Caracterul romantic al unei poezii studiate: Luceafarul





Luceafărul

Introducere:

Romantismul este o mişcare literară apărută în Anglia la începutul secolului al XIX-lea, de unde se răspândeşte mai întâi în Franţa şi în Germania, apoi în toată Europa. Această mişcare apare ca o reacţie la stricteţea regulilor clasice, ffind prima foemă de modernism în cultura universală. Curentul are următoarele trăsături principale: expansiunea eului, cultul individualismului, redescoperirea folclorului şi a istoriei naţionale, cultivarea stărilor onirice, interesul pentru mituri şi simboluri, crearea de lumi fantastice, contemplarea trecutului şi a figurilor istorice, triumful sentimentalismului asupra raţiunii, al imaginaţiei asupra logicii şi judecăţii, spirit dinamic, tensiune, deschidere (versus echilibrul şi cultul formelor închise din clasicism), viziunea globală asupra universului (totalitatea, nu detaliul, sinteza, nu analiza), interesul pentru particular, individual, original (nu tipicul/caracterul), cultivarea melancoliei, a unei stări oximoronice în care durerea se asociază cu plăcerea, pesimismul cu speranţa.
În literatura română putem vorbi despre romantism odată cu apariţia paşoptiştilor, manifestul lor fiind de fapt Introducţia la Dacia literară semnat de Mihail Kogălniceanu, ulterior prin opera lirică a lui Mihai Eminescu, ce intelectualizează şi rafinează tematica şi viziunea paşoptiştilor, realizând totodată şi prima revoluţionare a limbajului poetic din literatura română.

Evidenţierea elementelor romantice în textul ales:

Luceafărul este un poem epic ce prezintă alegoria condiţiei omului de geniu, văzut ca o fiinţă sfâşiată de contradicţii adânci şi în antiteză cu omul mediocru, fără aspiraţii spirituale.
Teme secundare întregesc complexul de semnificaţii al poemului: natura terestră şi cosmică, iubirea în dublă ipostază, pământeană şi împlinită şi cea între două entităţi ce aparţin unor lumi incompatibile, fragilitatea şi efemeritatea condiţiei umane, devenirea universală, călătoria la originile universului, în timp şi spaţiu cosmic. Fără a avea pretenţia de a le enumera în totalitate, motivele specifice imaginarului eminescian ţin, în cea mai mare parte, de estetica romantismului: aspiraţia spre o stea sau luceafărul pun în lumină condiţia omului de geniu care doreşte să cuprindă spiritual universul, visul favorizează accesul la un alt tip de realitate, îngerul şi demonul se regăsesc în metamorfozările luceafărului în sacrificiul lui suprem de renunţare la condiţia divină, fortuna labilis şi vanitas vanitatum et omnia vanitas sunt repere ale existenţei terestre, iar teiul, codrul protector, luna ca astru tutelar, izvorul compun natura sălbatică pe fundalul căreia se reface cuplul adamic în final.
Surse de inspiraţie sunt de natură folclorică sau filozofică, ceea ce reprezintă un element al esteticiii romantice. Cele romantice sunt reprezentate pe de o parte de basmele româneşti culese de călătorul german Richard Kunisch – Frumoasa fără corp (tema iubirii incompatibile) şi Fata-n grădina de aur (cu deosebirea că Hyperion nu alege calea răzbunării, căci contravine esenţei superioar a geniului), pe de altă parte de mitul Zburătorului, considerat de Călinescu unul dintre cele patru mituri fundamentale ale culturii române, se regăseşte în prima parte a apoemului: Luceafărul i se arată fetei de împărat în vis, are o înfăţişare luminoasă, îi provoacă o stare de melancolie diurnă, se metamorfozează în tineri cu înfăţişare frumoasă. Influenţele filozofiei lui Arthur Schopenhauer legate de concepţia despre geniu se regpsesc într-o notaţie a poetului pe marginea manuscrisului, din care se deduce că geniul este, în ciuda privilegiului nemuririi, condamnat la nefericire şi singurătate, idee preluată de la filozoful german.
Ilustrativ pentru lirica măştior, Luceafărul are un fir epic în care sunt integrate mai multe personaje (Lucefărul/Hyperion, Fata de împărat/Cătălina, Cătălin, Demiurgul). Prezenţa unui narator, gradaţia firului epic, preponderenţa naraţiunii şi a dialogului, preferinţa pentru verbe sunt elemente ce ţin de prezenţa epicului.
Poemul aparţine însă unei lirici mascate, evidente cel puţin în pasajele ce descriu întâlnirea la nivel oniric dintre fata de împărat şi Luceafăr, ipostazierea astrului în înger şi demon, chemările fetei sau scenariul erotic din partea finală. Nu în ultimul rând, secvenţe dramatice precum dialogul Demiurg-Hyperion sau replicile finale ale celui din urmă corespund filozofiei grave a poemului.
Analiza secvenţială a textului permite identificarea unor elemente ce scot în evidenţă prezenţa mai multor specii: pastelul cosmic se regăseşte în zborul uranic al lui Hyperion, pastelul terestru în tabloul erotic din final, meditaţia cu caracter filozofic în replica Demiurgului, egloga în prima parte a poemului, prin dialogurile dintre fata de împărat şi Luceafăr sau în tablou al II-lea, în scenariul ai cărui protagoişti sunt Cătălin şi Cătălina.
Preferinţa poetului pentru antiteze se reflectă în organizarea poemului, prin opoziţiile stabilite între cele patru tablouri: strofele 1-43: interferenţa planurilor uman-terestru şi cosmic, prin aspiraţia fetei de împărat spre Luceafăr, posibilă numai în plan oniric. Strofele 44-64: planul terestru, ce cuprinde lecţia de iubire dionisiacă a lui Cătălin către un corespondent din ordinea umană, Cătălina.

Strofele 65-85: planul cosmic este prezentat prin două secvenţe, zborul lui Hyperion către haosul iniţial de dinaintea Genezei pentru a cere dezlegarea de nemurire, metaforă a sacrificiului suprem în dragoste, respectiv replica Demiurgului, ce accentuează antiteza dintre efemeritatea ordinii fenomenale şi eterna devenire a lumii. Strofele 86-98: planul uman-terestru se regăseşte în idila celor „doi tineri singuri”, proiectată într-un cadru natural feeric şi protector, iar interferenţa cu cel cosmic este posibilă prin invocaţia fetei, ce cheamă Luceafărul ca pe o stea norocoasă, care să-i vegheze destinul. Antiteze precum terestru-cosmic, efemer-etern, perisabilitate-veşnicie, geniu-mediocritate, masculin-feminin ilustrează gustul eminescian pentru această figură de gândire romantică prin excelenţă.
Analiza tablourilor evidenţiază noi elemente romantice. De exemplu, primul tablou prezintă alegoric tema condiţiei omului de geniu pornind de la iubirea incompatibilă dintre o muritoare şi un astru, ambele portrete fiind ale unor entităţi excepţionale în situaţii excepţionale. Fata de împărat este o ipostază superioară a destinului uman prin unicitate, sacralitate (comparaţia „Cum e fecioara între sfinţi”), aspiraţia spre cunoaşterea univrsală (prin echivalenţa cu luna, simbol al cunoaşterii), fiind perdestinată unei experienţe de cunoaştere („Luceafărul aşteaptă”, „Ea trebui de el în somn /Aminte să-şi aducă”). Spirit problematizant şi contemplativ, ea este predispusă la visare, elemente ce o încadrează într-o tipologie romantică. Cele două invocaţii ale fetei, prin care Luceafărul este chemat ca un dublu în vederea constituirii cuplului („Viaţa-mi luminează!”), sunt urmate de două metamorfozări succesive ale Luceafărului, în înger şi în demon, antiteză explicabilă prin raportare la tratatele de angelologie: între spaţiul terestru/profan şi cel celest/sacru, există în imediata apropiere a cerului îngerii, entităţi cu aură divină pe cale a deveni sfinţi, iar mai jos demonii, îngeri căzuţi pentru păcatul de a fi rivalizat divinitatea. Astfel, Luceafărul va trebui să treacă mai întâi prin aceste două stadii în încercarea lui de a renunţa la nemurire.
Cele două metamorfozări se pot analiza paralel: Luceafărul alege în ambele cazuri ipostaze terestre sociale superioare („Părea un tânăr voievod”), are însemne ale puterii „toiag/încununat cu trestii”, „Coroana-i arde pare”), înfăţişarea frumoasă („mândru tânăr”/”mândru chip”), se naşte din principii primordiale (cer şi mare, respectiv aer şi apă) sau contrare (soare şi noapte, respectiv întuneric şi lumină), dar nu are atributele umanităţii („umbra feţei străvezii / E albă ca de ceară”, „marmoreele braţă”, „palid e la faţă”), ci aparţine mai degrabă altei lumi („vânăt giulgi”, „negru giulgi”, „um mort frumos cu ochii vii”).
Refuzul feţei reprezintă o formă de superioritate, căci ea conştientizează limitele destinului uman şi îşi asumă statutul de muritoare. Pe de altă parte, hotărârea Luceafărului de a cere dezlegarea de nemurire în numele iubirii reprezintă forma supremă a sacrificiului.
În antiteză cu registrul grav al iubirii din primul tablou, în strofele 44-64 are loc apropierea între doi exponenţi ai aceleiaşi lumi: Cătălin are o origine socială inferioară („împle cupele cu vin/Mesenilor la masă”, „un paj ce poartă pas cu pas / A-mpărătesei rochii”) şi o paternitate incertă („băiat din flor şi de pripas”), este chipeş („cu obrăjori ca doi bujori”), dar percepe dragostea la nivel instinctual („pânditor”, „îndrăzneţ cu ochii”). El o iniţiază pe Cătălina înr-un ritual erotic de tip carpe diem, care însă u are nicio notăde vulgaritate. Cătălina trebuie pusă în relaţie cu fata de împărat din tabloul întâi: ea abandonează registrul liric, literar din prima parte în favoarea unuia popular, regional („ia du-t’ de-ţi vezi de treabă”, „ce vrei, mări Cătălin”), iar idila cu un paj pune sub semnul întrebării statutul de fată de împărat din prima parte a poemului. Prin urmare, Cătălina reprezintă ipostaza diurnă a fetei de împărat, care este de fapt ipostaza nocturnă ce implică aspiraţia de a depăşi limitele condiţiei umane.
Cele mai profunde semnificaţii legate de condiţia omului de geniu se regăsesc în tabloul al III-lea, care are două secvenţe poetice: pe de o parte zborul lui Hyperion către Demiurg, căruia îi cere dezlegarea de nemurire, fragment ce confirmă statutul lui Eminescu de creator al pastelului cosmic în literatura română, iar pe de altă parte dailogul acestor două personaje ce aprţin ordinii celeste.
Numele prin care este desemnat Luceafărul este Hyperion, etimologic explicabil prin „cel de deasupra/din afara timpului”. Meditaţia Demiurgului accentuează antiteza dintre dimensiunile existenţei terestre şi cele cosmice, dar şi relaţia dintre devenirea eternă a cosmosului în ciuda efemerităţii lumii fenomenale. Elementele ce compun limitele destinului uman sunt enumerate cu o notă dispreţuitoare: muritorii sunt determinaţi în timp şi spaţiu, supuşi hazardului („ei doar au stele cu noroc”) şi deşertăciunii („şi prigoniri deşarte”, „ei nu mai doar durează-n vânt / Deşarte idealuri”), spre deosebire de elementele spaţiului cosmic, care susţin echilibrul universal.
Cadrul cu o uşoară tentă de vulgaritate al întâlnirii dintre Cătălin şi Cătălina din tabloul al II-lea este înlocuit de unul natural, sălbatic, feeric, imaginarul romantic reunind motive specific eminesciene: seara, luna, codrul, teiul, lacul; cuplul este o idee mito-poetică ce reface puritatea adamică a perechii primordiale într-o natură protectoare. Cea de-a treia invocaţie a fetei adresată Luceafărului nu mai vizeză însă iubirea dintre două entităţi incompatibile, căci de data caesta ea se adresează astrului ca unei stele aducătoare de noroc („Pătrunde-viaţă şi în gând / Norocu-mi luminează”). Ultimele şase versuri reprezintă replica finală a lui Hyperion, ce sintetizează drama sa: el nu se poate împlini afectiv, deci nu poate accede la cunoaşterea totală. În antiteză cu destinul omului mediocru, supus hazardului („Trăind în cercul vostru strâmt/ norocul vă petrece”), omul de geniu se sustrage devenirii, rămânând lipsit de afect, apolinic, resemnat (Ci eu în lumea mea mă simt/ nemuritor şi rece”).

Concluzie:
Astfel, poemul se încadrează în curentul romantic prin tematică, prin motive, prsonajele excepţionale în situaţii excepţionale, antitezele real-ireal, terestru-cosmic, masculin-feminin, prin simultaneitatea în planul expresiei a elementelor populare cu cele savante, prin amestecul de genuri şi specii. Luceafărul reprezintă, astfel, un punct maxim al creaţiei eminesciene.

Alte Lectii din romana

Please enable / Bitte aktiviere JavaScript!
Veuillez activer / Por favor activa el Javascript![ ? ]