- Cunoaşterea de sine: Identitatea
Termenul de identitate este foarte prezent în vocabularul ştiinţelor umane şi sociale, ca şi în limbajul curent, fără a i se cunoaşte, totdeauna, semnificaţia exactă. Se observă într-adevăr, o pluralitate de abordări şi de definiţii ale identităţii. Totuşi, autorii reprezentând curente diferite sunt de acord asupra unor anumite puncte.
În primul rând, cu toţii concep identitatea într-o perspectivă dinamică mai curând decât ca pe un dat construită odată pentru totdeauna. De aici marea importanţă acordată interacţiunilor între subiect şi mediu: individul nu-şi construieşte niciodată identitatea singur. Această construcţie depinde atât de judecata celorlalţi, cât şi de propriile sale orientări.
Apoi, subiectul ar dispune de mai multe identităţi, care s-ar manifesta succesiv sau simultan, după contextul în care el se află: identitate culturală, identitate grupală, identitate socială, identitate profesională etc. Aceste diferite identităţi ar fi integrate într-un tot structurat, ducând la o anumită coerenţă.
Totuşi, în ciuda caracterului său dinamic şi schimbător, autorii recunosc în structura identitară un număr de elemente relativ stabile ce-i permit subiectului să aibă conştiinţa unităţii şi continuităţii sale, fiind în acelaşi timp recunoscut de către ceilalţi ca fiind el însuşi.
Se poate deci, ajunge la o definiţie consensuală a identităţii ca fiind o structură polimorfă, dinamică, ale cărei elemente constitutive – psihologice şi sociologice – sunt în raport cu situaţia relaţională a unui actor social la un moment dat.
Identitatea este un concept cheie la E. Erikson, a cărui abordare este de inspiraţie psihanalitică.
Erikson aparţine curentului "ego psychology", care afirmă primatul conştientului asupra inconştientului: eul se poate autonomiza controlându-şi pulsiunile primitive.
Pe când psihanaliştii clasici vorbesc despre "identificare" (proces prin care subiectul îşi însuşeşte, în momente cheie ale dezvoltării sale, atribute sau trăsături ale persoanelor care îl înconjoară) pentru a desemna procesul fundamental al constituirii şi transformării subiectului, Erikson utilizează conceptul de identitate.
El distinge identitatea personală (sentimentul unei continuităţi existenţiale în timp, sentimentul de a fi acelaşi şi recunoaşterea de către ceilalţi a acestei continuităţi şi similitudini) şi identitatea eului (sentimentul de a fi într-un anume fel, de a fi o anume persoană, de a avea un anume stil de individualitate).
Această identitate se construieşte în etape. Fiecare etapă este marcată de construcţia unui anume "sentiment de identitate".
Primul sentiment de identitate se naşte din întâlnirea cu o anumită intenţie socială (copilul se naşte într-o anumită societate) prin intermediul unei persoane care joacă într-un anume fel un rol matern. Acest sentiment este o anumită încredere fundamentală în persoana care joacă rolul matern şi se traduce printr-o atitudine fundamentală faţă de sine şi de lume: "sunt speranţa pe care o am şi pe care o dăruiesc". Este stadiul oral (primul an de viaţă).
Trecerea la stadiul al doilea (stadiul anal: 1-3 ani) este legată de rapiditatea maturizării musculare, a verbalizării şi a discriminării. Ceea ce este în joc (mai ales în raport cu controlul sfincterian) este capacitatea subiectului de a se simţi subiect al proiectului său, al propriei sale istorii. Interacţiunea părinţi-copil este capitală.
Copilul începe să-şi experimenteze voinţa autonomă. Îndoielii şi ruşinii i se opune sentimentul de autonomie, o anumită convingere individuală, a cărei formulă ar putea fi: "sunt ceea ce pot să vreau în mod liber".
Cel de al treilea stadiu (stadiul falic: 3-5 ani) este o perioadă în care se dezvoltă reprezentări imaginare de sine ce depăşesc orice posibilitate de realizare. Aceste anticipări imaginare par decisive pentru formarea proiectului. Ele constituie experienţa fundamentală a faptului că prezentul şi ceea ce este dorit a fi prezent nu coincid şi că s-ar putea ca acesta din urmă să nu fie niciodată. Această perioadă este cea a iniţiativei, al cărei "mare maestru" este conştiinţa (copilul este sensibil la "drumul său interior", la observarea de sine). Urma durabilă pe care o lasă cel de-al treilea sentiment de identitate, care apare acum, este: "sunt ceea ce îmi imaginez că voi fi". Proiectul este deci, trăit mai întâi ca joc, vis. Ceea ce poate explica construirea unor reprezentări fantasmatice sau narcisiste ale profesiunilor.
În perioada a patra (perioada de latenţă: 6 ani-pubertate), copilul are ocupaţii concrete şi scopuri aprobate. Ceea ce pare a fi de acum înainte fundamental pentru el, este de a câştiga recunoaşterea celorlalţi producând lucruri: "sunt ceea ce pot învăţa să fac să funcţioneze". Ieşirea pozitivă din această perioadă este formarea unei reprezentări de sine ca "fiinţă competentă". Trebuie subliniată importanţa şcolii şi a profesorilor pentru această perioadă.
Cea de a cincea perioadă este aceea a adolescenţei. Adolescenţa este un moratoriu psiho-social care se manifestă uneori prin crize. Această fază este necesară pentru formarea identităţii finale, care constă în integrarea unor elemente identitare proprii stadiilor copilăriei (eşecul acestei integrări conduce la confuzii identitare).
Astfel, adolescentul care a păstrat din prima perioadă o mare nevoie de încredere în sine va căuta cu fervoare persoane şi idei în care să poată avea încredere. Dacă adolescentul păstrează urma foarte vie a necesităţii de a se defini prin ceea ce poate să vrea în mod liber, atunci va acorda o importanţă capitală faptului de a decide el însuşi alegerea căilor pe care se va angaja. Dacă posedă o imaginaţie nelimitată, va avea încredere în cei mai în vârstă care să-i ofere un câmp de acţiune imaginară pentru aspiraţiile sale. Dacă păstrează o mare nevoie de a face să funcţioneze ceva, alegerea unei profesii va căpăta o semnificaţie specială etc.
Construcţia identităţii unei persoane se explică deci, pentru Erikson, prin geneza sentimentelor sale de identitate. Toate aceste sentimente sunt legate de viitor şi se enunţă ca: "sunt ceea ce voi fi". Imaginea despre sine în viitor este cea care determină formarea identităţii prezente. Menţionând o anume profesie pe care vrea să o exercite sau un anume domeniu profesional care îl atrage, adolescentul se identifică: el se descrie şi o face aşa cum ar vrea să fie.
Imaginile de sine diferă, în conţinutul lor exact, de la un individ la altul. Dar în cursul dezvoltării sale, fiecare copil trece printr-o succesiune de forme pe care le dă acestor imagini despre sine în viitor: speranţa pe care o am şi pe care o dăruiesc, ceea ce pot să vreau în mod liber, ceea ce îmi imaginez că voi fi, ceea ce pot învăţa să fac să funcţioneze, idealurile la care ader.
Afectul nu lipseşte niciodată din această proiecţie de sine în viitor: proiectul se sprijină pe sentimentele de încredere şi de voinţă liberă, pe imaginar şi pe activitatea de elaborare; dar el este, de asemenea, legat, într-un anumit fel, de angoasă.
Chiar dacă apare drept cel mai important, modelul de identitate al lui Erikson nu este singurul. Vom semnala doar că Linda Gottfredson, cu modelul "hărţii cognitive a profesiunilor", pune în lumină rolul important jucat de identitatea de gen (legată de rolurile sociale de sex) în alegerea profesiunii.
Pentru sociologul Claude Dubar, identitatea se construieşte în copilărie, dar trebuie să se reconstruiască pe tot parcursul vieţii. Ea este produsul socializărilor succesive, în care intervin două procese identitare: primul priveşte atribuirea de identitate de către instituţii şi agenţi în interacţiune directă cu individul; al doilea priveşte interiorizarea activă, incorporarea identităţii de către indivizii înşişi. Astfel, instituţia şcolară conduce la construcţia unor viziuni particulare despre sine şi despre ceilalţi: ea propune adolescentului o anumită reflectare a lui însuşi. În concluzie, pentru Dubar, dacă ansamblul opţiunilor de orientare şcolară reprezintă o anticipare importantă a viitorului statut social, miza identitară cea mai importantă se situează astăzi, fără îndoială, în confruntarea cu piaţa muncii.
Toate teoriile identităţii subliniază rolul fundamental jucat de "ceilalţi" în construcţia identitară a subiectului. La şcoală, adulţii prezenţi şi, mai ales, profesorii sunt actori importanţi în diferitele faze ale acestei construcţii.
A poseda anumite cunoştinţe psihologice privind problemele identităţii pare deci, o necesitate pentru ca ansamblul actorilor adulţi să dezvolte atitudini pozitive, care să favorizeze dezvoltarea copiilor ai căror educatori sunt.
