Curente literare: Simbolismul





SIMBOLISMUL

Simbolismul este un curent literar apărut în Franța în ultimele decenii ale secolului al XIX-lea și care a fost cultivat și la începutul secolului al XX-lea.

Termenul „simbolism” a fost folosit pentru prima dată de poetul francez Jean Moréas în 1886. Noțiunea de „simbol” este mult mai veche, dar simboliștii îi dau o semnificație diferită de cea tradițională. În accepția consacrată, simbolul semnifica un concept, de exemplu, în romantism, la Eminescu, Luceafărul era simbolul geniului. În cadrul curentului simbolist, simbolul exprimă nu un concept, ci o stare sufletească, el putând fi interpretat în mod diferit, în funcție de sensibilitatea fiecărui cititor. De exemplu, plumbul simbolizează, în poezia lui Bacovia, apăsarea, greutatea, tristețea, cenușiul, lipsa de speranță etc.

Ambiguitatea (posibilitatea ca un text să primească mai multe interpretări) este o caracteristică a poeziei simboliste. Aceasta cultivă sugestia. Poeții reprezentativi ai acestui curent nu vor să numească direct un obiect, un fenomen, o stare sufletească, ci le sugerează, îi stimulează pe cititori să și le imagineze. Mallarmé spunea că a numi un lucru înseamnă a-i răpi cea mai mare parte din valoare și că visul lui, ca poet, este de a sugera.

Simboliștii doresc să apropie poezia cât mai mult de muzică, spre deosebire de parnasieni, care voiau s-o apropie de artele plastice (pictura și sculptura). Verlaine, în poezia „Arta poetică”, cerea „Muzică înainte de orice !” („De la musique avant toute chose !”).


Această apropiere se realizează atât prin evocarea motivelor muzicale (de exemplu, la Bacovia, vioara, clavirul / pianul, caterinca / flașneta, Marșul funebru compus de Chopin), cât și prin muzicalitatea versurilor și frecventa apariție a refrenului (unul sau mai multe versuri, chiar o strofă, care se repetă la intervale regulate pe parcursul poeziei).

Simboliștii cultivă nuanțele, stilul vag, imprecis. Ca și impresioniștii în pictură, ei tind să exprime în poezie clipa trecătoare.

Sinestezia este un concept specific simbolismului. Ea constă într-o imagine artistică ce reunește două sau mai multe senzații: vizuală, auditivă, olfactivă etc. De exemplu: „O pictură parfumată cu vibrări de violet” (Bacovia). Inițiatorul sinesteziilor este Baudelaire prin poezia „Corespondențe”. El evocă aici parfumuri „dulci ca un ton de flaut” sau „verzi ca niște câmpii”.

Continuându-l pe același Baudelaire, simboliștii introduc în poezie inspirația citadină, deschizând calea poeziei moderne. Ei evocă atât metropolele, „orașele tentaculare”, cât și monotonia târgurilor provinciale, cum este Bacăul în poezia lui Bacovia.

Natura însăși este, în poezia simbolistă, una urbană, modelată de om: parcuri, grădini. În literatura română, simbolistul Dimitrie Anghel este numit „poetul florilor”, datorită volumului său intitulat „În grădină”.

Simboliștii cultivă o sensibilitate excesivă, abordând frecvent motivul nevrozelor, ca în poeziile lui Bacovia, intitulate „Nervi de primăvară” sau „Nervi de toamnă”.

Simbolismul se opune retorismului romantic, amplelor discursuri în versuri; ei cultivă o poezie concisă, concentrată. Verlaine cerea poetului: „Ia elocvența și sucește-i gâtul !” („Arta poetică”). În domeniul versificație, simboliștii cultivă versul muzical, refrenul, dar tot ei impun și versul liber, care va fi preluat de poezia secolului al XX-lea.  

Please enable / Bitte aktiviere JavaScript!
Veuillez activer / Por favor activa el Javascript![ ? ]