Baltagul de Mihail Sadoveanu





„Baltagul" 1. Geneză 2. Formula epică 3. Subiectul. Traseul labirintic al călătoriei 4. Vitoria Lipan - personaj justiţiar şi eroină tragică 5. Tema formării, a călătoriei iniţiatice 6.Construirea personajului Nechifor Lipan, Consideraţii finale

1.Geneză

Între 1904, anul debutului editorial, şi 1930, când apare Baltagul, Sado­veanu a scris 45 de volume. Scriitorul dăruise literaturii române mai multe capodopere, păşise de mai mulţi ani în epoca maturităţii creatoare. Baltagul reprezintă, cu toate acestea, o mare surpriză.

Scris în numai 17 zile, romanul se află în prim-planul sintezelor sadoveniene, unde formula realismului line ajunge la desăvârşire. Mulţi contemporani au considerat Baltagul expresia romanescă a Mioriţei. Părerea este acceptată în bună măsură. în discursul din 1923 despre poezia populară, autorul recunoaşte influenţa covârşitoare exercitată de această baladă asupra creaţiei sale: „Am găsit in e elemente de valoare diamantină, care s-au răsfrânt în opera mea proprie". Fiind considerat de unii fragment de epopee, romanul preia structuri pr0 prii baladei populare, dar are şi intrigă de roman poliţist. Naraţiune3 5 dezvoltă prin reconstituirea faptelor, ceea ce îl determină pe Paul George să susţină că Baltagul urmează legea tragediei, deoarece cartea începe sfârşitul.

2.Formula epică

Putem considera Baltagul un roman polimorf, realist şi simbolic în acelaşi timp. Discursul epic este linear, axat mai ales pe tema călătoriei explorative, care are ca scop căutarea, cunoaşterea, iniţierea, confruntarea, adevărul, jus­tiţia, datoria. Dacă avem în vedere motivul adevărului, romanul îşi dezvăluie o alcătuire în trepte. Motivul căutării şi al cunoaşterii se dezvoltă într-o structură labirintică. Acţiunea este dispusă într-un plan real, social, şi unul mitic. Baltagul este un roman al lumii arhaice, a păstorilor, care luptă pentru a-şi apăra normele etice şi care se confruntă cu noile forme de viaţă socială.

3. Subiectul. Traseul labirintic al călătoriei

Romanul începe cu o cosmogonie populară ce pune în relaţie destinul individual al lui Nechifor Lipan: „Domnul-Dumnezeu, după ce a alcătuit lumea, a pus rănduială şi semn fiecărui neam". In cadrul textului, „răn-duială" şi „semn" sunt unităţile lexicale cu cea mai mare frecvenţă, fiind cuvinte-cheie. Prin dispariţia lui Nechifor Lipan, „rănduială", adică ordinea cosmică, a fost distrusă, deci conflictul, dacă într-un registru este social, pe plan mitic este ontologic, existenţial. In eposul sadovenian natura se reflectă în om, acesta este încadrat cos­mologic. Tragedia căreia i-a fost victimă soţul Vitoriei Lipan e anunţată de schimbarea stării naturii: „ Vitoriei i se păru că brazii sunt mai negri decât de obicei, vremea se tulbură, iarna vine mai repede decât altădată. Soţia celui dispărut are în aceste momente o atitudine statuară „privind fără să vadă frământarea de-afară a stihiilor", apoi „rămase neguroasă". Starea medita­tivă care reclamă nemişcarea reprezintă o fază premergătoare deplasării. Semnele vin din partea lumii reale („— Nu vine, zise iarăşi, aprig, ttoria. Cucoşul dă semn de plecare"), dar şi din ,^ări necunoscute", oculte ^ visul anxios, menit să confirme ideea morţii soţului, anunţă călătoria în tarea celui dispărut: „Se făcea că vede pe Nechifor Lipan călare, cu e întors către ea, trecând spre asfinţit o revărsare de ape". Pe plan social, se creionează monografia satului de munte, unde tradiţia Permite abateri de la legile nescrise. Minodora este apostrofată, atunci . "se vede interesată de civilizaţia modernă: „N-ai mai învăţat rânduiala?;"Să faci bine, domnişoara, să-ţi vezi de rânduielile tale de fată mare..."In viaţa acestei societăţi arhaice, biserica şi practica magică coe xistă. La baba Maranda, care este de profesie vrăjitoare, pe perete se află tabloul Sf. Sisoe despre care se ştie că este şef peste demoni. înaintea plecării în căutarea celui dispărut, Vitoria se supune unui ritual de purificare. Refuză mâncarea, posteşte douăsprezece vineri, pregătindu-se pentru trecerea într-o existenţă spirituală. Eroina întreprinde de fapt două călătorii, prima fiind pregătitoare. împreună cu fiul ei, cea care va păşi treptele adevărului merge la mănăstirea de pe malul Bistriţei şi se închină la Sf. Ana. Apoi merge la Piatra Neamţ, unde slujbaşul stăpânirii îi confirmă adevărul. Este memorabil momentul când intră în contact cu o lume nouă, necunoscută, care este oraşul: „/ se părea lucrul cel mai greu să găsească anume uliţă dintre atâta de multe, şi, pe acea anume uliţă, anume casă cu mai multe rânduri. In toate odăile şed la mese oameni cu condeiele după ureche şi scriu. Iar într-anume odaie şede cel care-i mai mare, primar ori prefect, ori poliţai. Reprezentarea este naivă. Casele au neapărat „mai multe rânduri". Repetiţia adverbului „anume" arată imprecizie, dar şi insistenţă. Vitoria nu are încredere în „rânduiala" din acest spaţiu şi refuză cu dispreţ scrierea jalbei către „stăpânirea pământeană", de către un târgoveţ.

Călătoria cea adevărată, explorativă, se porneşte în zilele lui martie, străbătând invers linia transhumantei. La începutul firului, călătorii sunt însoţiţi de cârciumarul David care este „om trimes" pentru că îşi dă seama că pelerinajul hermeneutic şi justiţiar trebuie să urmeze un traseu labirintic: „ Vra să zică, dumneata ai pornit cu gând să întârzii, să cauţi, să umbli cotind'. Primul nod al firului labirintic este la Bicaz, unde hangiul îşi aminteşte de Nechifor. Urmele sunt găsite şi la Călugăreni, apoi la Fărcaşa. Drumul morţii se confruntă cu viaţa: la Borca, în calea drumeţilor apare o cumetrie, iar la Cruci, o nuntă. Reţinem amănuntul etnografic. Firul se reînnoadă la Vatra Dornei. Acolo Nechifor Lipan cumpărase în noiembrie trecut trei sute de oi. De acum înainte apar trei ciobani. Chipul unuia dintre ei rămâne în amintire, deoarece are buza despicată, detaliu ce semnalează natura malefică şi infernală a personajului. La hanul de la Broşteni aflăm că ciobanii au trecut spre Gura Negrei. Urma acestora este regăsită la Borca, apoi la Sabasa, Vitoria „a suit un drum şerpuit săpat în stâncă", ,Jar muntele, cu cale şerpuit a şi cu punţi de piatră peste prăpăstii, se chema Stânişoara" După popasul de la Crucea Talienilor, Vitoria a coborât pe celălalt versant al muntelui, în satul Suha. Examinând şi itinerarul final, recunoaştem şi aici simbolul labirintului. Labirintul, cu drumurile sale şerpuite, reprezintă Regatul Morţii, linia şerpuitoare aminteşte curgerea continuă a vieţii spre moarte şi a morţii spre viaţă. Vitoria porneşte în căutarea soţului, din interior, din întuneric, pentru a ajunge în exterior, unde se află lumina: „Fiinţa ei începe să se concentreze asupra acestei umbre, de unde trebuia să iasă lumina". în mod interesant, numele labirintului vine şi de la grecescul labrys, secure cu două tăişuri, deci baltag. Labirintul este casa securii duble. Armele cu două tăişuri sugerează dualitatea, fiind un simbol al vieţii şi al morţii. Drumul eroilor acestui epos păstoresc, Vitoria şi Gheorghiţă, se desfăşoară de la răsăritul la apusul soarelui. Privirea lor este mereu aţintită asupra imaginii solare. Traseul lor reprezintă simbolic drumul soarelui, el are o funcţie sacra­lă, este un itinerar cosmic, „desenul labirintic se află într-o evidentă relaţie solară" (Paolo Santarcangeli). Adăugăm observaţia că „labirintul este simbo­lul direcţiei pierdute, adesea cu un monstru în centrul său" (Northrop Frye). Dacă interpretăm arhetipal şi simbolizăm, Calistrat Bogza, poreclit Iepure, are acest rol al monstrului, chiar dacă detaliul fizic nu ne trimite cu gândul la minotaur. în mitologia românească iepurele este vestitor al nenorocirii, al morţii. Ajunsă la Suha, Vitoria iese din întuneric, ştie adevărul cu certitudine. Asasinii sunt Calistrat Bogza şi Ilie Cuţui. Dar adevărul trebuie demonstrat. Este ajutată de Iorgu Vasiliu, cârciumarul din Sabasa, şi de cucoana Măria, soţia sa. în satul Sabasa îl găseşte în curtea unui gospodar pe Lupu, câinele lui Lipan, care o călăuzeşte în râpa unde descoperă oasele risipite şi hainele lui Nechifor. în zilele următoare, femeia îşi îndeplineşte datoria, face tot ce datina îi cere faţă de cel mort. înainte de final, mobilul mişcării labirintice este expus rezumativ: ,Avea de căutat, de găsit şi de rânduit". Echilibrul existenţial trebuie restabilit, cel dispărut trebuie repus în drepturile sale, prin încadrarea în ordinea cosmică: „îi fac toate slujbele rânduite, ca să i se liniştească sufletul". Prin înmormântare, Nechifor Lipan se reîntoarce în locul ce i se cuvine în acest univers arhaic. Ritualul înmormântării este vechi Şi aparţine fondului autohton. El are funcţie integratoare. Carul funebru este împodobit cu cetină, bradul fiind arborele vieţii veşnice. Pe lângă preoţi, apar bocitoare şi bărbaţi cu buciume, o bătrână are la îndemână „sulurile de pânză Pentru datina podurilor". Un element de ritual este şi „găina neagră care se dă peste groapă".

4. Vitoria Lipan - personaj justiţiar şi eroină tragică

Nu credem că în cadrul romanului tema justiţiei ocupă un loc restrâns şi că este mai importantă împlinirea ritualului. Ce sens ar mai avea atunci descoperirea şi pedepsirea ucigaşilor? Punctul culminant al acţiunii este plasat în scena parastasului, unde Vitoria Lipan conduce din fundal, cu inteligenţă şi tenacitate, ancheta spre deznodământul care aduce moartea asasinului. La mănăstire, Vitoria „salată pe sfinţi cu mare înfrângere" şi o vedem „aşteptând umilită". La prefectura din Piatra are „înfăţişare încruntată şi duşmănoasă", soţiei lui lorgu Vasiliu îi răspunde cu „umilinţă", în timpul convorbirii cu subprefectul „stătea umilită". Cei din Suha gândesc că „mu­ierea asta străină umbla cu pilde şi răutăţi. Această umilinţă şi îndârjire mută înmagazinează o mare sete de răzbunare. Femeia are aceste reacţii, fiindcă legile nescrise ale demnităţii nu au fost respectate. Energia ei sufle­tească este mobilizată în numele dreptăţii. Mandatul ei este etic. Ucigaşul trebuie eliminat, căci a încălcat normele morale ale colectivităţii. Vitoria Lipan este un personaj justiţiar. Poate fi considerată, în acelaşi timp, o eroină tragică, ea fiind un caracter cristalizat care are ca dominantă statornicia, consecvenţa. Pentru G. Căli-nescu, Vitoria este „un Hamlet feminin". Pe de altă parte, nu ar fi „o indivi­dualitate, ci un exponent al speţei" (Istoria literaturii române...). In lucrarea Mihail Sadoveanu. Fascinaţia tiparelor originare, Constantin Ciopraga aminteşte că această munteancă înmagazinează experienţa milenară a unei lumi de păstori, ea descifrează psihologia oamenilor, citeşte semnele timpului, în concepţia ei despre lume, tradiţiile au un rol hotărâtor. Eroina se individualizează printr-o serie de virtuţi: frumuseţe, demnitate, înalt caracter, statornicie morală, inteligenţă, perseverenţă, fiind aprigă, îndârjită. Vitoria Lipan posedă şi atributele eroului homeric. In cazul acestui tip uman, mişcarea sufletească urmăreşte ritmul naturii, se conformează forţe ce o transcend. Universul sadovenian este supus ritmicităţii cosmice. Vitoria Lipan se călăuzeşte după semne existente în natură şi pe chipurile oamenilor, mentalitatea sa este arhaică în acţiunile pe care le intrep căutarea şi descifrarea sunt subordonate unui scop justiţiar, pentru ca a fost călcată legea nescrisă a colectivităţii. In descoperirea adevărului dovedeşte inteligenţă, tenacitate, luciditate, forţă de stăpânire şi devotament în împlinirea tradiţiei.

5. Tema formării, a călătoriei iniţiatice

Pentru Gheorghiţă, căutarea tatălui este un moment formativ, ce îi aduce maturizarea. Trecerea de la starea de inocenţă la experienţă se face greu, şi personajul îşi descoperă propria natură după un exerciţiu îndelungat, co­ordonat de mamă cu tenacitate. Mai întâi, educaţia sa a însemnat consonanţa cu ritmurile naturii: „Pârâul cu bulboanele au fost ale lui. Potecile la zmeură şi mai sus la afine, când ocolea aşa, de bunăvoie, umblând după turmele ciobanilor. Poveştile la stână, sară, când învăluie focul limbi sub sprânceana pădurii. Ştia să cheme în amurgit ieruncile şi căpriorii. Toate acestea i le aducea aminte mirosul de fân în care pluteau vara şi copilăria". Noua structură socială a pătruns la Gheorghiţă - ţine condică, călătoreşte cu trenul, dar mama vrea ca acesta să nu iasă din „rânduială". Vitoria îşi dă seama cu părere de rău că feciorul nu este maturizat şi din această cauză nu se poate sprijini pe ajutorul său: „Eşti încă un plod, care ai să cunoşti de-acu înainte supărările vieţii". El nu este pe deplin convins de necesitatea călă­toriei care are scop cognitiv şi justiţiar: „M-oi duce, răspunse Gheorghiţă cu îndoială", „Vitoria îl privi clipind. îl văzu sfios şi nesigur", apoi „Oftă cu năduf..." Pentru a deveni bărbat, Gheorghiţă a trebuit să străbată împreună cu mama sa drumul labirintic al morţii care este în acelaşi timp un drum de viaţă şi de renaştere. Tot un act iniţiatic este veghea din râpă, a osemintelor tatălui, act ce se configurează într-o renaştere simbolică şi asigură continuitatea între Părinte şi urmaş, însemnând şi dobândirea unei personalităţi: „Sângele şi carnea lui Nechifor Lipan se întorceau asupra lui în paşi, în zboruri, în chemări". Maturizarea se împlineşte în momentul când tânărul ajunge să mânuiască baltagul împotriva asasinului tatălui. Tema educaţiei este abordată şi în caracterizarea Minodorei. Deoarece a încercat să se abată de la normele arhaice, în cazul fetei, recluziunea iniţiatică la mănăstire, pentru un timp, este necesară. Ideea de labirint, degajată de lumea cărţii este sugerată şi de numele fetei, Minodora însemnând în greceşte "dar de la Minos".

6. Construirea personajului Nechifor Lipan, Consideraţii finale

In caracterizarea lui Nechifor Lipan se utilizează procedeul măştilor. În acest sens se pune accentul şi pe descrierea aspectului exterior, a îmbră­cămintei {„Purta căciulă brumărie. Avea cojoc în clinuri, de miel negru, scurt până la genunchi şi era încălţat cu bot/ort1), dar şi pe stilul vorbirii sale {„meşter la vorbă"). Este „vrednic român", cinstit, prietenos, amator de petreceri, fără teamă de hoţi. Fiind un personaj absent, el devine o prezenţă printr-un act de sinteză înfăptuit de cei care l-au cunoscut, revine la viaţă prin restituire. Nechifor Lipan este un personaj emblemă, reprezentând lumea din care face parte: „Locuitorii aceştia de sub brad sunt nişte făpturi de mirare. Iiili şi nestatornici ca apele, ca vremea; răbdători în suferinţi ca şi-n ierni cumplite, fără griji în bucurii ca şi-n arşiţile lor de cuptor, plăcându-k dragostea, şi beţia şi datinile lor de la începutul lumii, ferindu-se de alte neamuri şi de oamenii de la câmpie şi venind la bârlogul lor ca fiara de codru - mai cu samă stau ei în faţa soarelui c-o inimă ca din el ruptă..." Textul Baltagului se caracterizează prin economie de mijloace, dar se constituie prin intermediul unor imagini cu multă adâncime cărora procedeele folosite le conferă relief. „...Baltagul rămâne, în ultima analiză, romanul unui suflet de munteancă, văduva Vitoria Lipan, pentru care îndatoririle mortuare pentru soţul ei (...) sunt comandamente exprese, ce nu-i dau răgaz până când nu-şi află soţul răpus şi nu-i dă creştineasca înmormântare - în aceeaşi măsură în care Antigona înfruntă pe Creon şi merge cu bună ştiinţă la moarte, dorind să dea fratelui urgisit Polinice împăcarea mormântului" (Perpessicius, Menţiuni critice).

BIBLIOGRAFIE: Călinescu, G., Istoria literaturii române de la origini până in prezent, ed. a Ii-a revăzută şi adăugită, Ed. Minerva, Bucureşti, 1982; Ciopraga.C. Mihail Sadoveanu. Fascinaţia tiparelor originare, Ed. Eminescu, Bucureşti, 1981; Georgescu, Paul, Polivalenţa necesară, EPL, Bucureşti, 1967; Manolescu, Nicolae, Arca lui Noe. Eseu despre romanul românesc, voi. I, Ed. Minerva, Bucureşti, 1980; Perpessicius, Menţiuni critice, Ed. Minerva, Bucureşti, 1971.

Alte Lectii din romana

Please enable / Bitte aktiviere JavaScript!
Veuillez activer / Por favor activa el Javascript![ ? ]