Caracterizarea personajului Ion - Conflictul interior

Caracterizarea personajului:
Personajul realist Ion este unul de referinţă în literatura română, concentrând tragica istorie a ţăranului ardelean din primele decenii ale secolului al XX-lea.
După aprecierea lui Eugen Lovinescu, "Ion este expresia instinctului de stăpânire a pământului, în slujba căruia pune o inteligenţă ascuţită, o cazuistică strânsă, o viclenie procedurală şi, cu deosebire, o voinţă imensă", spre deosebire de George Călinescu ce consideră că "lăcomia lui de zestre e centrul lumii şi el cere cu inocenţă sfaturi dovedind o ingratitudine calmă... Nu din inteligenţă a ieşit ideea seducerii, ci din viclenia instinctuală, caracteristică oricărei fiinţe reduse."
Trăsăturile morale ale personajului reies indirect, din faptele, gândurile şi atitudinile Iui, precum şi din relaţiile cu celelalte personaje. încă de la începutul romanului, la hora satului se evidenţiază între jucători feciorul Iui Alexandru Pop Glanetaşu, Ion, urmărind-o pe Ana cu o privire stranie, "parcă nedumerire şi un vicleşug neprefăcut", apoi o vede pe Florica "mai frumoasă ca oricând [...], fata văduvei lui Maxim Oprea." Deşi îi era dragă Florica, Ion e conştient că "Ana avea locuri şi case şi vite multe."

Conflictul interior:
Ccare va marca destinul flăcăului este vizibil încă de la începutul romanului. "Iute şi harnic ca mă-sa", chipeş, voinic, dar sărac, Ion simte dureros prăpastia dintre el şi "bocotanii" satului ca Vasile Baciu. Când acesta îi zice "fleandură, sărăntoc, hoţ şi tâlhar", Ion, se simte biciuit, nu suportă ocara şi reacţionează violent. De la început, Ion este sfâşiat de două forţe, glasul pământului şi glasul iubirii, căzând victimă acestor două patimi.
Patima pentru pământ îl macină pentru că "pământul îi era drag ca ochii din cap". Fiind dominat de dorinţa de a fi respectat în sat, stăpânit de o voinţă impetuoasă, un temperament controlat de instincte primare, hotărât şi perseverent în atingerea scopului, dar şi viclean, Ion îşi urzeşte cu meticulozitate şi pricepere planul seducerii Anei. Aşadar, setea pentru pământ este trăsătura dominantă a personalităţii sale, făcând din el un personaj memorabil prin aceea că întreaga sa energie este canalizată spre atingerea scopului de a avea pământ: "glasul pământului pătrundea năvalnic în sufletul flăcăului ca o chemare, copleşindu-1." Altă dată, Ion exclamă împătimit: "cât pământ, Doamne!."
După ce planul îi reuşeşte datorită "inteligenţei ascuţite, vicleniei procedurale şi mai ales voinţei imense"(Lovinescu), Ion, într-un gest de adorare, săruta pământul, iar faţa "îi zâmbea cu o plăcere nesfârşită". Estt a doua ipostazăa lui Ion, când se vede "mare şi puternic ca un uriaş din basme care a biruit în lupte grele o ceată de balauri îngrozitori".
Pământul înseamnă pentru Ion demnitate, obiect al muncii asupra căruia îşi exercită energia, vigoarea, hărnicia şi priceperea. După ce o lasă însărcinată pe Ana, atitudinea lui Ion e rece, distantă, cinică, refuză să discute cu ea şi-i spune că va vorbi numai cu taică-său. Când tratează problema zestrei cu Vasile Baciu, Ion este "semeţ şi cu nasul în vânt", sfidător, conştient că deţine controlul absolut asupra situaţiei şi că-l poate sili să-i dea pământul la care atâta râvnise. Când a luat-o pe Ana, Ion s-a însurat, de fapt, cu pământurile ei, nevasta devenind o povară jalnică şi incomodă. Capitolul "Nunta" îl surprinde pe Ion între cele două glasuri, devenite voci interioare, mai întâi "ce-ar fi oare dacă aş lua pe Florica şi am fugi amândoi în lume să scap de urâţenia asta", ca apoi, în clipa imediat următoare, să gândească în sine cu dispreţ "şi să rămân tot calic, pentru o muiere...".
Trăirile lui Ion în lupta dusă pentru a intra în stăpânirea pământurilor lui Vasile Baciu sunt cele mai diverse: de la brutalitate, violenţă, la prefăcătorie şi încântare. Călinescu afirma că "în planul creaţiei Ion este o brută. A batjocorit o fată, i-a luat averea, a împins-o Ia spânzurătoare şi a rămas în cele din urmă cu pământ", ceea ce sugerează faptul că Ion este vinovat de propriul lui destin. Vinovată este însă şi societatea care determină o opoziţie între săraci şi bogaţi prin natura relaţiilor dintre oameni. însuşindu-şi pământul pe căi necinstite, Ion nu putea să supravieţuiască, sfârşitul Iui fiind perfect motivat moral şi estetic.
Odată satisfăcută patima pentru pământ, celălalt glas ce mistuit sufletul lui Ion, iubirea pătimaşă pentru Florica, duce fără dubiu la destinul tragic al eroului. Ion este omorât de George, care îi prinde pe cei doi în flagrant, fiind apoi arestat, iar Florica rămâne singură şi de ruşineu satului. Astfel, personajul este drastic pedepsit de autor, întrucât el se face vinovat de dezintegrare morală, răspunzător de viaţa Anei şi a copilului lor, tulburând liniştea unui cămin, liniştea unei întregi colectivităţi. După dramele consumate, viaţa satului îşi reia cursul normal, finalul romanului ilustrând sărbătoarea sfinţirii noii biserici, la care este adunat tot satul, iai drumul dinspre Pripas sugerează faptul că totul reintră în obişnuit.

Alte Lectii din romana