Constitutiile din Romania





Documente constituţionale din secolul al XIX-lea

Documente având caracter constituţional înainte de anul 1866.

  • În prima parte a secolului al XIX-lea, necesitatea modernizării societăţii româneşti a impus ideea redactării unor proiecte constituţionale.
  • În anii 1831 şi 1832, au intrat în vigoare, în Ţara Românească şi, respectiv, în Moldova, primele documente cu rol constituţional, în sens modern, Regulamentele Organice, redactate de două comisii boiereşti, sub preşedinţia consulului general rus Minciaki, conform şi cu indicaţiile Curţii imperiale de la Petersburg (Rusia devenise putere „protectoare” a Principatelor, prin tratatul de la Adrianopol, din 1829, în timp ce suzeranitatea Imperiului Otoman se menţinea).
  • Acestea erau aproape identice şi cuprindeau unele noutăţi în organizarea statelor, asigurând modernizarea, între anumite limite, a Principatelor Române.
  • Domnitorii care au condus Principatele potrivit Regulamentelor Organice au fost numiţi domni regulamentari.
  • Schimbarea situaţiei internaţionale după 1856, când Rusia a fost înfrântă în Războiul Crimeii (1853-1856), purtat împotriva Imperiului Otoman, a creat condiţiile favorabile constituirii statului român modern.
  • Devenită chestiune europeană, problema românească a fost dezbătută de marile puteri în anul 1858 (puterile garante, care înlocuiau protectoratul rusesc – Franţa, Anglia, Prusia, Sardinia, Austria, Rusia şi Imperiul Otoman).
  • Reprezentanţii acestora au redactat Convenţia de la Paris, care însă, prin prevederile ei, nu satisfăcea decât în parte dorinţa de unire a românilor.

Aceasta stabilea noul statut politico-juridic al Ţării Româneşti şi Moldovei:

  • urma să aibă loc o unire parţială (legislativă) a Principatelor;
  • noul stat avea să se numească "Principatele unite ale Moldovei şi Valahiei";
  • era impus principiul separării puterilor în stat, stabilindu-se alegerea a doi domnitori şi urmând să funcţioneze două guverne şi două Parlamente (la Iaşi şi Bucureşti);
  • statul urma să aibă două instituţii comune (Comisia Centrală de la Focşani şi Înalta Curte de Justiţie şi Casaţie).
  • Românii au realizat unirea deplină a Principatelor, treptat, după dubla alegere ca domnitor a lui Cuza, punând marile puteri în faţa faptului împlinit.
  • Dar, pentru a putea realiza reformele necesare modernizării societăţii româneşti, în anul 1864, domnitorul Alexandru Ioan Cuza a impus un nou document cu valoare constituţională, aprobat prin plebiscit de populaţia cu drept de vot, Statutul dezvoltător al Convenţiei de la Paris. Prin prevederile sale, puterile domnitorului erau sporite, iar Parlamentul devenea bicameral (format din Adunarea Obştească şi Corpul Ponderator, sau Senat).

Constituţia din anul 1866.

  • Aducerea unui prinţ străin pe tronul României mai fusese propusă şi în rezoluţiile Adunărilor ad-hoc din anul 1857.
  • La 10/22 mai 1866, a sosit în ţară prinţul Carol de Hohenzolern-Sigmaringen, care fusese acceptat de populaţia cu drept de vot prin plebiscit.
  • După alegerea ei, Adunarea Constituantă a discutat, începând de la 1/13 mai 1866, proiectul de Constituţie redactat de Consiliul de Stat. Aceasta a reprezentat un compromis între liberali şi conservatori.
  • Elaborată după modelul celei belgiene din anul 1831, Constituţia României a creat cadrul juridic necesar dezvoltării statului român modern.
  • Conţine 8 titluri referitoare la:
  • numele şi organizarea statului;
  • separarea puterilor în stat;
  • prerogativele principelui;
  • drepturile şi obligaţiile cetăţenilor.
  • Principalele prevederi:
  • statul român poartă oficial numele de "România" şi este organizat ca monarhie constituţională ereditară;
  • monarhul dispune de atribuţii atât în domeniul puterii executive cât şi al celei legislative:
  • este şeful statului şi comandantul armatei;
  • numeşte pe membrii guvernului;
  • are drept de iniţiativă legislativă;
  • bate monedă;
  • acordă decoraţii;
  • are drept de graţiere;
  • are drept de "veto absolut" (poate respinge sancţionarea unei legi votate de Parlament);
  • separarea puterilor în stat:
  • puterea legislativă: Parlamentul (bicameral, format din Senat şi Camera Deputaţilor, membrii săi fiind aleşi pe baza votului censitar);
  • puterea executivă: guvernul;
  • puterea judecătorească: instanţele de judecată, Înalta Curte de Justiţie şi Casaţie;

În vigoare până în anul 1923, Constituţia de la 1866 a fost amendată de mai multe ori: în 1879, a fost modificat articolul 7, care proclama faptul că diferenţele religioase nu constituiau o piedică în obţinerea cetăţeniei române; în 1884, a fost redus numărul colegiilor electorale de la patru la trei, iar censul a fost micşorat, astfel că s-a extins dreptul de vot; în 1917, prin modificarea unor articole din Constituţie, s-au creat posibilităţile înfăptuirii ulterioare a reformelor electorală (introducerea votului universal) şi agrară.

Constituţiile României în secolul al XX-lea

Legile fundamentale ale României din prima jumătate a secolului al XX-lea.

  • Ca urmare a realizării Marii Uniri, era nevoie de o nouă lege fundamentală a României, potrivită statului rezultat în anul 1918.
  • De asemenea, în România se înfăptuiseră deja unele reforme, precum introducerea votului universal şi împroprietărirea ţăranilor, după exproprierea marilor moşii.
  • Elaborat în anul 1923, proiectul Constituţiei a fost supus dezbaterii parlamentare.
  • Constituţia a fost adoptată de Parlament, după care a fost promulgată de regele Ferdinand I, la data de 28 martie 1923.
  • Potrivit conţinutului acesteia, se realiza trecerea de la monarhia constituţională la cea parlamentară.
  • Această lege fundamentală avea 138 de articole, cuprinse în 8 titluri, dar 76 dintre ele au fost păstrate din vechea Constituţie, fără nicio modificare.
  • Legea fundamentală făcea referire la faptul că România era stat naţional, unitar şi indivizibil, în care se aplica principiul separării puterilor.
  • separarea puterilor în stat:
  • puterea legislativă - exercitată de rege şi Parlamentul bicameral (Senat, Adunarea Deputaţilor);
  • puterea executivă - încredinţată regelui şi guvernului (format de partidul sau alianţa care câştigă alegerile parlamentare);
  • puterea judecătorească - atribuită Înaltei Curţi de Justiţie şi Casaţie şi instanţelor de judecată;
  • atribuţiile monarhului:
  • este şeful statului;
  • deţine comanda armatei;
  • numeşte pe pe primul-ministru;
  • actele sale devin valabile numai dacă sunt contrasemnate de ministrul de resort;
  • acordă decoraţii;
  • bate monedă;
  • are drept de graţiere şi amnistiere.
  • drepturile şi libertăţile cetăţeneşti:
  • egalitatea cetăţenilor în faţa legii;
  • votul universal;
  • libertatea presei;
  • libertatea întrunirii şi asocierii ş.a.
  • Importanţa adoptării Constituţiei:
  • contribuie la consolidarea Marii Uniri;
  • crează cadrul democratic al vieţii politice în România până în anul 1938.
  • În anii ’30, o serie de ţări din Europa (Italia fascistă, Germania hitleristă etc.) aveau regimuri autoritare sau dictatoriale la conducere. Regele Carol al II-lea (1930 – 1940) a urmărit să instaureze un regim monarhic autoritar şi şi-a atins scopul în anul 1938. El şi-a bazat noul regim pe Constituţia din 27 februarie 1938, care a fost acceptată de populaţie prin plebiscit. Redactată de politicieni şi jurişti apropiaţi regelui, precum Istrate Micescu sau Armand Călinescu, aceasta cuprindea idei noi cu privire la ordinea economică şi socială. Astfel, regele căpăta puteri sporite în stat, iar drepturile cetăţenilor erau restrânse.
  • Constituţia din anul 1938 a fost suspendată la data de 5 septembrie 1940, în condiţiile prăbuşirii regimului lui Carol al II-lea.

Constituţiile României din perioada comunistă.

  • După al Doilea Război Mondial, în România s-a instaurat regimul totalitar comunist.
  • Noua organizare a statului a fost reflectată şi în Constituţiile adoptate în perioada comunistă. La data de 13 aprilie 1948, a fost adoptată o lege fundamentală inspirată din Constituţia sovietică (stalinistă) din anul 1936.
  • Având 10 titluri şi 105 articole, Constituţia din anul 1948 marca ruptura cu vechea tradiţie în domeniul legilor fundamentale. Au fost înlăturate principiul separării puterilor în stat, pluripartidismul, se creau condiţiile pentru încălcarea unor drepturi fundamentale ale cetăţenilor, precum cel de proprietate.
  • nouă Constituţie, adoptată la data de 24 septembrie 1952, cuprindea prevederi care reliefau desfăşurarea procesului de sovietizare şi stalinizare a României în toate domeniile.
  • După moartea primului conducător comunist al României, Gheorghe Gheorghiu-Dej, în anul 1965, în fruntea partidului, apoi şi a statului, a ajuns Nicolae Ceauşescu. Constituţia adoptată în acel an şi intrată în vigoare la data de 21 august 1965, înlocuia denumirea oficială de până atunci a ţării, Republica Populară Română, cu cea de Republica Socialistă România. În cele 9 titluri ale sale şi în cele 114 articole, Constituţia din anul 1965 reflecta încheierea procesului de colectivizare a agriculturii şi de distrugere a proprietăţii private în economie. Era precizat şi faptul că Partidul Comunist Român constituia forţa politică conducătoare a întregii societăţi. Constituţia din 1965 a fost aplicată până la înlăturarea regimului comunist, în decembrie 1989.

Constituţia României din anul 1991.

  • Revenirea la democraţie, în anul 1989, a determinat necesitatea adoptării unei noi Constituţii.
  • Adoptată de Adunarea Constituantă şi aprobată prin referendum de populaţie la 8 decembrie 1991, Constituţia a reflectat reinstaurarea statului de drept, a regimului democratic, a separării puterilor în stat şi a revenirii la pluripartidism .

Principalele instituţii sunt:

a.Parlamentul:

  • reprezintă puterea legislativă;
  • are o structură bicamerală (Senat şi Adunarea Deputaţilor);
  • este ales pentru patru ani, prin vot universal;
  • adoptă legile, bugetul de stat, controlează guvernul, poate deschide anchete.

b.Guvernul:

  1. reprezintă puterea executivă;
  2. este alcătuit din rândul partidului sau alianţei care câştigă alegerile parlamentare;
  3. este format din prim-ministru, miniştri, alţi membri;
  4. se supune controlului Parlamentului;
  5. adoptă hotărâri şi ordonanţe.

c. Preşedintele:

  • ales pentru patru ani, pentru cel mult două mandate;
  • are rolul de mediator între puterile statului şi de garant al respectării Constituţiei de către acestea;
  • este comandantul suprem al armatei;
  • încheie tratate;
  • promulgă legile;
  • conferă decoraţii ş.a.

d.Justiţia:

  • reprezintă cea de a treia putere în stat;
  • este independentă faţă de puterea legislativă şi cea executivă;
  • este reprezentată de judecători şi Curtea Supremă de Justiţie.

În condiţiile desfăşurării procesului de integrare europeană, în anul 2003, unele articole ale Constituţiei au fost modificate, pentru a permite aderarea României la Uniunea Europeană (de exemplu, articolul 148 se referă la prioritatea prevederilor tratatelor şi reglementărilor comunitare faţă de dispoziţiile contrare din legile interne).

Alte Lectii din istorie

Please enable / Bitte aktiviere JavaScript!
Veuillez activer / Por favor activa el Javascript![ ? ]