Basmul. Basmul cult POVESTEA LUI HARAP-ALB





BASMUL Definiţie: Basmul este specia epicii populare şi culte, cu largă răspândire, în care se narează întâmplări fantastice ale unor personaje imaginare (feţi-frumoşi, zâne, animale şi păsări năzdrăvane etc), aflate în luptă cu forţe malefice ale naturii sau ale societăţii, simbolizate prin balauri zmei, vrăjitoare etc, pe care le biruiesc în cele din urmă. Basmul are formule specifice iniţiale, mediane şi finale, metafore tipice şi personaje cheie pentru acţiunea narativă. Termenul de "basm " vine din slava veche, de la "basnî", care înseamnă "născocire", "scornire".

Trăsăturile basmului:
• ilustrează o altă lume decât cea reală, personajele fiind împăraţi şi împărătesc feţi-frumoşi şi fiice de crai, Muma-pădurii, zmei sau balauri înfricoşători;
• faptele povestite se petrec într-un ţinut îndepărtat, peste mări şi ţări, la capătul lumii sau pe tărâmul celălalt;
 • împletirea elementelor reale cu cele fabuloase creează fantasticul, ca specific ancestral al basmelor;
• personajele sunt reale şi fabuloase, acestea din urmă având puteri supranaturale şi putăndu-se metamorfoza în animale, plante, insecte sau obiecte ori pot reînvia prin leacuri miraculoase, dacă sunt omorâţi;
• personajul principal trebuie să depăşească probele şi să învingă obstacolele puse în cale cu scopul de a demonstra virtuţi morale excepţionale şi a deveni apt pentru a-şi întemeia şi conduce propria gospodărie;
• acţiunea are la bază conflictul dintre forţele binelui şi ale răului, dintre adevăr şi minciună, iar deznodământul constă totdeauna în triumful valorilor pozitive asupra celor negative;
• ca mijloace de compoziţie, basmele conţin formule specifice iniţiale, mediane şi finale, metafore tipice pentru acţiunea narativă;
 • prezenţa numărului trei, ca cifră cu încărcătură magică şi cu forţă pentru depăşirea probelor şi învingerea obstacolelor la care este supus personajul principal din basm;
• cultivă înalte principii morale esenţiale ca adevărul, dreptatea, cinstea, prietenia, ospitalitatea, curajul, vitejia prin personajele pozitive şi condamnă nedreptatea, răutatea, minciuna întruchipate de zmei, balauri, Muma-Pădurilor, spâni etc.;

BASMUL CULT "POVESTEA LUI HARAP-ALB" de Ion Creangă -basm cult-

Basmul "Povestea lui Harap-Alb" se încadrează în genul epic, iar ca specie literară este un basm cult, deoarece are un autor, Ion Creangă. A apărut în revista "Convorbiri literare", la 1 august 1877, apoi în acelaşi an în ziarul "Timpul". împletirea elementelor reale cu cele fabuloase creează fantasticul, ca specific ancestral (străvechi) al basmelor, însă, în această creaţie narativă, Creangă îmbină supranaturalul popular cu evocarea realistă a satului moldovenescde unde reiese şi originalitatea unicăa acestei creaţii.

 

Semnificaţia titlului "Harap-Alb" reiese din scena în care spânul îl păcăleşte pe fiul craiului să intre în fântână: Fiul craiului, boboc în felul său la trebi de aieste, se potriveşte Spânului şi se bagă în fântână, fără să-l trăsnească prin minte ce i se poate întâmpla". Naiv, lipsit de experienţă şi excesiv de credul, fiul craiului îşi schimbă statutul din nepot al împăratului Verde în acela de slugă a Spânului: "D-acum înainte să ştii că te cheamă Harap-Alb, aista ţi-i numele, şi altul nu." Numele lui are sensul de "rob alb", deoarece "harap" înseamnă "negru, rob". Devenit sluga spânului, îşi asumă şi numele de Harap-Alb, dovedind în acelaşi timp loialitate şi credinţă faţă de stăpânul său, întrucât jurase pe paloş. El devine robul-ţigan, deşi era alb, nedumerind astfel chiar pe unchiul său, împăratul Verde, precum şi pe fetele acestuia, care simt pentru el o simpatie spontană. Cu toate acestea, flăcăul nu-şi încalcă jurământul făcut spânului, îşi respectă cuvântul dat, rod al unei solide educaţii căpătate în copilărie, de a fi integru şi demn, capabil să-şi asume vinovăţia, cu toate urmările ce decurg din faptul că nu urmase sfatul tatălui.

Construcţia şi momentele subiectului:
Subiectul este simplu, specific basmelor populare, cu eroi fi motive populare, iar ca modalitate narativă, incipitul este reprezentat de formula iniţialătipică oricărui basm: "Amu cică era odată într-o ţară".

"Povestea lui Harap-Alb" este însă un basm cult, deoarece are autor cunoscut, Ion Creangă, perspectiva narativă fiind aceea de narator omniscient. Naraţiunea  îmbină supranaturalul cu realul, armonizând eroii fabuloşi cu personajele ţărăneştidin Humuleştiul natal al autorului. Acţiunea are la bază conflictul dintre forţele binelui şi ale răului, dintre adevăr şi minciună, iar deznodământul constă totdeauna în triumful valorilor pozitive asupra celor negative.

Expoziţiunea: Relatează faptele ce se petrec într-un ţinut îndepărtat, peste mări şi ţări, la capătul lumii, în timp mitic. Aşadar, relaţiile temporale şi spaţiale se definesc prin evocarea timpului fabulos cronologic şi a spaţiului imaginar nesfârşit: "Amu cică era odată într-o ţară" un crai care avea trei feciori şi un singur "frate mai mare, care era împărat într-o ţară mai îndepărtată", pe nume Verde împărat. Cei doi fraţi nu se văzuseră de multă vreme, iar verii nu se cunoscuseră între ei, pentru că împărăţia fratelui mai mare era "tocmai la o margine a pământului", iar fratele mai mic trăia "/a altă margine". In acest cadru spaţio-temporal mitic se derulează - într-o înlănţuire cronologică - întâmplările reale şi fabuloasela care participă personajele basmului. Verde împărat îi cere fratelui său, craiul, să-i trimită "grabnic pe cel mai vrednic" şi viteaz dintre fiii săi, ca să-i urmeze la tron, întrucât el avea numai fete. Ca să-i pună la încercare, pentru a vedea care dintre feciori "se simte destoinic a împăraţi peste o ţară aşa de mare şi bogată ca aceea", craiul se îmbracă într-o piele de urs şi se ascunde sub un pod. Cei doi fii mai mari se sperie de urs şi se întorc ruşinaţi la curtea craiului, care este dezamăgit de neputinţa lor şi rosteşte moralizator: "nici tu nu eşti de împărat, nici împărăţia pentru tine", ceea ce evidenţiază elementele realeale basmului. Mezinul, impresionat de amărăciunea tatălui, se duce în grădină "să plângă în inima sa". Deodată, "o babă gârbovă de bătrâneţe" îi cere de pomană, apoi îl sfătuieşte să ceară tatălui său "calul, armele şi hainele cu care a fost el mire", deşi hainele sunt "vechi şi ponosite", iar "armele ruginite" şi să pună o tavă cu jăratic în mijlocul hergheliei ca să aleagă acel cal care va veni "la jăratic să mănânce". Urmând întocmai sfaturile babei, (călăuzirea flăcăului către preţuirea şi respectarea tradiţiilor strămoşeşti). voinicul pleacă la drum, luând carte din partea tatălui şi, prin dreptul podului, "numai iaca îi iesă şi lui ursul înainte". Trece cu bine de această primă probă, primeşte binecuvântarea părintelui său şi pielea de urs în dar. apoi sfatul ca în călătoria lui să se ferească "de omul roş, iară mai ales de cel spân", să nu cumva să aibă de-a face cu ei.
Ca trăsături ale basmului, sunt prezente aici formule iniţiale tipice şi cifra magică trei care face posibilă depăşirea primei probe de către eroul principal.

Intriga: Fiul craiului şi calul pleacă la drum, basmul continuând cu formule medianetipice, "şi merg ei o zi, şi merg două, şi merg patruzeci şi nouă" până când întâlnesc în codru "un om spân" care se oferă drept "slugă la drum". Voinicul îl refuză de două ori, dar a treia oară spânul îi iese în cale "îmbrăcat altfel şi călare pe un cal frumos" tocmai când fiul craiului se rătăcise prin codrii întunecoşi. Deprins să urmeze sfatul părintelui său, acela de a nu se însoţi cu omul spân, dar pentru că îi mai ieşiseră în cale încă doi, el se gândeşte că "aiasta-i ţara spânilor" şi-l angajează drept călăuză. în această secvenţă narativă este inclusă o pauză descriptivă, care întrerupe povestirea şi descrie codrii deşi şi întunecoşi, ce conturează un peisaj de basm Ajunşi la o fântână care "nu avea nici roată, nici cumpănă, ci numai o scară de coborât până la apă", spânul intră în puţ, umple plosca, apoi îl sfătuieşte pe fiul craiului să coboare şi el ca să se răcorească. Tânărul îl ascultă pe spân, dar acesta trânteşte capacul peste gura fântânii şi-l ameninţă că dacă nu-i povesteşte totul despre el, "cine eşti, de unde vii, şi încotro te duci", acolo îi vor putrezi oasele. Sub ameninţarea morţii, feciorul de crai jură "pe ascuţişul paloşului" că va fi sluga supusă a spânului, care se va da drept nepotul împăratului şi că va păstra taina "până când va muri şi iar va învia", anticipând astfel finalul basmului. Spânul îi dă numele de Harap-Alb, care-1 va sluji cu credinţă, respectându-şi jurământul făcut.

Desfăşurarea acţiunii: Incepe odată cu sosirea la palatul împăratului Verde, unde Spânul se dă drept nepotul său şi, înfumurat peste măsură, îl trimite pe Harap-Alb să stea la grajduri, să aibă grijă de calul lui, că altfel va fi "vai de pielea ta", dându-i şi o palmă - "ca să ţii minte ce ţi-am spus"-, că altfel "prinde mămăliga coajă". De remarcat este aici elipsa narativă, adică trecerea sub tăcere a secvenţei călătoriei făcute de erou ca slugă a spânului până la împărăţia unchiului său, naratorul sugerând numai că aceasta s-a efectuat. Basmul este structurat în mai multe episoade înlănţuite, care se constituie în tot atâtea probe la care este supus protagonistul. într-o zi, având la masă "nişte salăţi foarte minunate", care se căpătau cu multă greutate, spânul hotărăşte să-şi trimită sluga să-i aducă acele bunătăţi din grădina ursului. Calul fabulosîl duce în zbor pe Harap-Alb la Sfânta Duminică, iar aceasta îl ajută să-şi îndeplinească misiunea şi să treacă proba. Următorul episod are loc după alte câteva zile, când împăratul îi arată spânului nişte pietre preţioase foarte frumoase, iar acesta îşi trimite sluga să-i aducă "pielea cerbului cu cap cu tot, aşa bătute cu pietre scumpe, cum se găsesc". Din nou Sfânta Duminică îl ajută pe Harap-Alb să ia pielea şi capul cerbului pe care se aflau nestematele şi să le ducă spânului, eroul trecând cu bine şi această probă fabuloasă. După un timp, împăratul dă un ospăţ foarte mare în cinstea nepotului său, la care a invitat împăraţi, crai, voievozi "şi alte feţe cinstite". In timpul petrecerii, incitat de poveştile bizare despre fata împăratului Roş, spânul îi porunceşte lui Harap-Alb să i-o aducă degrabă pe această tânără, că altfel "te-ai dus de pe faţa pământului". Harap-Alb, gândiiuiu-se la sfătui pe care i-l dăduse tatăl său, acela de a se feri de omul spân şi de omul roş, este înspăimântat, piângându-se calului: "parcă dracul vrăjeşte, de n-apuc bine a scăpa din una şi dau peste ilta", apoi pornesc împreună către Roşu împărat. Episodul călătorieieste ilcătuit din mai multe secvenţe narative. Pe un pod, Harap-Alb întâlneşte o nuntă de furnici şi trece prin apă ca să nu curme "viaţa atâtor gâzuliţe nevinovate". Regina furnicilor îi dă voinicului o aripioară, ca atunci când va crede că are nevoie de ea să dea foc aripii. După un timp, călătorii văd un roi de albine care se învârteau bezmetice, neavând pe ce să se aşeze. Atunci, Harap-Alb îşi scoate pălăria, o aşază pe pământ cu gura în sus, iar albinele se îngrămădesc acolo.Voinicul ciopleşte un buştean şi le face un adăpost, după care crăiasa albinelor îi dă o aripă, ca, în caz de nevoie, Harap-Alb să-i dea foc şi ea va veni în ajutor.

Acţiunea: Continuă cu formule mediane-"Mai merge el cât merge"- şi Harap-Alb întâlneşte, pe rând, cinci personaje fabuloase, descrise detaliat de narator: Gerilă, Flămânzilă, Setilă, Ochilă şi Păsări-Lăţi-Lungilă. Călătoria alături de cei cinci oameni ciudaţi este plină de peripeţii, că "pe unde treceau, pârjol făceau". Harap-Alb le este tovarăş "şi la pagubă şi la câştig" şi se poartă prietenos cu fiecare, întrucât simţea că va avea nevoie de ei la curtea împăratului Roş, despre care aflase că "era un om pâclişit (negru la suflet) şi răutăcios la culme". De aceea, flăcăul consideră că "la unul fără suflet", cum era împăratul, era nevoie de "unul fără de lege", sperând că, "din cinci nespălaţi" câţi erau, i-o veni "vreunul de hac", conform proverbului: "Lumea asta e pe dos,/ Toate merg cu capu-n jos/ Puţini suie, mulţi coboară,/ Unul macină la moară." într-un târziu, ajung cu toţii la împărăţie - episodul de la curtea împăratului Roşu fiind introdus de formula mediană"Dumnezeu să ne ţie, că cuvântul din poveste, înainte mult mai este" - unde împăratul Roş îi supune la probe fabuloaseşi foarte periculoase, care se constituie în secvenţe narative. Mai întâi îi cazează într-o casă de aramă, căreia i se dă foc pe dedesubt, dar Gerilă suflă de trei ori, "cu buzişoarele sale cele iscusite" şi casa rămâne "nici fierbinte, nici rece", tocmai bună de dormit într-însa. Următoarea probăeste un ospăţ cu foarte multe bucate şi băutură, pe care Flămânzilă şi Setilă le fac să dispară într-o clipă, apoi încep să strige în gura mare, unul că "moare de foame" şi celălalt "că crapă de sete", spre disperarea împăratului, care nu-şi putea crede ochilor. Cerând încă o dată fata, Harap-Alb este supus unei alte probe. El primeşte zece baniţe de "sămânţă de mac, amestecată cu una de năsip mărunţel" şi porunca de a alege până dimineaţă macul de nisip. Atunci Harap-Alb îşi aminteşte de crăiasa furnicilor, dă foc aripioarei şi într-o clipă o droaie de furnici, "câtă frunză şi iarbă" au ales "năsipul de o parte si macul de artă parte", fiind şi aceasta o secvenţă fabuloasăspecifică basmelor. Impăratul refuză din nou să le dea fata şi-i supune altei probe, anume să o păzească toată noaptea pe fată, iar "dacă mâine dimineaţă s-ar afla tot acolo, atunci poate să ţi-o dau", altfel "v-aţi dus pe copcă". Cei şase prieteni s-au aşezat de pază de la uşa fetei până la poarta împărăţiei, dar fata împăratului, având puteri supranaturale, se preface într-o păsărică şi zboară nevăzută prin cinci străji". Ochilă şi Păsărilă se ţin după ea şi abia izbutesc s-o prindă şi s-o ducă înapoi în odaia ei. Plin de ciudă, împăratul le spune că el mai are o fată luată de suflet, dar care seamănă perfect cu fiica sa.Dacă Harap-Alb va depăşi această probăşi le va deosebi, "ferice de tine va fi", dar dacă nu va reuşi vor pleca imediat de la curtea împărătească, deoarece "nu vă mai pot suferi". Harap-Alb dă foc aripioarei de albină, care -l ajută să o identifice pe fata împăratului. Trecând şi această probă cu bine, Harap-Alb cere fata, iar împăratul, "ovilit (ofilit) şi sarbăd (palid) de supărare şi ruşine", îi urează să fie vrednic s-o stăpânească, pentru că i-o dă din toată inima. Fata vrea şi ea să-1 supună la o probă. Trimite calul lui Harap-Alb împreună cu turturica ei să aducă "trei smicele (nuiele, crenguţe) de măr dulce şi apă vie şi apă moartă" dintr-un loc numai de ea ştiut, acolo "unde se bat munţii în capete". Calul se întoarce primul şi fata împăratului Roş porneşte cu ei la drum spre palatul împăratului Verde, "Dumnezeu să ne ţie, că cuvântul din poveste, înainte mult mai este". Lui Harap-Alb i se tulbură minţile privind fata care era tânără, frumoasă "şi plină de vină-ncoace" şi nu ar vrea s-o ducă spânului, "fiind nebun de dragostea ei".

Punctul culminant: Intre timp, turturica ajunsese cu vestea la împăratul Verde şi acesta se apucase să facă pregătiri pentru primirea fetei împăratului Roş. Văzând cât este de frumoasă fata, spânul se repede să o ia în braţe, dar ea îl îmbrânceşte şi-i spune că a venit acolo pentru Harap-Alb, căci "el este adevăratul nepot al împăratului Verde". Turbat de furie că a fost dat în vileag, spânul se repede la Harap-Alb "şi-i zboară capul dintr-o singură lovitură de paloş", strigând că aşa trebuie să păţească cel ce-şi încalcă jurământul. Atunci calul lui Harap-Alb se repede la spân, îl înşfacă de cap, "zboară cu dânsul în înaltul ceriului" de unde îi dă drumul şi acesta se face "praf şi pulbere". Fata împăratului Roş, ca personaj fabulos, are puteri supranaturale şi-l poate reînvia, prin leacuri nuraculoase, pe Harap-Alb. Ea pune capul lui Harap-Alb la loc şi prin ritualuri străvechi cu "cele trei smicele de măr dulce" şi cu apa moartă îi lipeşte capul de corp. Harap-Alb se trezeşte ca dintr-un somn adânc, fata îl sărută cu drag, apoi îngenunchează amândoi în faţa împăratului Verde ca să primească binecuvântarea, jurându-şi credinţă unul altuia.

Deznodământul:Basmului constă totdeauna în triumful valorilor pozitive asupra celor negative, victoria adevărului, aşa că nunta începe "ş-apoi dă, Doamne, bine!". S-a strâns lumea să privească, ba chiar "soarele şi luna din ceriu râdea". Au fost poftiţi la nunta împărătească, pe lângă crăiasa furnicilor, crăiasa albinelor şi crăiasa zânelor, crai şi împăraţi, oameni importanţi "Ş-un păcat de povestariu (povestitor)/ Fără bani în buzunariu". S-au bucurat şi au petrecut cu toţii: "Veselie mare între toţi era,/ Chiar şi sărăcimea ospăta şi bea!". Finalul este fericit şi deschis, deoarece veselia a ţinut "ani întregi şi acum mai ţine încă". Compoziţional, basmul conţine formule specifice finale, prezente şi în creaţia lui Creangă. Ca la orice nuntă împărătească din basme, veselia a ţinut ani întregi, "şi acum mai ţine încă. Cine se duce acolo bea şi mănâncă. Iar pe la noi, cine are bani bea şi mănâncă, iară cine nu, se uită Şi rabdă".

 Caracterizarea personajelor: Ca orice basm, "Povestea lui Harap-Aib" ilustrează o altă lume decât cea reală, personajele fiind împăraţi şi crai, Sfânta Duminică, animale şi gâze fermecate, eroi cu trăsături fabuloase, alături de personaje realisteaduse de Ion Creangă din Humuleştiul natal, ceea ce-i conferă acestei creaţii originalitate inconfundabilă. Basmul cultivă înalte principii morale ca adevărul, dreptatea, cinstea, prietenia, răbdarea, ospitalitatea, generozitatea, curajul, vitejia prin personajele pozitive şi condamnă nedreptatea, răutatea, minciuna întruchipate de zmei, balauri sau spâni Personajele sunt reale şi fabuloase, acestea din urmă având puteri supranaturaleşi putându-se metamorfoza în animale, plante, insecte sau obiecte ori pot să reînvie, prin leacuri miraculoase, pe cei care sunt omorâţi.

Harap-Alb, fecior de crai, este un Făt-Frumos din basmele populare, destoinic şi curajos, dar rămâne în zona umanului, fiind prietenos, cuminte şi ascultător, ca un flăcău din Humuleşti. El este un personaj pozitiv şi întruchipează înaltele principii moralecultivate de orice basm, ca adevărul, dreptatea, cinstea, prietenia, ospitalitatea, curajul, vitejia, trăsături ce reies indirectdin întâmplări, fapte, din propriile vorbe şi gânduri şi directdin ceea ce alte personaje spun despre el. Călătoria pe care o face pentru a ajunge împărat este o iniţiere a flăcăului în vederea formăriilui pentru a deveni conducătorul unei familii, pe care urmează să şi-o întemeieze. El parcurge o perioadă de a deprinde si alte lucruri decât cele obişnuite, de a învăţa şi alte aspecte ale unei lumi necunoscute până atunci, experienţă necesară viitorului adult. Semnificaţia numelui: Rreiese din scenaîn care spânul îl păcăleşte pe fiul craiului să intre în fântână: "Fiul craiului, boboc în felul său latrebi de aieste, se potriveşte Spânului şi se bagă în fântână, fără să-l trăsnească prin minte ce i se poate întâmpla". Naiv, lipsit de experienţă şi excesiv de credul, fiul craiului îşi schimbă statutul din nepot al împăratului Verde în acela de slugă a Spânului, numele lui poate fi un oximoron, Harap-Alb putând însemna "negru alb", deoarece "harap" înseamnă "negru, rob". Faptele eroului rămân şi ele în limita umanului, probelecare depăşesc sfera realului Fiind trecute cu ajutorul celorlalte personaje, înzestrate cu puteri supranaturale. Codrul în care se rătăceşte simbolizează lumea necunoscută flăcăului, care greşeşte pentru prima oară, neţinând cont de sfatul tatălui său, de a se feri de omul spân. Deşi cuminte şi ascultător de felul său, nesocotirea acestei restricţii declanşează asupra flăcăului un şir nesfârşit de întâmplări neplăcute şi periculoase, care-i pun deseori viaţa în primejdie. Lipsit de experienţă, "boboc în felul său la trebi de aieste.", mezinul craiului devine sluga spânului, îşi asumă şi numele de Harap-Alb, dovedind în acelaşi timp loialitate şi credinţă faţă de stăpânul său, întrucât jurase pe paloş, îşi respectă cuvântul dat, rod al unei solide educaţii căpătate în copilărie, de a fi integru şi demn, capabil să-şi asume vinovăţia, cu toate urmările ce decurg din faptul că nu urmase sfatul tatălui. Cinstit din fire, Harap-Alb nu-1 trădează niciodată pe spân, deşi un stăpân tiran ca acesta ar fi meritat. De pildă, atunci când se întoarce spre împărăţie cu pielea şi capul cerbului fabulos, "piatra cea mare din capul cerbului strălucea" atât de tare, încât mulţi crai şi împăraţi îl rugară să-i "deie bănăret cât a cere el, altul să-i deie fata şi jumătate din împărăţie, altul să-i deie fata şi împărăţia întreagă", dar Harap-Alb şi-a urmat calea fără să clipească, ducând bogăţia întreagă stăpânului. O singură dată a şovăit voinicul, atunci când, îndrăgostindu-se de fata împăratului Roş, "mai nu-i venea s-o ducă" spânului. Probele: La care îl supune spânul sunt menite a-1 deprinde pe flăcău cu greutăţile vieţii, cu faptul că omul trebuie să învingă toate piedicile ivite în viaţa sa, pregătindu-1 pentru viitor, când va trebui să-şi conducă propria gospodărie, propria familie. Ca şi în viaţa reală, flăcăul este ajutat de cei mai buni prieteni, calul fabulos şi de Sfânta Duminică. Harap-Alb este umanizat, el se teme, se plânge de soartă, cere numai ajutorul acelora în care avea încredere, semn că învăţase ceva din experienţa cu spânul. Depăşind cu bine toate probele, flăcăul demonstrează că e "soi bun" (G.Călinescu) prin valorile morale care compun codul comportamentului ţărănesc: inteligenţa, bunătatea, perseverenţa, răbdarea, capacitatea de adaptare Ia diverse situaţii ale vieţii. De asemenea, altruismul, sufletul lui bun, dragostea pentru albine şi furnici îl fac să le ocrotească şi să le ajute atunci când Ie întâlneşte în drumul său, chiar dacă pentru asta trebuie să treacă prin apă ori să zăbovească pentru a le construi un adăpost. Sigur că binele pe care Harap-Alb îl face se întoarce atunci când el însuşi se află în impas, crăiasa furnicilor şi cea a albinelor salvându-i, de asemenea, viaţa. O experienţă determinantă pentru maturizarea lui o constituie întâlnirea cu omul roş, care este un alt pericol de care ar fi trebuit să se ferească, aşa cum îl sfătuise tatăl. Episodul călătorieispre curtea împăratului Roş este un necontenit prilej de iniţierea flăcăului (călătoria este un mijloc de cunoaştere), deprinzând acum învăţătura că orice om, cât de neînsemnat ori de ciudat ar părea, poate fi de folos, tânărul deprinzând experienţă mai ales în cunoaşterea speciei umane. Harap-Alb are capacitatea de a-şi face prieteni adevăraţi, loiali, care să-1 ajute în orice împrejurare dificilă a vieţii sale, aceştia folosindu-şi tocmai trăsăturile dominante, devenite - la nevoie - adevărate talente: "tot omul are un dar şi un amar, şi unde prisoseşte darul, nu se mai bagă în samă amarul". In această perioadă a iniţierii, Harap-Alb cunoaşte dragostea aprinsă pentru o fată de împărat, care vine, aşadar, din aceeaşi lume cu el, pregătindu-l pentru căsătorie, unul dintre reperele finale ale devenirii sale. Probelede la împărăţia fetei trimit spre ritualurile ţărăneşti ale peţitului, între care însoţirea mirelui de un alai de tineri, trecerea lor prin foc, alegerea motivată a miresei, ospăţul oferit de gazdă sunt tot atâtea încercări la care îl supune viitorul socru şi cărora mirele trebuie să le facă faţă. Ultima probă la care îl supune fata este, de data" aceasta, o demonstrare a calităţilor viitoarei soţii, care va şti să aibă grijă de bărbatul ei, să-i stea aproape la bine şi Ia rău, acest fapt fiind ilustrat atunci când ea îi salvează viaţa, trezindu-l din morţi. Această întâmplare simbolizează ideea că acum Harap-Alb redevine el însuşi, fiul craiului, scăpând de povara jurământului făcut spânului, acela că îi va fi slugă "până când va muri şi iar va învia". Ca şi Nică, Harap-Alb parcurge o perioadă de formare a personalităţii, care, deşi înzestrat cu importante calităţi, are slăbiciuni omeneşti, momente de tristeţe şi disperare, de satisfacţii ale învingătorului, toate conducând la desăvârşirea lor ca oameni. Craiul, tatăl lui Harap-Alb este un personaj de basm prin motivul împăratului aflat în impas. Ion Creangă scoate însă în evidenţă, prin caracterizare indirectă, trăsăturile umane ale ţăranului-tată, în ipostaza lui pedagogică. Pentru a verifica dacă fiii lui au depăşit vârsta infantilismului, el se deghizează într-o piele de urs, se ascunde pentru a-i observa, iar limbajul său este tipic humuleştean, cu pilde şi proverbe populare: "lac de-ar fi, broaşte sunt destule", "fiecare pentru sine, croitor de pane" etc. Ironia amară a tatălui dezamăgit de fiii lui este tot de natură ţărănească, umană: "Să umblaţi numai aşa de frunza frăsinelului toată viaţa voastră şi să vă lăudaţi că sunteţi feciori de crai, asta nu miroasă a nas de om...". Om trecut prin viaţă, cu o experienţă solidă, el nu-şi pune în pericol fiii, până nu se convinge că sunt în stare să învingă piedicile iminente unei călătorii în necunoscut. Ca orice tată responsabil şi preocupat de soarta fiilor, le verifică nu numai curajul, cutezanţa, ci şi isteţimea de a face faţă întâmplărilor. Sfatul pe care-1 dă mezinului, acela de a se feri de omul spân şi de omul roş, se dovedeşte esenţial pentru maturizarea flăcăului, care trebuia totuşi să treacă personal prin această experienţă de viaţă. împăratul Verde, fratele craiului şi unchiul lui Harap-Alb, străbătuse în tinereţe acelaşi drum iniţiatic până la statutul actual de conducător recunoscut, energic, care îşi câştigase dreptul de a şedea la ospeţe, înconjurat de oameni de vază, de a colecţiona pietre preţioase scumpe, de a organiza mese luxoase, cu fast. Trăsăturile morale reies indirect, din faptele şi vorbele personajului. Mândru de împărăţia sa vestită în toată lumea, îşi educase fetele în respectul cuvenit părinţilor, chiar dacă acestea aveau alte opinii, ele nu îndrăzneau să încalce poruncile tatălui. Păstrător al tradiţiilor străbune, împăratul Verde apelează la fratele lui pentru a-i trimite un fiu care să-i urmeze la tron, întrucât el avusese numai fete. Ospitalier şi încrezător în oameni, el primeşte cu cinste pe nepotul său, pe fata împăratului Roş şi se comportă necruţător cu minciuna, atunci când este demascat spânul.

Sfânta Duminică este un personaj secundar şi fabulos prin apariţiile ei ciudate, o dată ca cerşetoare, apoi locuind pe o insulă misterioasă, în ipostaza Sfintei Duminici. Ea este menită a face să învingă binele, ajutând pe cei care merită, care au calităţile necesare să răzbată în viaţă. Ea este în acelaşi timp femeia înţeleaptă a satului, la sfaturile căreia apelează ţăranii atunci când se află la ananghie, trăsături ce reies indirect din faptele şi vorbele ei. La început, Harap-Alb este neîncrezător, "Ia lasă-mă-ncolo, mătuşă, nu mă supăra", deşi ea îi dă un sfat, devenit adevăr universal-valabil, "nu te iuţi aşa de tare, că nu ştii de unde-ţi poate veni ajutor". Sub înfăţişarea unei babe gârbovite, "care umbla după milostenie", Creangă sugerează umilinţa înţeleptului care văzuse destule în viaţa Iui şi sub care se ascunde harul prorocirii, dezvâluindu-i lui Harap-Alb destinul şi secretul reuşitei, prin reconsiderarea şi valorificarea tradiţiilor strămoşeşti, pe care tinerii ie ignoră, sfătuindu-l să ia armele şi hainele tatălui său de când acesta fusese ginere. Fata împăratului Roş, personaj fabulos, este la fel de faimoasă ca şi tatăl ei, se spunea despre ea că e "farmazoană" (vrăjitoare, şireată). că ştia să poarte "lumea pe degete", dar din toate aceste vorbe, nu se dovedise care "este cea adevărată" (caracterizare indirectă). Ea pare "o zgâtie de fată"(ca Smărăndiţa din "Amintiri") sau "un drac bucăţică ruptă tată-său în picioare, ba încă şi mai şi", dar atunci când se convinge de vrednicia lui Harap-Alb, dovedeşte demnitate şi onoare: "trebuie să merg cu Harap-Alb şi pace bună!". Indrăgostindu-se de ea ca un nebun, Harap-Alb o caracterizează direct: "un boboc de trandafir din luna lui mai, scăldat în rouă dimineţii, dezmerdat de cele întâi raze ale soarelui, legănat de adierea vântului şi neatins de ochii fluturilor", portret fizicasemănător cu cel al Ilenei Cosânzene din basmele populare. Ion Creangă transpune idila pastorală în basm, evidenţiind ideea că Harap-Alb, ca un flăcău din Humuleşti, o vede ca pe o fată de la ţară, "frumoasă de mama focului: la soare te puteai uita, iar la dânsa ba" şi "o prăpădea din ochi de dragă ce-i era". Fata îl îndrăgeşte şi ea pe voinic, ghiceşte adevărul despre Harap-Alb şi-l dezvăluie împăratului Verde, apoi, pentru că fusese prevăzătoare, adusese cu ea cele trebuincioase (smicelele, apa moartă şi apa vie), reuşeşte să-şi salveze bărbatul, atunci când spânul îl atacă pe neaşteptate.

Spânul întruchipează forţa răului în basm, un fel de Zmeul-Zmeilor care seamănă în lume teroare, răutate şi violenţă. El este personaj negativ specific basmului şi întruchipează nedreptatea, răutatea, minciuna - trăsături condamnate în orice basm popular sau cult. Omul spân este prin naştere un om rău, "viţa de boz tot răgoz", viclean peste măsură, nu se dă în lături să păcălească un "boboc" (nepriceput, lipsit de experienţă) cum era mezinul craiului şi-l atrage în capcana din fântână prin minciuni şi tentaţii ce dovedesc o bună cunoaştere de oameni. Trăsăturile lui morale reies în mod indirectdin faptele sale şi din relaţiile cu celelalte personaje. Impostor şi grosolan, se comportă ca un stăpân tiran, considerând că slugile seamănă cu animalele, "că şi între oameni, cea mai mare parte sunt dobitoace care trebuiesc ţinuţi din frâu, dacă ţi-i voia să faci treabă cu dânşii". Din proprie experienţă, ştie că "Să te ferească Dumnezeu, când prinde mămăliga coajă", deoarece el, obraznic şi prost crescut, cum vede că "i s-au prins minciunile de bune" si că este primit cu toate onorurile de către împăratul Verde, devine ameninţător cu sluga, îi dă o palmă, cu scopul "să facă pe Harap-Alb ca să-i ieie şi mai mult frica". Văzându-se ajuns urmaş la tronul împărătesc, spânul devine arogant şi lăudăros, însuşindu-şi toate meritele lui Harap-Alb, ba mai mult, fălindu-se că ştie să fie stăpân adevărat şi să-şi strunească slugile: "Nu ştiţi dumneavoastră ce poama-a dracului e Harap-Alb aista. [...] Alt stăpân în locul meu nu mai face brânză cu Harap-Alb cât îi lumea şi pământul". Insolent şi infatuat, spânul nu se sfieşte să-i spună împăratului Verde că dacă o vrea Dumnezeu "să mă rânduieşti mai degrabă în locul dumitale" o să schimbe regulile acestuia care, "prea întri în voia supuşilor", iar împărăţia nu va mai arăta atât de paşnică, "n-or mai şedea lucrurile tot aşa moarte, cum sunt", pentru că "omul sfinţeşte locul...".

Ca orice basm, "Povestea lui Harap-Alb" de Ion Creangă este o specie epică de mare întindere, o naraţiune cu întâmplările reale şi fantastice, a căror îmbinare compune principalul mijloc artistical acestei creaţii epice, fabulosul. Personajele basmelor sunt fiinţe imaginare, înzestrate cu puteri supranaturale, ce întruchipează binele şi răul, din a căror confruntare iese învingător, întotdeauna, binele. Cadrul de desfăşurare a acţiunii este fantastic, alcătuit, de regulă, din lumea reală şi "tărâmul celălalt", spaţiul mitologic fiind ilustrat prin cifre simbolice şi obiecte cu puteri magice.

Limbajul artistic al basmului "Povestea lui Harap-Alb" este presărat cu zicători, proverbe şi fraze rimate, personajul vorbind limba moldovenească autentică, presărată cu regionalismeşi cuvinte (expresii) populare: "să-1 văd când mi-oi vedea ceafa", "Poftim, pungă, Ia masă, / Dacă ţi-ai adus de-acasă..."; "Poate că acesta-i vestitul Ochilă, frate cu Orbilă, văr primare cu Chiorilă, nepot de soră lui Pândilă, din sat de la Chitilă, peste drum de Nimerilă, ori din târg de Ia Să-l-caţi, megieş cu Căutaţi şi de urmă nu-i mai daţi". Ion Creangă a ilustrat în opera sa propria experienţă de viaţă, pe care a povestit-o "sub formă de memorial; a învăluit-o în mit şi a sugrumat-o într-o experienţă fantastică, valabilă pentru om în genere; şi el a luptat cu spânii, cu primejdiile şi nevoile, şi el s-a făcut frate cu dracul, ca să treacă punţile vieţii, iar nemurirea şi-a dobândit-o din apa vie şi apa moartă a creaţiei lui artistice". (Pompiliu Constantinescu)

Elemente folclorice preluate din basmul popular.Motivul probelor este specific nu numai basmului popular, ci şi basmului cult, spânul supunându-l pe Harap-AIb la încercări primejdioase, cu speranţa că va scăpa de el: să-i aducă "salăţi din grădina ursului"; capul şi pielea pline de nestemate ale unui cerb fabulos ori să o aducă pe fata împăratului Roş, ca să se însoare cu ea. Ajutat de Sf.Duminică, de furnici şi de albine, de prieteni şi povăţuit permanent de calul său, Harap-Alb reuşeşte să învingă toate probele.

* Cei cinci prieteni fabuloşi: Ochilă ("care vede toate şi pe toţi altfel de cum vede lumea cealaltă: numai pe sine nu se vede cât e de frumoşel."), Setilă ("fiul Secetei, născut în zodia raţelor şi împodobit cu darul suptului"), Gerilă ("o dihanie de om care se perpelea pe lângă foc"), Flămânzilă ("foametea sac fără fund sau cine mai ştie ce pricopseală a fi, de nu-I mai poate sătura nici Pământul") şi Păsări-Lăţi-Lungilă ("fiul săgetătorului şi nepotul arcaşului") îl ajută să învingă piedicile ivite în încercarea de a o aduce pe fiica împăratului Roş la curtea Iui Verde-Impărat. Aici sunt întâmpinaţi cu toate onorurile, dar fata împăratului Roş îl respinge pe spân şi dezvăluie celor de faţă taina că Harap-Alb este adevăratul nepot al lui Verde-împărat.

* Motivul răzbunării malefice. Dat în vileag, spânul se repede ca un "câne turbat şi retează capul lui Harap-Alb, dar fata îl înconjoară "cu cele trei smicele de măr dulce", îl stropeşte cu apă vie şi-l învie, acesta trezindu-se ca după un somn greu. Atunci, calul fermecat îl apucă pe spân şi "mi ţi-l azvârle în înaltul cerului", de unde cade pe pământ şi moare.

*Invingerea binelui. Verde-împărat îi căsătoreşte pe Harap-Alb cu fata lui Roşu-împărat, iar la nunta lor au fost poftiţi toţi prietenii care 1-au ajutat în peripeţiile sale să treacă probele şi a fost veselie mare, "chiar şi sărăcimea ospăta şi bea!" * Finalul basmului este hiperbolizat, fiindcă veselia a ţinut ani întregi şi mai ţine şi acum, iar "cine se duce acolo, be şi mănâncă, ... iar cine nu, se uită şi rabdă".

* Formulele specifice basmului popular:
 -formule tipice iniţiale (de început): "Amu cică era odată într-o ţară un crai care avea trei feciori."; "Şi apoi pe vremile acele, mai toate ţările erau bântuite de războaie grozave, drumurile pe ape şi pe uscat erau puţin cunoscute şi foarte încurcate, şi de aceea nu se putea călători aşa de uşor şi fără primejdii ca în ziua de astăzi. Şi cine apuca a se duce pe atunci într-o parte a lumii, adeseori dus rămânea până la moarte";
-formule tipice mediane (de mijloc): "Şi merg ei, şi merg cale lungă să le-ajungă, trecând peste nouă mări, peste nouă ţări şi peste nouă ne mari, şi într-o târzie vreme ajung ia împărăţie"; "...porneşte spre împărătie Dumnezeu să ne ţie, că cuvântul din poveste, înainte mult mai este"; -formule tipice finale: "După aceasta se începe nunta, ş-apoi dă, Doamne, bine! Lumea de pe lume s-a strâns de privea,/ Soarele şi luna din ceriu râdea."; "Ş-apoi fost-au poftiţi la nuntă: Crăiasa furnicilor,/ Crăiasa albinelor/ Şi crăiasa zânelor,/ Minunea minunilor/ Din ostrovul florilor!"; "Şi a ţinut veselia ani întregi, şi acum mai ţine încă. Cine se duce acolo bea si mănâncă. Iar pe la noi, cine are bani bea şi mănâncă, iară cine nu, se uită şi rabdă".

*Basmul cult "Povestea lui Harap-AIb" de Ion Creangă are ca sursă de inspiraţie basmul popular, de la care autorul păstrează motivele (călătoria, încercarea puterii, peţitul, probele), personajele fabuloase, ajutoarele venite în sprijinul binelui, formulele tipice şi inovează pentru basmul cult umanizarea fantasticului (fabulosului) prin comportamentul, gestica, psihologia şi limbajul personajelor.

♦ Ion Creangă - limbajul prozei narative
Naraţiunea prin dialog, umorul, jovialitatea şi erudiţia paremiologică, oralitatea povestirii într-un ritm alert, toate acestea particularizează stilul şi talentul prozatorului ilustrat în toate creaţiile literare, definind arta naraţiunii Iui Ion Creangă. Făcând o paralelă între lumea basmului şi ţăranii din Humuleştii lui Creangă, Harap-AIb, un fel de Făt-Frumos din basmele populare, este viteaz, răbdător, generos, curajos, angajat cu toată convingerea în lupta împotriva răului şi mai ales este înzestrat cu arta de a-şi face prieteni. El este mereu condus, sfătuit şi ajutat de o multitudine de simboluri ale binelui, numai astfel reuşind să treacă unele probe, altele fiind depăşite de bunii săi prieteni, personaje fabuloase de basm. Pe de altă parte, Harap-AIb este flăcăul supus iniţierii în experienţa vieţii către maturizare, supus încercărilor sorţii, din care tânărul trebuie să devină apt a-şi întemeia o familie, să aibă capacitatea de a conduce, de a păstra un secret şi de a-şi ţine cuvântul dat, adică de a se putea integra în viaţa colectivităţii. Trecând cu bine toate probele, flăcăul se înscrie în codul civilizaţiei ţărăneşti, demonstrând generozitate, bunătate, inteligenţă, tact, discreţie, capacitatea de a întreţine o familie, valorificând tradiţiile moştenite de la străbuni (hainele, armele şi calul tatălui său). Numele personajelor constituie o particularitate a basmului lui Creangă, deoarece ele definesc trăsătura dominantă de caracter care-i individualizează în mod sugestiv: "Setilă" poate fi beţivul satului; "Flămânzilă" - ţăranul lacom şi mâncău; "Ochilă" - cel care vede tot peste gardurile oamenilor, oricum s-ar ascunde aceştia de ochii lumii ("care vede toate şi pe toţi altfel de cum vede lumea cealaltă, numai pe sine nu se vede cât e de frumuşel"); "Gerilă" care umblă şi vara înfofolit şi se vaită de frig etc. Dar orice trăsătură, fie ea şi defect, ce domină omul de rând poate deveni la un moment dat benefică, "tot omul are un dar şi un amar, şi unde prisoseşte darul, nu se mai bagă în samă amarul". Spânul este simbolul răului, viclean, înfricoşător, agresiv şi violent, având ca principiu de viaţă ideea că "cea mai mare parte a oamenilor sunt dobitoace care trebuiesc ţinute în frâu". Prin întregul său comportament, spânul ilustrează proverbul "Să te ferească D-zeu când se face ţiganul fecior de împărat", că devine arogant, dictatorial, deoarece "frica păzeşte bostănăria" sau "când vezi că mâţa face marazuri, s-o strângi de coadă până mănâncă mere pădureţe". El simbolizează pe omul ajuns bogat prin vicleşug şi prin minciuni, care dispreţuieşte munca, pe care nu-1 respectă nimeni în satul lui, deşi toţi îi ştiu de frică. Dar când vine momentul dezvăluirilor, oamenii sunt necruţători, mai ales prietenii celui persecutat în mod deosebit, ca în basm, unde calul este cel care-l pedepseşte pe spân. "Geniul humuleştean este această capacitate extraordinară de a-şi lua în serios eroii, de a le retrăi aventurile, de a pune cu voluptate în fiecare propriile lui aspiraţii nerostite, slăbiciuni, vicii, tulburări şi uimiri, adică de a crea viaţă. (...) Singurele personaje negative din opera lui sunt acelea care contrazic natura, ca, de exemplu, omul spân şi omul roş." (Nicolae Manolescu).

Arta naraţiunii se conturează cu totul aparte în proza lui Ion Creangă prin ritmul rapid al povestirii, fără digresiuni sau descrieri suplimentare, prin dialogul dramatizat, prin umorul debordant realizat cu jovialitate, prin oralitatea stilului, dată mai ales de erudiţia sa paremiologică.

Oralitatea stilului lui Ion Creangă este dată de impresia de spunere a întâmplărilor în faţa unui public, a unui auditoriu care ascultă şi nu pentru cititori.

 

 Modalităţi de realizare a oralităţii stilului:
• dialogul: "- Parcă v-a ieşit un sfânt din gură, Luminate împărate, zise atunci Flămânzilă. [...]- Ia lăsaţi, măi, zise Ochilă, clipocind mereu din gene."; "Atunci spânul zice îngâmfat: - Ei, moşule, ce mai zici? - Ce să zic, nepoate! Ia, când aş avea eu o slugă ca aceasta, nu i-aş trece pe dinainte. - D-apoi de ce mi 1-a dat tata de acasă? Numai de vrednicia Iui -zise spânul - căci altfel nu-1 mai luam după mine ca să-mi încurce zilele.";
 • folosirea dativului etic: "Şi odată mi ţi-1 înşfacă cu dinţii de cap, zboară cu dânsul în înaltul ceriului şi apoi, dându-i drumul de-acolo, se face spânul până jos praf şi pulbere.";
• exclamaţii, interogaţii, interjecţii: "Şi odată mi ţ-o înşfacă ei, unul de o mână şi altul de cealaltă, şi hai, hai!... hai, hai! în zori de ziuă ajung la palat" "- Măi, Păsărilă, iacătă-o-i, ia!" "Ei, apoi? Lasă-te în sama lor, dacă vrei să rămâi fără cap";
• expresii onomatopeice, "şi când să pună mâna pe dânsa. zbrr!...pe vârful unui munte şi se ascunde după o stâncă (...) şi când să pună mâna pe dânsa, zbrr!... şi de acolo şi se duce de se ascunde tocmai după lună"; "Ş-odată pornesc ei, teleap-teleap-teleap, şi cum ajung în dreptul uşii, se opresc puţin."
imprecaţii, apostrofe: "Numai de nu i-ar muri mulţi înainte; să trăiască trei zile cu cea de alaltăieri."; "Na! aşa trebuie să păţească cine calcăjurământul!";
• adresare directă: "Ce-mi pasă mie? Eu sunt dator să spun povestea şi vă rog să ascultaţi"; • diminutive: "Şi dacă-ţi putea scoate la capăt trebuşoara asta, atunci oi mai vedea eu..."; "Mă, feţişoara împăratului ne-a tras butucul (...) s-a prefăcut în păsărică, a zburat ca săgeata pe lângă ceilalţi";
• formule specifice oralităţii: "toate ca toate","vorba ceea", "de voie de nevoie", "vorba unei babe"; "vorba cântecului"; "Vorba ceea: Dă-mi, doamne, ce n-am avut,/ Să mă mier ce m-a găsit";
 • proverbe şi zicători: "Capul de-ar fi sănătos, că belele curg gârlă"; "Cine poate oase roade; cine nu, nici carne moale"; "Nu-i după cum gândeşte omul, ci-i după cum vrea Domnul"; "frica păzeşte bostănăria"; "omul sfinţeşte locul"; "Să nu dea Dumnezeu omului, cât poate el suferi".
• versuri populare sau fraze ritmate: "Poate că acesta-i vestitul Ochilă, frate cu Orbilă, văr primare cu Chiorilă, nepot de soră lui Pândilă, din sat de la Chitilă, peste drum de Nimerilă, ori din târg de la Să-l-caţi, megieş cu Căutaţi şi de urmă nu-i mai daţi.", "La plăcinte,/ înainte/ Şi la război/ înapoi."; "Voinic tânăr, cal bătrân,/ Greu se-ngăduie la drum!".
• cuvinte şi expresii populare, regionalisme: "m-ai băgat în toate grozile morţii" (m-ai îngrozit -n.n); "n-ai cui bănui" (n-ai pe cine da vina ~n.n); "o lua în porneală" (se ducea la păscut - n.n); "a mâna porcii la jir" (a sforăi - n.n); "hatârul" (plăcerea - n.n.); "a se chiurchiului" (a se chercheli, a se ameţi - n.n.); "farmazoană" (vrăjitoare, şireată - n.n.); "arzuliu" (fierbinte - n.n.); "teleagă" (partea de dinainte a plugului - n.n.);

• Umorul în proza lui Creangă este dat de starea permanentă de bună dispoziţie a autorului, de jovialitatea, verva şi plăcerea lui de a povesti pentru a stârni veselia "ascultătorilor". Absenţa satirei deosebeşte, in principal, umorul lui Creangă de comicul lui Caragiale, povestitorul având o atitudine de înţelegere faţă de păcatele omeneşti, ba chiar făcând haz de necaz cu optimism şi vitalitate, crezând într-o atare îndreptare a defectelor umane ("Râzi tu, râzi, Harap Alb (...) dar unde mergi, fără de mine n-ai să poţi face nimica").

Modalităţi de realizarea umorului:
• exprimarea poznaşă, mucalită, într-o şiretenie a frazei la care este imposibil să nu te amuzi: "Şi înălţimei voastre gând bun şi mână slobodă, ca să ne daţi cât se poate mai multă mâncare şi băuturică, zise Setilă, căruia îi lăsa gura apă; că din mâncare şi băutură las dacă ne-a întrece cineva; numai la treabă nu ne prea punem cu toţi nebunii"; "aş ruga pe luminarea sa, că dacă are de gând a ne ospăta, după cum s-a hotărât, apoi să ne îndesească mai mult cu udeala, pentru că acolo stă toată puterea şi îndrăzneala"; "Doar unu-i împăratul Roş, vestit prin meleagurile aceste pentru bunătatea lui cea nepomenită şi milostivirea lui cea neauzită.";
• combinaţii neaşteptate de cuvinte: "Tare-mi eşti drag!... Te-aş vârî în sân, dar nu încapi de urechi..."; "Dar amarnic mai eşti la viaţă; când te mânii, faci sânge-n baligă"; "Ia să-i faci chica topor, spinarea dobă şi pântecele cobză";
• caracterizări pitoreşti cu ajutorul cuvintelor familiale: fata împăratului Roş este "o zgâtie de fată", "un drac, bucăţică ruptă din tată-său din cap până în picioare, ba încă şi mai şi"; "care de care mai chipos şi mai îmbrăcat, de se ţârâiau aţele şi curgeau oghelele după dânşii";
 • vorbe de duh: "Vorba ceea: dă-i cu cinstea, să piară ruşinea";
• autopersiflarea: "Crai, crăiese şi-mpăraţi,/ Oameni în samă băgaţi,/ Ş-un păcat de povestariu,/ Fără bani în buzunariu." •
 ironia: "Se vede lucru, că nici tu nu eşti de împărat, nici împărăţia pentru tine; şi decât să încurci numai aşa lumea, mai bine să şezi deoparte cum zici, căci mila domnului: lac de-ar fi, broaşte sunt destule"; "Ei, dragul tatei, aşa-i că s-a împlinit vorba ceea: apără-mă de găini, că de câini nu mă tem.";
• caracterele personajelor: împăratul Roş are "inimă haină, nu se mai satură de a vărsa sânge omenesc"; fata lui este "o farmazoană cumplită"; împăratul Verde este blând, vesel şi petrecăreţ, "prea intri în voia supuşilor";
• poreclele personajelor: Păsărilă, Buzilă;
 • situaţiile şi întâmplările în care sunt puşi eroii: apariţia ciudatelor personaje în faţa împăratului Roş, care încercau să se poarte elegant şi protocolar, stârneşte nedumerirea acestuia: "împăratul i-a fost de-a mirarea, văzând că nişte golani au asemenea îndrăzneală, de vin cu neruşinare să-i ceară fata, fie din partea oricui ar fi.";
• diminutive cu valoare augmentativă: "băuturică" pentru cele "12 buţi pline cu vin din cel hrănit (vin tare -n.n.) [...] băuturică mai este ce este" , "buzişoare" pentru "nişte buzoaie groase şi dăbălăzate" (lălâi, atârnând în jos - n.n.): "Atunci Gerilă suflă de trei ori cu buzişoarele sale cele iscusite...";

Alte Lectii din romana

Please enable / Bitte aktiviere JavaScript!
Veuillez activer / Por favor activa el Javascript![ ? ]