BĂNCILE DE AFACERI . CARACTERIZARE ŞI TIPURI
Diferenţa dintre băncile de afaceri şi băncile de depozit decurge mai puţin din specializarea riguroasă decât din orientarea activităţii lor .
Evoluţia economiei moderne în care patronează marile intreprinderi industriale şi comerciale a contribuit la apariţia acestui compartiment în activitatea bancară “afaceri de bancă” .
În cea mai mare parte , crearea sau extinderea afacerilor este însoţită , în mod necesar de apelul la capitaluri , iar în acestea , în general , băncile servesc ca intermediari .
Întrucât noile intreprinderi , mai puţin cunoscute , presupun risc şi neîncredere din partea deţinătorilor de capital , în asemenea activităţi , băncile au trebuit să se implice direct , ca participanţi prin propriile resurse . Pe această bază , băncile pot să mobilizeze şi alte capitaluri în aceste scopuri .
Astfel , băncile de afaceri s-au desprins , cu timpul definitiv de băncile de depozit , afirmându-se ca o speţă specifică de bănci , de mare însemnătate în viaţa economică .
Modelul băncilor de afaceri de astăzi a fost creat prin Glass-Stegall Act din 1933 , care face o delimitare netă în cadru instituţiilor de credit americane între băncile depozit (Deposit Banks) colectoare de depozite şi distribuitoare de credite şi băncile de investiţii (Investment Banks) cărora le-au revenit operaţiile de intermediere în domeniul atragerii capitalurilor şi plasării lor optime , inclusiv prin administrarea pe cont propriu sau prin sindicalizare a emisiunilor de valori mobiliare . Un rol deosebit a revenit acestor bănci intermedierii, achiziţiilor , cesiunilor , fuziunilor , majorante de capital .
Modelul american instituie pentru bănci în special rolul de consilieri, serviciile lor fiind remunerate prin comisioane ridicate , funcţie de natura acestor servicii . Cu timpul , băncile de investiţii au început să ofere clienţilor sprijin financiar , fie direct prin participanţi la capital , fie indirect prin preluarea fermă a datoriilor sub forma obligatară (respectiv prin obligaţiile emise în acest sens) .
Totuşi , o caracteristică a băncilor de investiţii americane a rămas , pentru mult timp şi pentru multe din acestea , faptul că ele nu deţin şi nu exercită controlul portofoliilor intreprinderilor industriale spre deosebire , băncile de afaceri franceze se caracterizează prin deţineri importante ale portofoliilor intreprinderilor industriale frecvent considerate drept “clienţi captivi” .
De asemenea , băncile de afaceri franceze se bucură de deţinerea în gestiune a unor fonduri considerabile , care pot fi folosite adesea în scopul desfăşurării operaţiilor financiare ale băncilor înseşi .
Băncile de afaceri franceze sunt favorizate de monopolul emisiunii asupra pieţei obligatare , situaţie profitabilă în special pentru băncile mari .
O formă derivată în activitatea băncilor de afaceri o reprezintă societăţile de portofoliu . Societăţile de portofoliu joacă un rol important în operaţiile financiare franceze . Prin numărul şi diversitatea lor , prin ponderea lor în economia franceză , ele se afirmă ca superioare , în comparaţie cu alte pieţe financiare naţionale , deşi acolo acţionează unele societăţi de portofoliu mai mari .
Astfel , primele patruzeci de societăţi de portofoliu reprezintă prin deţinerile lor , o capitalizare bursieră de 110 mld. Franci , adică aproape 10 % a capitalizării totale a acţiunilor franceze , şi ca expresie a concentrării existente , şi în acest domeniu şapte grupări acoperă o jumătate din deţineri .
Societăţile de portofoliu au o dublă funcţionalitate . Pe de-o parte , întrucât deţinerile lor asigură o valorificare ridicată a capitalurilor prin veniturile obţinute din dividende . Pe de altă parte scopul principal al acestora este asigurarea controlului asupra anumitor intreprinderi . Deţinerea unui număr de acţiuni identificat ca “pachet de control” permite asigurarea unei majorităţi în adunarea generală a acţionarilor şi de aici poziţii privilegiate în conducerea societăţii pe acţiuni respective : alegerea şi desemnarea cadrelor de conducere superioare (preşedinte , director general şi alţii) , orientarea politicii economice de investiţii , de producţie , comerciale şi financiare , corelarea colaborării în influenţarea furnizării de materii prime , cooperarea de producţie , formarea şi dezvoltarea pieţei de desfacere cu alte societăţi aflate în acelaşi cadru de control .
Societăţile de portofoliu franceze sunt , de pildă , grupate în trei categorii principale . Principalul grup este reprezentat de societăţi holding , cotate la bursă , a căror acţiuni sunt deţinute sau controlate de băncile franceze a căror capitalizare reprezenta circa 32 miliarde franci în 1988 : Lazard Freres (10 mld) grupul Worms (8,4 mld) , grupul Suez (6,5 mld) , grupul Paribas (2,5 mld) , etc.
O altă categorie este reprezentată de societăţile de portofoliu ale marilor bănci comerciale uneori filializate , dar necotate la bursă : BNP, Societe Generale , Credit Lyonnaris .
În sfârşit , o ultimă grupă de creaţie recentă îmbină în caracteristicile ei calităţi duble activând atât ca investitori , cât şi ca intermediari . Astfel , în calitate de acţionari industriali sau instituţionali , fie prin participaţiile directe sau indirecte pe care le deţin fiecare din marile bănci franceze este parte componentă a unui grup sau chiar a unui clan , cu care întreţine relaţii privilegiate . Relaţia bancă industrie este de fapt de dublu sens : marile intreprinderi având , în special după privatizarea amplă a băncilor franceze , mari participaţii de capital la marile bănci franceze .
Iată deci că băncile de afaceri franceze , în activităţile lor specifice , pornesc de la o reţea strânsă şi complexă de legături cu intepriderile şi investitorii instituţionali ; axată îndeosebi pe participaţii neîncrucişate , directe sau indirecte .
