Cunoaşterea de sine: Interesele
Termenul interes vine din latinescul "interest" ("este important "), fiind folosit în Evul Mediu cu sensul de daună, apoi de desdăunare. Din Renaştere, acest termen capătă acelaşi sens economic actual (fr. intéręt = dobândă) şi o accepţie mai generală, definită de Claparčde drept "ceea ce este important la un moment dat". Se spune despre un individ că manifestă interes pentru cineva sau ceva – o activitate, o situaţie sau o idee – atunci când el manifestă o atenţie favorabilă, o preferinţă, când este atras de respectiva persoană, activitate, situaţie sau idee, de respectivul obiect.
Domeniul orientării şcolare şi profesionale şi-a însuşit această noţiune, cu atât mai mult cu cât în ea se regăsesc cele două aspecte ale motivaţiei: aspectul direcţional ("cârma") şi cel intensiv ("motorul"). Activităţile noastre sunt orientate către anumite scopuri mai degrabă decât către altele şi cu mai multă sau mai puţină forţă.
Putem fi interesaţi de orice: colecţii, sporturi, activităţi manuale, vacanţe etc. Dar, din raţiuni practice, pentru a oferi tinerilor şi adulţilor îndrumări de orientare pertinente, multe cercetări au avut drept obiect interesele profesionale (cf. J-B Dupont).
Pentru a caracteriza un subiect după interesele sale, îl putem studia: interesele manifestate sau observate sunt determinante pentru anumite activităţi profesionale (muzică, dans, sport), dar rămân adesea inexploatabile în multe alte cazuri.
Putem, de asemenea, cere subiectului să se descrie pe sine, fie lăsându-l să se exprime liber, fie utilizând proceduri sistematice, cum sunt chestionarele. Interesele exprimate oral în cursul unei convorbiri se dovedesc adesea a nu fi buni indicatori predictivi pentru activitatea viitoare, căci sunt influenţate de diverse variabile (sex, vârstă, interlocutor, nivel cultural etc.).
Utilizarea chestionarelor este deci, procedeul cel mai frecvent pentru evaluarea intereselor: spunem că interesele sunt inventariate.
Inventarele de interese, dezvoltate în Statele Unite din anii 1920 şi în Europa din anii 1950, sunt de două mari tipuri: chestionare de tip "Strong" şi chestionare de tip "Kuder".
Strong a avut ideea de a le prezenta studenţilor săi, care trebuiau să-şi exprime atracţia sau repulsia, o listă (circa 400 itemi) de activităţi profesionale, şcolare, recreative, de condiţii de muncă, de personalităţi celebre. Rezultatele au fost comparate cu cele ale unor adulţi exersând diferite meserii.
Strong consideră că itemii pentru care răspunsurile indivizilor ce aparţin unui anumit grup profesional dat se disting net de cele ale ansamblului populaţiei sunt reprezentative pentru interesele grupului profesional respectiv. Aceşti itemi sunt regrupaţi pentru a forma scara de interese a profesiunii respective (scorurile de preferinţe pentru aceşti itemi vor fi adunate pentru a obţine un scor de scară).
Indivizilor care răspund la chestionar li se atribuie deci, un scor de preferinţe în fiecare dintre scările astfel constituite, ceea ce permite evaluarea intereselor lor profesionale.
De exemplu, dacă grupul contabililor marchează o preferinţă importantă (cu mult mai mare decât aceea marcată de restul populaţiei) pentru itemul "a ţine fişierul unei biblioteci", acest item va fi selecţionat pentru scara "interes pentru meseria de contabil ".
Acest mod de construcţie a scărilor este absolut empiric. Se va spune astfel despre studenţii care răspund la chestionar, dacă au rezultate asemănătoare cu cele ale contabililor, că manifestă interes pentru meseria de contabil.
Chestionarele de tip Strong cuprind numeroşi itemi, pentru că evaluarea intereselor pentru o anumită profesiune necesită o scară specifică, ceea ce poate, în anumite situaţii, să constituie un inconvenient (tot mai redus, în era informaticii). Pentru a remedia acest inconvenient, Kuder a construit chestionare de interes după un principiu diferit.
Considerând că există dimensiuni ale intereselor tot aşa cum există dimensiuni ale inteligenţei sau ale personalităţii, şi utilizând pentru a le pune în evidenţă metodele clasice bazate pe analiza corelaţiilor, el a dezvăluit relaţiile existente între activităţi non-profesionale şi meserii, în scopul de a reduce numărul de itemi necesari pentru a pune în evidenţă preferinţele subiecţilor pentru un număr definit şi limitat de interese de bază.
Kuder propune următoarele 10 categorii de interese: de activităţi în aer liber, mecanice, numerice, ştiinţifice, persuasive (comerciale), artistice, literare, muzicale, servicii sociale, muncă de birou.
Mai târziu, unele dintre aceste dimensiuni au fost regrupate, fiind foarte adesea pusă în evidenţă următoarea tipologie: interese practice şi concrete, interese intelectuale ştiinţifice, interese literare, interese artistice, interese pentru activităţile în aer liber şi fizice, interes pentru activităţile administrative, interese socio-comerciale şi interese altruiste.
Unele analize factoriale ale răspunsurilor la un chestionar de tip Kuder, propus unor elevi de 15 ani, au permis degajarea a trei factori şi mai globali. Primul dintre aceştia opune interesele pentru contactele personale şi relaţiile interumane intereselor de tip intelectual, cel de al doilea opune tipul manual celui verbal şi cel de al treilea opune interesele pentru activităţile fizice şi sportive intereselor culturale.
Demersul empiric al lui Strong sau metodologia statistică a lui Kuder nu sunt singurele abordări ale intereselor. Trebuie menţionată şi abordarea raţională despre care se vorbeşte mult în prezent: teoria lui Holland. Aceasta cuprinde mai multe idei fundamentale.
În primul rând, opţiunea profesională este o expresie a personalităţii în ansamblul său, înglobând aptitudinile, trăsăturile personalităţii, modul de viaţă şi relaţii interpersonale. Apoi, există şase mari dimensiuni (şase tipuri) care conturează interesele şi personalitatea şi sunt şase mari categorii de medii profesionale (şase tipuri) care corespund celor şase dimensiuni ale intereselor. În sfârşit, întâlnirea dintre un individ şi un mediu profesional are consecinţe asupra stabilităţii, satisfacţiei şi reuşitei profesionale, după cum tipurile (individului şi mediului) corespund sau nu. Cunoscând profilul tipologic al unui subiect se poate face un pronostic asupra tipului de mediu profesional care îi convine.
Holland distinge şase tipuri de persoane şi de medii:
Tipul realist (R): individul este caracterizat prin simplitate, simţ practic, perseverenţă. El caută situaţiile şi problemele concrete şi manifestă interes pentru activităţile ce necesită coordonare motorie şi abilitate manuală. Este stabil emoţional. Evită relaţiile interpersonale prea strânse.
Tipul investigator (sau intelectual) (I): individul, curios şi metodic, are înclinaţie pentru cercetare, îi place să vehiculeze idei, are nevoie să descopere şi să înţeleagă. Manifestă simţ critic şi independenţă. Atitudinea sa este mai degrabă rezervată, chiar introvertită.
Tipul artistic (A): individul aspiră la expresia de sine şi a ideilor sale prin calităţile artistice personale. Este original, intuitiv, impulsiv şi are o oarecare aversiune pentru activităţile de rutină. Non-conformist, el respinge, uneori, ordinea prestabilită.
Tipul social (S): individul, generos, prietenos, amabil şi sensibil, simte nevoia să-i ajute şi să-i înţeleagă pe ceilalţi. Manifestă interes pentru activităţile care urmăresc să ajute, să îngrijească, să educe. Este cald, responsabil, idealist şi evită abordările prea abstracte.
Tipul întreprinzător (E) (din fr. entrepreneur): individului îi place să organizeze, să convingă, să conducă, să vândă. Are spirit întreprinzător şi caută puterea. Sigur de sine, el se exprimă cu uşurinţă. Este ambiţios, energic, extravertit şi optimist. Poate, de asemenea, să-şi manipuleze şi domine semenii.
Tipul convenţional (C): individul este conştiincios, ordonat, respectă regulile. Îi plac ordinea şi situaţiile structurate, în care relaţiile interpersonale sunt bine definite. Arată interes pentru activităţile administrative. Este conformist şi, uneori, inflexibil.
Relaţiile între aceste şase tipuri pot fi reprezentate printr-o structură hexagonală. Acesta este modelul hexagonal al relaţiilor între tipuri sau modelul RIASEC. Conform teoriei, distanţa (asemănare sau diferenţă) între dimensiuni depinde de distanţa (apropiere sau depărtare) între polii care le reprezintă pe hexagon.
Aşa, de exemplu, tipurile realist (R) şi intelectual (I) sunt apropiate pe hexagon, deci, se aseamănă mai mult decât tipurile realist (R) şi artistic (A), care sunt mai îndepărtate. Tipul artistic (A) se opune tipului convenţional (C) etc.
Chestionare special construite permit situarea subiecţilor pe cele şase dimensiuni (tipuri) şi stabilirea pentru fiecare a forţei relative a tipurilor. Scorul cel mai mare este cel care revelează tipul personalităţii subiectului (interesul dominant). Astfel, un subiect poate fi caracterizat prin două tipuri dominante (30 posibilităţi), prin trei tipuri dominante ale sale (120 posibilităţi) sau prin ansamblul scorurilor celor şase interese: tiparul sau profilul personalităţii.
Spunem despre profilul unui subiect că este coerent dacă acesta obţine scoruri mari relative la tipuri care sunt apropiate (de exemplu, scoruri mari: C şi R; scoruri mici: S şi A). Dacă scorurile celor şase tipuri sunt foarte diferite, vorbim despre un profil diferenţiat şi putem spune că subiectul îşi ierarhizează interesele.
O altă noţiune importantă este aceea de congruenţă (corespondenţă) între tipurile indivizilor şi cele ale mediilor lor de viaţă. Interacţiunile congruente (de exemplu, un individ "realist" într-un mediu "realist") sunt factori de stabilitate, de satisfacţie şi de succes pe plan profesional, şcolar, profesional sau personal.
Teoria lui Holland, operaţionalizată prin numeroase chestionare, a făcut obiectul multor studii. Ea rămâne deosebit de importantă în psihologia orientării.
Abordarea personalităţii şi a conştiinţei de sine prin intermediul studiului intereselor este deci, o abordare euristică în orientarea şcolară şi profesională.
