BASMUL CULT
Povestea lui Harap-Alb
de Ion Creangă
1. Definiția basmului.
2. Caracteristicile basmului cult.
3. Receptarea lui I.Creangă în calitate de autor popular sau cult.
4. Tema și viziunea asupra lumii.
5. Influențe folclorice în basmul cult al lui Creangă:
a) motivele;
b) tipurile de personaje;
c) formulele inițiale, mediane și finale.
6. Originalitatea basmului cult al lui I.Creangă:
a) individualizarea situațiilor și a portretelor;
b) umorul;
c) oralitatea;
d) personajul ca antierou și traseul său inițiatic.
7. Modalități de caracterizare a personajului.
8. Relațiile dintre două personaje.
1. Definiția basmului.
Basmul este o specie a genului epic, în proză, mai rar în versuri, care prezintă personaje și evenimente cu caracter fabulos, supranatural, și în care conflictul este între bine și rău, soldându-se, de regulă, cu victoria binelui.
În mod tradițional, termenii „fantastic”, „fabulos” și „miraculos” erau sinonimi, desemnând personaje și situații supranaturale. În prezent, în teoria literaturii, se face distincție între „fantastic”, pe de o parte, „fabulos” și „miraculos”, pe de altă parte. Fabulosul și miraculosul aparțin, în mod indiscutabil, supranaturalului. Prin fantastic, Roger Caillois înțelege „o ruptură în planul realului”, iar Tzvetan Todorov definește fantasticul ca ezitarea, incertitudinea în a încadra o situație sau un personaj în real sau în supranatural.
2. Caracteristicile basmului cult.
Basmul popular are caracterele întregii literaturi folclorice: caracter oral, anonim, colectiv și tradițional.
Prin contrast, basmul cult este fixat în scris, are un autor cunoscut, este o creație individuală și posedă mai multă originalitate decât basmul popular.
3. Receptarea lui I.Creangă în calitate de autor popular sau cult.
În timpul vieții, Creangă era apreciat de Junimea ca „autor poporal”. În secolul XX, criticii din perioada interbelică, G.Călinescu, T.Vianu, au demonstrat că, deși se inspiră din folclor, Creangă este un scriitor cult, de mare rafinament artistic.
4. Tema și viziunea asupra lumii.
În monografia consacrată lui Ion Creangă, G.Călinescu observa că tema „Poveștii lui Harap-Alb” este aceea că „omul de soi bun se cunoaște sub orice strai”. În basm este cuprinsă și tema inițierii.
În ceea ce privește viziunea asupra lumii din basmul cult al lui Creangă, aceasta se caracterizează prin „umanizarea fantasticului”, după formula lui Tudor Vianu. Prin aceasta, se înțelege faptul că, în opera lui Creangă, toate personajele (indiferent de rangul lor și indiferent dacă sunt veridice sau fabuloase) se comportă și vorbesc precum țăranii din Humulești, lumea basmelor nefiind diferită de aceea a „Amintirilor din copilărie”. La Creangă, fabulosul (pe care Vianu îl numește „fantastic”) nu înspăimântă, ci este umanizat și adesea chiar comic prin contrastul dintre statutul personajelor și limbajul lor popular. În acest sens, G.Călinescu observa și el că, în opera lui Creangă, există, din punct de vedere cultural, o singură clasă: clasa țărănească.
5. Influențe folclorice în basmul cult al lui Creangă:
a) motivele;
b) tipurile de personaje;
c) formulele inițiale, mediane și finale.
a) Motivele basmului lui Creangă sunt inspirate din folclor. Autorul primei monografii despre Creangă, francezul Jean Boutière, a studiat circulația acestor motive în basme din mai multe regiuni românești, dar și în creația altor popoare, ca, de exemplu, în folclorul maghiar, grec, italian, francez sau armean.
Asemenea motive sunt: motivul împăratului fără urmași, al încercărilor la care este supus eroul, al aparenței înșelătoare, al interdicției încălcate, al identității schimbate, al metamorfozei, al apei vii și al apei moarte, al învierii etc.
Originalitatea basmului cult al lui Creangă nu este dată de motivele propriu-zise, ci de selecția, combinarea și tratarea (dezvoltarea) lor.
b) Tipurile de personaje sunt preluate tot din folclor: protagonistul (Harap-Alb), antagonistul (Spânul), sfătuitorii (calul năzdrăvan, craiul, Sfânta Duminică) și auxiliarii (personajele care îl ajută pe erou: Gerilă, Ochilă, Flămânzilă, Setilă, Păsări-Lăți-Lungilă, crăiasa furnicilor, crăiasa albinelor).
c) Formula inițială ne plasează într-un timp fabulos („odată”) și pune sub semnul incertitudinii realitatea evenimentelor relatate: „Amu, cică era odată...”
Formulele mediane contribuie la dinamizarea narațiunii și la menținerea interesului cititorilor sau al ascultătorilor. De exemplu: „Și se duc la-mpărăție, Dumnezeu să ne ție, că cuvântul din poveste înainte mult mai este.”
Prima parte a formulei finale este inspirată din folclor: „Și a ținut veselia zile întregi și acum mai ține încă”. Dar Creangă o continuă într-un mod original, dându-i un caracter realist: „Cine se duce acolo bea și mănâncă, iar la noi, cine are bani bea și mănâncă, iar cine nu, se uită și rabdă.”
6. Originalitatea basmului cult al lui I.Creangă:
a) individualizarea situațiilor și a portretelor;
b) umorul;
c) oralitatea;
d) personajul ca antierou și traseul său inițiatic.
Originalitatea cu care Creangă tratează motivele și personajele folclorice constă din:
a) „Individualizarea” situațiilor și a portretelor este considerată de T.Vianu o trăsătură originală a artei narative a lui Creangă.
În basmele populare, situațiile și personajele sunt mult mai schematice decât în basmul cult, unde ele sunt prezentate mult mai amănunțit, cititorul putând astfel să și le reprezinte în detaliu, ca, de exemplu, în cazul dezvoltării unor episoade precum adăpatul cerbului sau confecționarea stupului de către Harap-Alb sau în cazul portretelor grotești ale unor personaje ca Gerilă sau Ochilă. (Grotescul este o categorie estetică definită prin amestecul dintre urât și comic).
b) Umorul, este o formă a comicului, care presupune o perspectivă plină de înțelegere și de bunăvoință față de situațiile sau de personajele care stârnesc râsul.
Importanța umorului în opera lui Creangă contribuie și la definirea viziunii lui asupra lumii, o atitudine plină de înțelepciune în acceptarea micilor defecte umane, cu condiția ca, în caracterul unui om, să primeze calitățile asupra defectelor; Creangă consideră, ca și înțelepciunea populară, că orice om are „un dar și-un amar. Unde prisosește darul, nu se mai bagă în seamă amarul”.
c) Pentru basmul popular, oralitatea este modul natural de existență. Arta lui Creangă este de a sugera, în basmul cult, oralitatea prin scris.
Predominarea oralității este influențată și de un raport specific între instanțele narative, narator și cititor. În basmele lui Creangă, se sugerează o relație directă între narator și cititor, asemenea aceleea dintre narator și ascultător. G.Călinescu îl compară pe Creangă cu un povestitor care stă pe laviță și le povestește unor ascultători. Legătura cu aceștia este sugerată prin adresările directe: „Dar ce-mi pasă mie ? Eu sunt dator să spun povestea, iar dumneavoastră să ascultați.” Naratorul își exprimă și legătura afectivă cu personajul, prin exclamații și interogații: „Harap-Alb ce să facă ?!”
Această implicare afectivă se exprimă prin procedee ale oralității, dintre care cel mai important este dativul etic, adică utilizarea pronumelui personal în dativ, forma neaccentuată, fără funcție sintactică, dar cu scopul de a exprima participarea afectivă a naratorului și/sau a cititorului/ascultătorului la evenimentele relatate. De exemplu: „Ochilă mi ți-o vede”.
Creangă folosește, în basmul cult, foarte multe proverbe și zicători, introduse, de regulă, prin formula „vorba ceea”. De exemplu: „Vorba ceea: la plăcinte înainte, la război înapoi !”, „Vorba ceea: capra sare masa și iada sare casa.” G.Călinescu este de părere că această abundență de proverbe și zicători dovedește „erudiția paremiologică” a lui Creangă (adică o cultură bogată în ceea ce privește proverbele), comparabilă cu aceea a lui Anton Pann și cu a lui François Rabelais.
d) Basmul cult al lui Creangă este original și prin faptul că prezintă un personaj principal, care diferă de personajele din basmele populare prin aceea că nu are de la început însușiri excepționale – fiind un antierou -, ci le dobândește pe parcurs, parcurgând un traseu inițiatic, ce face „Povestea lui Harap-Alb” comparabilă cu un bildungsroman (romanul formării unei personalități).
7.Modalități de caracterizare a personajului
Protagonistul basmului lui Creangă se caracterizează, de la început, prin curajul cu care înfruntă presupusul urs și prin generozitatea dovedită de milostenia pe care o face bătrânei cerșetoare. Altfel, spre deosebire de eroii altor basme, este naiv („boboc de felul său în treburi de aceste”), are momente de descurajare, izbucnește în plâns, se gândește la sinucidere când se confruntă cu greutățile și reușește mulțumită sfaturilor și ajutoarelor primite.
Încercările prin care trece sunt menite să-l formeze ca pe un bun conducător de oameni, un împărat care trebuie să cunoască suferința ca să-i înțeleagă, la rânsul lui, pe oamenii necăjiți.
Parcursul lui se desăvârșește prin moarte și înviere, simboluri ale oricărei inițieri, întrucât înseamnă că, în persoana inițiatului, moare vechiul om și renaște ca un om nou, iluminat, căruia i s-a revelat adevărul. Prin moarte și înviere se îndeplinesc și condițiile care îl legau pe Harap-Alb de Spân. Eroul fusese obligat să jure că îl va sluji pe Spân până când va muri și va învia.
Caracterul de antierou este sugerat și de faptul că numele său nu este indicat de la început, el fiind desemnat doar ca „fiul craiului”. Spânul este acela care îi dă numele de Harap-Alb, un oximoron (imagine care asociază două elemente incompatibile), deoarece cuvântul „harap” (sau „arap”) înseamnă „sclav”, „rob”, dar și „negru”. Numele exprimă, în opinia lui Vasile Lovinescu, sinteza dintre ying și yiang, conceptele opuse și complementare din gândirea oreintală. Tot Vasile Lovinescu îl considera pe Harap-Alb un erou civilizator.
În inițierea la care este supus Harap-Alb are un rol și antagonistul, Spânul. Aceasta semnifică faptul că și răul are un rol inițiatic. Calul îi spune lui Harap-Alb că de mult l-ar fi putut scăpa de Spân, dar că l-a lăsat „să-și joace calul”, pentru că și unii ca el sunt trrebuitori uneori, pentru a-i face pe ceilalți „să prindă la minte”. Rolul Spânului se încheie, iar el este ucis de cal, doar după ce inițierea a fost desăvârșită prin moartea și prin învierea lui Harap-Alb.
8.Relațiile dintre două personaje
Relațiile dintre protagonist (Harap-Alb) și antagonist (Spânul) sunt și relațiile dintre inițiat și inițiator.
Niciunul dintre ei nu are nume. Eroul este denumit, la început, „fiul craiului”, iar Spânul este desemnat printr-o deficiență fizică (Spânul este oun bărbat căruia nu-i cresc barba și mustățile), care reflectă, în cazul lui, și defecte de ordin moral.
Spânul îl înșală de la început pe fiul craiului (sfătuit de tatăl lui să se ferească de asemenea oameni), apărându-i sub trei înfățișări diferite. Astfel, protagonistul ajunge să creadă că în ținutul acela locuiesc numai spâni și că, dacă nu-l va accepta pe unul dintre ei ca ghid, riscă să nu mai poată ieși din pădurea în care se rătăcise.
Episodul fântânii prilejuiește schimbarea identității celor două personaje, Harap-Alb (care își primește, cu această ocazie, și numele) devenid slugă, iar Spânul dându-se drept fecior de crai și nepotul Împăratului Verde.
Coborârea în fântână a fost comparată de unii critic cu coborârea în Infern, moment simbolic semnificativ în anumite inițieri. Din episodul fântânii reies naivitatea fiului de crai și viclenia Spânului.
La curtea Împăratului Verde, Spânul se poartă urât cu Harap-Alb, ca un stăpân necruțător, îl disprețuiește pentru că este slugă și îl supune la încercări periculoase. Harap-Alb îndură totul cu spunere, iar când este deznădăjduit îl îmbărbătează Sfânta Duminică și calul.
Comportarea lui Harap-Alb în antiteză cu cea a Spânului și impresia fetelor Împăratului Verde că Harap-Alb seamănă mai mult a fiu de crai decât Spânul evidențiază tema basmului așa cum a formulat-o G.Călinescu și anume că „omul de soi bun se vădește sub orice strai”.
Conflictul dintre Harap-Alb și Spân ilustrează conflictul, tipic basmului, dintre bine și rău, ce se soldează cu biruința binelui.
