1. Personalitatea
2. Metodele de studiu al personalităţii
3. Descrierea personalităţii prin intermediul trăsăturilor
1. Personalitatea
Fiecare dintre noi are un mod obişnuit de a se comporta, care poate fi reperat în diferite categorii de situaţii particulare. De exemplu, în situaţiile ce favorizează interacţiunile sociale, anumite persoane au mai curând atitudini rezervate, în timp ce altele caută contactul cu ceilalţi.
Se pot deci, desprinde în ansamblul comportamentelor noastre configuraţii, nuclee coerente, relativ stabile, care ne permit să distingem indivizii între ei. Acestea constituie personalitatea.
Dincolo de opoziţia, dar mai ales de complementaritatea dintre diferitele abordări ale personalităţii, se poate spune (cf. Jean-Claude Filloux) că personalitatea este unică, proprie unui individ (chiar dacă acesta are trăsături comune cu alţii), că ea nu este numai o sumă, un tot de funcţii, ci o organizare, o integrare (chiar dacă această integrare nu se realizează totdeauna). În plus, personalitatea este temporală (ea este, totdeauna, aceea a unui individ care trăieşte istoric într-un anume context, într-un anume mediu) şi nefiind nici stimul, nici răspuns, ea se afirmă ca un stil, prin intermediul comportamentelor. Relativ stabilă la adult, personalitatea este în construcţie, în dezvoltare la copil.
Diversele teorii ale personalităţii încearcă să explice diferitele configuraţii şi coerenţa lor invocând variabile motivaţionale, cognitive, învăţarea socială sau proprietăţile biologice ale organismului.
Este clar că studiul personalităţii (observarea, descrierea şi explicarea acesteia) este o activitate ce concură (pentru sine şi pentru ceilalţi) la "cunoaşterea de sine". Sunt posibile mai multe abordări, globale sau analitice.
2. Metodele de studiu al personalităţii
Se pot distinge două tipuri de abordări: cele clinice şi cele ce utilizează mijloace de observaţie controlate.
Abordarea clinică îşi propune să surprindă subiectul în totalitatea şi în singularitatea sa; ea este adesea definită ca studiul aprofundat al unor cazuri individuale. Chiar dacă această abordare este utilizată uneori, în scopuri de cercetare, într-o perspectivă descriptivă şi explicativă (cu obiective de cunoaştere ştiinţifică), ea este mai des practicată în scopuri pragmatice, de înţelegere (mai ales a dificultăţilor psihologice resimţite de un individ) şi de îndrumare, ajutor sau consiliere, putând conduce la indicaţii terapeutice.
Abordarea clinică poate face apel la forme de observaţie standardizate (teste, chestionare), dar ea privilegiază formele de observaţie liberă: observarea, în situaţii date, a comportamentelor spontane şi mai ales convorbirea (interviul).
Convorbirea clinică (interviul) nu este un chestionar oral şi nu este niciodată directivă. Poate fi centrată pe teme sugerate de către clinician (convorbire semi-directivă), dar este adesea non-directivă. În acest caz, intervenţiile clinicianului au drept scop doar să faciliteze exprimarea liberă a subiectului, pentru ca acesta să producă un discurs cât mai personal şi bogat posibil. Acest discurs este interpretat de clinician în timpul interviului sau la sfârşitul lui. Interpretarea este direct legată de concepţiile teoretice ale celui care o face (teorii cognitiviste, psiho-sociale, tipologice, factoriale, psihanalitice, umaniste, existenţiale, sistemice etc.).
Cele de mai sus arată – fără putinţă de îndoială – că abordarea clinică a personalităţii este rezervată psihologilor. Fără cunoştinţe ştiinţifice de psihologie, fără experienţă de practician în acest domeniu, fără a respecta deontologia psihologului, abordarea clinică a personalităţii tinerilor este nu numai dificilă, dar şi periculoasă.
Abordările fondate pe metode de observaţie controlate utilizează grile de observaţie a comportamentului, teste, chestionare. Subiectul observat este, în general, situat într-o serie de trăsături ale personalităţii şi este adesea descris cu ajutorul unui profil. Observarea comportamentului poate fi realizată în mediul de viaţă obişnuit al subiectului sau în situaţii special create.
În studiul personalităţii sunt utilizate două tipuri de teste: teste obiective şi teste proiective.
Testele numite "obiective" sunt probe a căror finalitate nu este evidentă pentru cel care le trece. Poate fi vorba de probe de eficienţă motorie sau cognitivă, în care psihologul este atent la modul de a se comporta al subiectului (evaluând, de exemplu, controlul impulsivităţii, reacţia la reuşită şi la eşec, rigiditatea mentală etc.).
În cazul testelor proiective, subiectul este pus în prezenţa unei situaţii ambigue pe care trebuie să o interpreteze (de exemplu, să găsească o semnificaţie unor pete de cerneală în testul Rorscharch, să interpreteze planşe prezentând diferite scene în testul T.A.T. al lui Murray). Teoria postulează că interpretările pun în lumină personalitatea subiectului. Făcând aceste interpretări, el ar proiecta tendinţele profunde ale personalităţii sale: proiectare speculară (subiectul regăseşte în imaginea altuia caracteristici pe care pretinde că le are el însuşi), proiectare catartică (subiectul atribuie altuia ceea ce pretinde că nu ar avea el însuşi) sau proiectare complementară (subiectul atribuie altora sentimente ce-i justifică propriile atitudini sau sentimente). Ca şi în testele obiective, pentru a interpreta aceste teste psihologul face o evaluare obiectivă a răspunsurilor, dar el face şi interpretări mai globale, plecând de la teorii şi simbolistici inspirate, în general, din psihanaliză. Utilizarea acestor teste implică din partea psihologului o pregătire specifică.
Metoda de observaţie cel mai des utilizată în studiul personalităţii este chestionarul. Subiectul este invitat să răspundă la numeroase întrebări, care pot avea în vedere comportamentele, atitudinile, emoţiile, sentimentele, interesele, valorile, motivaţiile sale etc. Întrebările sunt de tip "închis" sau "cu alegere multiplă". Chestionarele permit colectarea rapidă a unui mare număr de informaţii (proba poate fi trecută individual sau în grup), dar calitatea acestor informaţii este departe de a fi perfectă. Întrebările sunt adesea ambigue (într-o întrebare ca "aveţi mulţi prieteni?", adjectivul "mulţi" nu are acelaşi sens pentru toată lumea, iar semnificaţia cuvântului "prieten" diferă de la un subiect la altul). Mai mult, răspunsurile sunt introspective şi adesea influenţate de fenomene ca tendinţa de a da răspunsuri socialmente dezirabile (dezirabilitate socială) pentru a-şi crea o imagine avantajoasă sau conformismul, care determină mai des răspunsuri pozitive (da, adevărat, de acord) decât negative (nu, fals, nu sunt de acord).
Deşi uşor de administrat şi procesat, interpretarea chestionarelor presupune cunoştinţe de psihologie.
3. Descrierea personalităţii prin intermediul trăsăturilor
Care sunt marile dimensiuni ale personalităţii?
Pentru a analiza structura comportamentelor noastre trebuie să dispunem în prealabil de un eşantion de comportamente. Unele teorii ale personalităţii postulează existenţa unor dimensiuni, pe care indivizii se situează în principiu în mod stabil şi care pot fi descrise prin cuvinte: trăsăturile. Observarea, apoi descrierea indivizilor prin aceste trăsături permite, cu ajutorul mijloacelor statistice (analiza factorială), observarea modului cum se structurează respectivele dimensiuni.
Există actualmente un larg consens în a considera ca pertinentă descrierea personalităţii prin cinci mari dimensiuni (cinci mari trăsături: "the big five") care se prezintă ca factori bipolari. Aceste cinci mari dimensiuni sau trăsături sunt, de obicei, definite printr-unul dintre polii lor, el însuşi descris prin trăsăturile (de nivel inferior) cele mai tipice care îl constituie (organizare ierarhică).
Aceste cinci dimensiuni sunt (cf. Costa şi Mc Crae):
Extraversie: cordialitate, gregaritate, siguranţă de sine, activitate, căutarea senzaţiilor, emoţii pozitive;
Agreabilitate (a fi plăcut): încredere, loialitate, altruism, colaborare, modestie, atenţie faţă de ceilalţi;
Conştiinciozitate: competenţă, ordine, simţ al datoriei, dorinţa de reuşită, autodisciplină, reflecţie;
Instabilitate emoţională: anxietate, agresivitate, depresie, centrare pe sine, impulsivitate, vulnerabilitate;
Deschidere: imaginaţie, deschidere către domeniile esteticului, sentimentelor, acţiunii, ideilor, valorilor.
Analize factoriale ale rezultatelor unui chestionar de personalitate larg cunoscut şi utilizat (cel al lui Cattell – 16 PF), care descrie personalitatea în 16 factori primari, au pus în evidenţă cinci factori secundari (introversiune-extraversiune, adaptare-anxietate, emotivitate-dinamism, supunere-independenţă, forţa supraeului) care corespund celor cinci dimensiuni ale modelului de organizare a personalităţii în cinci trăsături.
Cele cinci mari trăsături sunt destul de stabile, dar stabilitatea este mai redusă la tineri.
Dacă trăsăturile sunt dispoziţii interne care permit explicarea comportamentului în numeroase situaţii, ar trebui să regăsim un anumit grad de coerenţă în comportamentele oamenilor (comportamentele presupuse a ţine de o aceeaşi trăsătură şi care se manifestă în situaţii diferite ar trebui să fie puternic asociate). Or, cei care sunt agresivi pe un teren de sport nu sunt neapărat la fel şi în relaţiile familiale. Coerenţa comportamentelor în situaţii diferite este departe de a fi, totdeauna, foarte puternică, observându-se o anume flexibilitate a comportamentelor în funcţie de situaţie şi de context. De aceea, anumite teorii critică noţiunea de trăsătură (concepută ca o dispoziţie internă ce permite o explicaţie generală), pe care o relativizează, punând în evidenţă interacţiunile existente între dispoziţiile indivizilor şi factorii situaţionali. Unele studii asupra anxietăţii au arătat cum poate varia această trăsătură în funcţie de diferitele situaţii (evaluare socială, pericol fizic, situaţii ambigue şi situaţii cotidiene). Aceste puncte de vedere, care consideră comportamentele indivizilor ca rezultând în acelaşi timp din efectul dispoziţiilor interne ale subiecţilor (trăsături), din efectul situaţiilor în care se află subiecţii (context) şi, mai ales, din efectul interacţiunii între dispoziţii şi situaţii – puncte de vedere calificate drept interacţioniste – sunt astăzi cele mai răspândite.
Atunci când spunem că o trăsătură explică un comportament, trebuie să ne ferim de pseudo-explicaţiile de tip tautologic: are un comportament rezervat pentru că este timid …, iar timiditatea constă în a avea o atitudine rezervată! Pentru a avea putere explicativă, trăsătura nu trebuie descrisă numai prin covariaţia comportamentelor, ci şi, mai ales, prin procesele psihologice care sunt responsabile de această covariaţie, iar explicaţiile nu sunt univoce.
De exemplu, anxietatea poate fi analizată în termeni de procese motivaţionale sau în termeni de procese cognitive.
În cadrul anumitor teorii ale învăţării, anxietatea a fost conceptualizată ca o forţă motivaţională ce poate fi un factor favorabil performanţei (atunci când învăţarea este simplă şi necomptetitivă) sau nefavorabil performanţei (atunci când învăţarea este complexă şi competitivă). În observarea subiecţilor puternic anxioşi (angoasaţi), cercetătorii au putut pune în evidenţă importanţa fenomenelor cognitive în dezvoltarea anxietăţii: aceşti subiecţi supraestimează puternic relaţiile existente între ei înşişi şi unele evenimente negative (personalizare), se focalizează asupra unor detalii negative extrase din context (abstragere selectivă) şi generalizează în mod abuziv rezultatele unor experienţe negative izolate (supra-generalizare).
De asemenea, o trăsătură ca introversiune-extraversiune a fost explicată cu ajutorul unor teorii de tip fiziologic: la subiecţii introvertiţi excitabilitatea cortexului cerebral este mare, potenţialele de excitaţie sunt rapide şi puternice şi se disipează lent, iar potenţialele de inhibiţie prezintă caracteristici inverse; la subiecţii extravertiţi, excitaţia este mai slabă şi inhibiţia mai puternică.
Abordarea personalităţii cu ajutorul modelului celor cinci mari trăsături (cinci factori) nu este lipsită de interes în perspectiva aprofundării « cunoaşterii de sine » a elevilor, cu atât mai mult cu cât două dintre aceste trăsături, anxietatea şi introversiunea-extraversiunea, joacă un rol important în dezvoltarea adolescenţilor. Dar trăsăturile sunt dimensiuni foarte generale, care oferă o viziune sintetică a organizării multor comportamente. Alte dimensiuni, mai puţin generale, pot fi foarte interesante pentru a aprofunda cunoaşterea de sine, mai ales în domeniile ce privesc orientarea şcolară şi profesională şi modul cum tinerii se raportează la şcolaritate: este vorba despre interese, valori şi stiluri de atribuire.
