- Cunoaşterea de sine: Stilurile de atribuire
Cum explică tinerii evenimentele din viaţa lor cotidiană, reuşitele şi eşecurile lor? Cum "atribuie" ei o semnificaţie evenimentelor? Teoriile atribuirii încearcă să răspundă la aceste întrebări.
Un elev se poate întreba de ce a eşuat la o lucrare de control. El poate atribui acest eşec dificultăţii subiectului sau proastelor condiţii în care s-a desfăşurat lucrarea. Îşi poate atribui eşecul lui însuşi, fie pentru că se afla într-o stare mentală nefavorabilă, fie pentru că, pur şi simplu, nu se pregătise suficient.
Studiile efectuate în cadrul teoriilor atribuirii au pus în evidenţă două fenomene.
În primul rând, atribuirile făcute de către subiecţi sunt adesea părtinitoare, în măsura în care ele tind să scoată în evidenţă ceea ce este pozitiv pentru subiect şi să estompeze ceea ce este negativ. Este vorba despre ego-centrarea pozitivă: ne simţim mai responsabili de succesele noastre decât de eşecuri. Explicaţiile acestui fenomen pot fi cognitive, motivaţionale, afective; ele sunt în raport cu respectul de sine. Importanţa mai mică sau mai mare a acestui factor de influenţă este o dimensiune a personalităţii.
Apoi, atribuirile variază după cum subiectul este actor sau observator. Actorul tinde să-şi explice comportamentul prin exigenţele situaţiei (context), iar observatorul tinde să explice comportamentele celorlalţi prin caracteristicile lor personale (indivizi). Acest fenomen este rezultatul interacţiunilor dintre dispoziţii şi situaţii, despre care am văzut că se află în centrul teoriilor personalităţii.
Teoriile atribuirii au permis, de asemenea, definirea mai multor trăsături ale personalităţii. Două dintre acestea sunt importante în educaţie şi în orientare.
Dimensinea internalitate-externalitate a controlului (locus of control) ne permite să distingem indivizii care consideră că sunt responsabili de ceea ce li se întâmplă (control intern) şi pe cei care consideră că ceea ce li se întâmplă este rodul hazardului, depinde de alţii sau de împrejurări (control extern). Indivizii pot fi situaţi pe dimensiunea intern-extern (în general, dar şi în domenii particulare, cum ar fi cel şcolar) cu ajutorul chestionarelor.
Au fost făcute studii comparative asupra persoanelor, mai mult orientate spre intern sau mai mult spre extern. Subiecţii interni au rezultate mai bune la şcoală, caută mai activ informaţia şi o tratează mai pertinent; au un nivel de aspiraţii care creşte în cazul reuşitei, dar coboară în cazul eşecului (această relaţie nu se observă la subiecţii externi). Adolescenţii interni au proiecte profesionale în care iniţiativa personală şi posibilitatea de control ocupă un loc important şi care cer eforturi mari de adaptare şi de stăpânire a mediului. Subiecţii interni sunt mai puţin sensibili la influenţele sociale şi-şi controlează mai bine viaţa emoţională (sunt mai puţin perturbaţi de situaţiile stresante).
Atribuirile joacă un rol şi în geneza şi menţinerea unui fenomen comportamental numit sindromul neputinţei dobândite (learned helplessness). Acest sindrom se caracterizează prin lipsa de dinamism în plan motivaţional, prin sentimente negative în plan afectiv şi prin dificultatea de a stabili legături între acţiuni şi rezultate în plan cognitiv. El este în raport cu depresia şi cu caracteristicile sale de tristeţe generală şi lentoare a comportamentelor.
Dacă subiectul consideră că succesele sale nu depind de el, că nu se vor repeta şi că sunt limitate, ci că, din contră, el este responsabil de eşecurile sale, că acestea se vor repeta şi că sunt generale, vom spune că are un stil de atribuire depresiv şi că aceste atribuiri îl vor conduce la neputinţa dobândită.
Dacă, dimpotrivă, subiectul consideră că este responsabil de reuşitele sale (percepute ca generale şi reproductibile) şi că nu este responsabil de eşecurile sale (percepute ca particulare şi nerepetabile), atunci vom spune că are un stil de atribuire defensiv.
Stilul de atribuire defensiv permite comportamente mai eficace şi o stare emoţională satisfăcătoare, pe când stilul de atribuire depresiv predispune la depresie. Putem evalua, cu ajutorul unui chestionar, tendinţa persoanelor către unul din aceste două stiluri. După eşecul la un examen sau la o lucrare de control, se constată, adesea, că elevii manifestă unele semne depresive: aceştia sunt în general elevi care au un stil de atribuire mai degrabă depresiv.
Abordarea, studiul, analiza, evaluarea personalităţii şi studiile asupra cunoaşterii de sine prin intermediul dimensiunilor specifice, precum interesele, valorile şi stilurile de atribuire sunt prin urmare interesante. Aceasta nu ne scuteşte însă, de a aborda problemele pe care le pune dezvoltarea personalităţii tinerilor cu ajutorul a două concepte mai generale şi mai globale: identitatea şi concepţia de sine.
