SIMBOLISMUL a luat naştere in Franţa, a doua jumătate a secolului al XIX-lea, ca reacţie impotriva naturalismului şi a cultului exagerat pentru formă al parnasianismului. Odată cu simbolismul începe, în plan european, poezia modernă.
Caracteristici ale simbolismului:
• preferinţa pentru simboluri
Atenţie! Nu simbolismul descoperă virtuţile expresive ele simbolului. Acesta este o modalitate de cunoaştere de expresie a poetilor dintotdeauna. Romanticii, de exemplu, sunt, la rândul lor, mari iubitori de simboluri.
• corespondenţele: acestea sunt, de fapt, o exprimare a unor echivalenţe care se stabilesc între stări interioare (trăiri, senzaţii, sentimente) şi anumite elemente exterioare, din natură, din realitatea inconjurătoare;
• simboliştii au cultivat programatic un gen de corespondenţe intre tipuri diferite de senzaţii numite sinestezii: unui anumit sunet corespunde un parfum sau o culoare, iar asocierea aceasta se face spontan in conştiinţa poetului; pentru simbolişti, poezia este o artă a sugestiei. A numi un lucru, spuneau aceşti primi poeţi moderni, inseamnă a-i răpi misterul: „a-l sugera, iată visul!" (Stephane Mallarme). De aceea, folosesc asociatii insolite, suprimă unul dintre termeni când folosesc comparaţia, preferă exprimările eliptice, incantaţiile etc.
• muzicalitatea versurilor;
• simbolismul creează poezie in vers liber, renunţând la rigorile versificatiei; • temele favorite ale poeziei simboliste: nevrozele, descompunerea universului, decadenţa, disoluţia materiel, bolile, parfumul, florile legate intotdeauna de mister şi moarte, muzica viorilor şi a clavecinului, obsesia morţii, stările de angoasă, depresia, spleen-ul (stare nemotivată de melancolie, manifestată prin plictiseală şi dezgust faţă de orice), disoluţia sentimentelor, oraşul neurastenizant şi noroios, culorile cenuşii, terne.
Reprezentanţi ai simbolismului:
Franţa:
• Paul Verlaine • Arthur Rimbaud • Stephane Mallarme • Jean Moreas
La noi: • Alexandru Macedonski • George Bacovia • lon Minulescu • Ştefan Petică • Dimitrie Anghel
Simbolismul românesc:
În literatura română, cel dintâi teoretician al simbolismului a fost poetul Alexandru Macedonski. Ideile sale estetice sunt expuse in câteva articole, in care se teoretizează poetica simbolistă: Despre logica poeziei (1880) — ( cultivarea muzicalităţii: „arta versurilor nu este nici mai mult nici mai puţin decât arta muzicii"; sugestia, inefabilul: „poezia convinge pentru că tot ce este frumos ni se impune fără ca nimeni să-şi dea seama ce mod şi pentru ce"; Poezia viitorului (1892) veritabil manifest simbolist. Poezia lui Macedonski este, insă, la confluenţa a două mari curente: romantism și simbolism.
Poet, prozator și dramaturg, lon Minulescu a jucat un rol insemnat in impunerea şi popularizarea literaturii simboliste. Opera sa cuprinde mai multe volume de versuri, de o muzicalitate deosebită.
Un alt nume important al simbolismului românesc este George Bacovia, care scrie în primele decenii ale secolului XX-lea.
SIMBOLISMUL
Simbolismul este un curent literar apărut în Franța în ultimele decenii ale secolului al XIX-lea și care a fost cultivat și la începutul secolului al XX-lea.
Termenul „simbolism” a fost folosit pentru prima dată de poetul francez Jean Moréas în 1886. Noțiunea de „simbol” este mult mai veche, dar simboliștii îi dau o semnificație diferită de cea tradițională. În accepția consacrată, simbolul semnifica un concept, de exemplu, în romantism, la Eminescu, Luceafărul era simbolul geniului. În cadrul curentului simbolist, simbolul exprimă nu un concept, ci o stare sufletească, el putând fi interpretat în mod diferit, în funcție de sensibilitatea fiecărui cititor. De exemplu, plumbul simbolizează, în poezia lui Bacovia, apăsarea, greutatea, tristețea, cenușiul, lipsa de speranță etc.
Ambiguitatea (posibilitatea ca un text să primească mai multe interpretări) este o caracteristică a poeziei simboliste. Aceasta cultivă sugestia. Poeții reprezentativi ai acestui curent nu vor să numească direct un obiect, un fenomen, o stare sufletească, ci le sugerează, îi stimulează pe cititori să și le imagineze. Mallarmé spunea că a numi un lucru înseamnă a-i răpi cea mai mare parte din valoare și că visul lui, ca poet, este de a sugera.
Simboliștii doresc să apropie poezia cât mai mult de muzică, spre deosebire de parnasieni, care voiau s-o apropie de artele plastice (pictura și sculptura). Verlaine, în poezia „Arta poetică”, cerea „Muzică înainte de orice !” („De la musique avant toute chose !”). Această apropiere se realizează atât prin evocarea motivelor muzicale (de exemplu, la Bacovia, vioara, clavirul / pianul, caterinca / flașneta, Marșul funebru compus de Chopin), cât și prin muzicalitatea versurilor și frecventa apariție a refrenului (unul sau mai multe versuri, chiar o strofă, care se repetă la intervale regulate pe parcursul poeziei).
Simboliștii cultivă nuanțele, stilul vag, imprecis. Ca și impresioniștii în pictură, ei tind să exprime în poezie clipa trecătoare.
Sinestezia este un concept specific simbolismului. Ea constă într-o imagine artistică ce reunește două sau mai multe senzații: vizuală, auditivă, olfactivă etc. De exemplu: „O pictură parfumată cu vibrări de violet” (Bacovia). Inițiatorul sinesteziilor este Baudelaire prin poezia „Corespondențe”. El evocă aici parfumuri „dulci ca un ton de flaut” sau „verzi ca niște câmpii”.
Continuându-l pe același Baudelaire, simboliștii introduc în poezie inspirația citadină, deschizând calea poeziei moderne. Ei evocă atât metropolele, „orașele tentaculare”, cât și monotonia târgurilor provinciale, cum este Bacăul în poezia lui Bacovia.
Natura însăși este, în poezia simbolistă, una urbană, modelată de om: parcuri, grădini. În literatura română, simbolistul Dimitrie Anghel este numit „poetul florilor”, datorită volumului său intitulat „În grădină”.
Simboliștii cultivă o sensibilitate excesivă, abordând frecvent motivul nevrozelor, ca în poeziile lui Bacovia, intitulate „Nervi de primăvară” sau „Nervi de toamnă”.
Simbolismul se opune retorismului romantic, amplelor discursuri în versuri; ei cultivă o poezie concisă, concentrată. Verlaine cerea poetului: „Ia elocvența și sucește-i gâtul !” („Arta poetică”). În domeniul versificație, simboliștii cultivă versul muzical, refrenul, dar tot ei impun și versul liber, care va fi preluat de poezia secolului al XX-lea.
