blaga a fost nu numai un mare poet, ci și un important filozof, creatorul unuia dintre puținele sisteme filozofice din cultura românească. El considera că omul nu poate dobândi cunoașterea absolută, pentru că Marele Anonim a impus cenzura transcendentă. În concepția lui Blaga, în urma oricărui proces de cunoaștere rămâne ceva misterios, care devine la rândul lui obiect al cunoașterii, o zonă de mister persistând însă la infinit.
Din punctul de vedere al atitudinii față de mister, există, în viziunea lui Blaga, două tipuri de cunoaștere: paradisiacă și luciferică. Cunoașterea paradisiacă este cunoașterea rațională, științifică. Ea consideră că misterul ar putea fi eliminat integral, dar acest lucru fiind imposibil – în concepția lui Blaga – cunoașterea paradisiacă escamotează (ascunde, trece cu vederea) zone importante ale realității. În schimb, reprezentanții cunoașterii luciferice sunt conștienți de faptul că misterul nu va putea fi luminat niciodată integral și își propun să-l accentueze, să-l potențeze.
Această idee filozofică stă la baza poeziei „Eu nu strivesc corola de minuni a lumii”, care este construită pe un sistem de antiteze între cunoașterea luciferică, desemnată prin metafora „lumina mea”, și cunoașterea paradisiacă, exprimată prin metafora „lumina altora”. Opozițiile dintre cei doi termeni sunt fie explicite („lumina altora / sugrumă vraja”, „dar eu, / eu cu lumina mea sporesc a lumii taină”), fie implicite (faptul că „eu nu ucid cu mintea tainele” presupune că „lumina altora” le ucide).
„Corola de minuni a lumii” este o metaforă revelatorie a frumuseților universului, iar enumerația „flori, ochi, buze, morminte” exprimă câteva dintre ele, din domeniul vegetalului, al umanului, al afectivului, al amintirii și al morții.
Metafora revelatorie este – în cadrul terminologiei folosite de Blaga – metafora ce dezvăluie esența fenomenelor, în timp ce metafora plasticizantă se referă doar la aspectul lor de suprafață.
Comparația dezvoltată a cunoașterii luciferice cu lumina lunii plasticizează ideea potențării misterului. Finalul poeziei exprimă condiția cunoașterii poetice ca ipostază a cunoașterii luciferice. Această condiție este iubirea: „căci eu iubesc și flori și ochi și buze și morminte”.
Caracterul modernist al poeziei lui Blaga constă în problematica filozofică exprimată artistic prin metafora revelatorie și în prozodia ce folosește versul alb (cu măsură variabilă, lipsit de rimă și de ritm). Textul poetic nu este divizat în strofe, ci reprezintă o continuitate subliniată și de ingambament (continuarea propoziției de la un vers la altul) și prin scrierea cu literă mică a cuvintelor de la începutul versurilor.
