Despre bine si rau sau despre moralitate

Subiecte bac filosofie (17)
Lectii (9)
Programa (6)

Cuprins:



Despre bine şi rău sau despre moralitate

 


Binele este valoarea supremă în domeniul moral, înfăptuirea practică a binelui presupunând a urmări întruparea cât mai deplină a unor valori ca: dreptatea, generozitatea, curajul, sinceritatea, prietenia etc. La întrebări precum: Ce sunt
binele şi răul? Ce înseamnă dreptatea? Ce este curajul? Dar virtutea? Când şi faţă de cine se cer cultivate prietenia sau intransigenţa?, răspunsurile, aparent simple, comportă soluţii variate şi, uneori, chiar opuse. Frecvent, astfel de întrebări
sunt formulate în legătură cu propriile acţiuni sau pentru a aprecia faptele altora.

Unele situaţii par neproblematice şi, spontan, oricine le poate caracteriza ca fi ind rele: fapta unei mame care îşi abandonează copilul sau şoferul care părăseşte locul
accidentului fără să ajute victima.
Există şi situaţii în care este difi cil să decidem ce este bine: o mamă care fură pentru a-şi hrăni copiii minori, tatăl ce minte în instanţă apărându-şi fi ul care
a comis un jaf, elevul care-i sufl ă un răspuns colegului său, riscând, astfel, să fi e pedepsit.

Judecăm moralitatea unei fapte în funcţie de consecinţe/scop sau pe baza intenţiei care a stat la baza ei? Privită în funcţie de consecinţe (femeia îşi salvează
copiii de la moarte), fapta pare a fi bună; dacă ne raportăm la norma ce recomandă Să nu furi!, fapta este rea. Teoriile etice, indiferent de natura lor, au în centru ideea de bine. Dacă răul (latinescul malum) poate fi şi nefericire, atunci binele poate fi echivalentul fericirii?

Potrivit mai multor gânditori, răspunsul este pozitiv, dar mulţi îşi recunosc neputinţa în a indica o cale spre atingerea fericirii.
Întrebările prezentate mai sus sunt de primă importanţă în etică, iar soluţionarea lor îndeamnă la refl ecţie filosofică.

Socrate, la fel ca şi Platon, afi rma că virtutea se învaţă. Întreaga problematică morală se va constitui în jurul acestei probleme, unii gânditori încercând să
demonstreze posibilitatea creării unei ştiinţe ce are ca obiect morala fondată pe principii indubitabile, iar alţii argumentând că încercarea de a deduce norme de
comportament pe baza unor principii unice este sortită eşecului.

J. Locke* (ca şi Immanuel Kant, de altfel) susţine posibilitatea întemeierii moralei ca ştiinţă. El consideră că putem fundamenta morala pe două premise:
existenţa lui Dumnezeu şi ideea de om ca fi inţă raţională. Aşa cum teoremele din geometrie pot fi deduse din premise evidente, tot aşa, dacă suntem imparţiali, putem deduce „natura binelui şi a răului” şi toate normele morale ce ne ghidează
acţiunea şi comportamentul, din premisele menţionate anterior.

La polul opus, Fr. Nietzsche consideră că idealurile morale, lipsite de orice fundament transcendent (Dumnezeu a murit), sunt judecăţi de valoare, aprecieri care exprimă atitudinea în faţa vieţii a celor ce le formulează. Astfel, judecata
morală nu poate fi revelatoare decât pentru un anumit tip de om, a cărui fi ziologie îi explică modul de a fi şi, în consecinţă, valorile.


Ierarhia valorilor este un fapt lipsit de legitimitate şi de fundament, dar nu ne putem da seama de aceasta decât pornind dinspre fapt spre sursă, analizându-i presupoziţiile latente, întreprinzând o genealogie a moralei*. Morala este semnul
unor anumiţi oameni şi al unor anumite voinţe. Ea încearcă să corecteze viaţa şi s-o transforme, visează la o viaţă plină de virtute, la o viaţă care să respingă dorinţele şi plăcerile simţurilor, la o viaţă eliberată de corp.

Această respingere a vieţii reale, în numele unei alte vieţi veşnice, se exprimă, în plan religios, prin speranţa fericirii eterne în lumea de dincolo, iar în fi losofi e,
prin opoziţia dintre lumea aparenţelor şi cea a esenţelor. În opinia lui Nietzsche, atât filosofia, cât şi religia resping viaţa şi preferă ceva ce nu există. Acestea prescriu imperative vieţii, judecând-o şi condamnând-o neîncetat, iar atitudinea lor este nihilistă, de negare a vieţii.

Omul slab este cel care-şi exprimă, prin voinţă, incapacitatea de a-şi putea asuma viaţa cu toate dimensiunile ei (dorinţă, violenţa instinctelor), mărturisindu-şi,
prin aceasta, neputinţa. Libertatea voinţei înseamnă libertatea de a acţiona. Voinţa fără putere serveşte la ascunderea neputinţei celui slab. Morala converteşte
slăbiciunea în forţă, convertire ce manifestă secreta dorinţă a celui slab de a-l domina pe cel puternic. Toate modalităţile prin care s-a încercat convertirea
oamenilor la moralitate au fost în esenţă imorale, conchide Nietzsche.

Pascal, la rându-i, afi rmă că omul nu e capabil să renunţe la fericire, dar nici nu ştie calea pe care să o obţină.

Morala este constituită din totalitatea regulilor de conduită, care sunt valabile universal şi necondiţionat. Multe dintre aceste reguli nu aparţin, însă, exclusiv moralei, ci se regăsesc şi ca norme prescrise prin tradiţie, ca porunci religioase sau ca reglementări juridice.

Normele morale se disting prin faptul că sunt liber asumate ca reguli universale de comportament, întrucât sunt în acord cu valorile ce sunt dezirabile şi demne de respect.


Ce înseamnă să fim morali? Aparent, răspunsul este cât se poate de simplu. Ca să fim morali în tot ceea ce facem, nu se cer îndeplinite decât două condiţii: în primul rând, să ştim ce trebuie să facem sau, altfel spus, să avem discernământul necesar spre a deosebi binele de rău; în al doilea rând, trebuie să vrem şi să putem acţiona în conformitate cu ideile pe care ni le facem despre bine şi rău.

 

Dicţionar:
- amoral (lat. a-mores, fără moravuri) – care ignoră valorile, fără a avea conştiinţa binelui şi a răului.
- bine (lat. bene, bine; bun) – (înaccepţiunea generală) ceea ce este obiect de aprobare sau de satisfacţie. Problema etică esenţială este de a distinge „falsul bine”, binele înşelător, de
„adevăratul bine”.
- etică (gr. ethikos, care priveşte moravurile, ta ethe) – reflecţie filosofi că asupra problemelor morale, asupra naturii binelui, a fundamentului datoriei, a sensului vieţii etc. Etica se
poate caracteriza drept o concepţie coerentă despre conduita în viaţă sau drept o doctrină a moralei practice.


Texte:

 

Morala poate fi demonstrată

 

„Ideea unei fi inţe supreme, dotate cu nemărginită putere, bunătate şi inteligenţă, care ne-a creat şi de care depindem, şi ideea despre noi înşine, ca fiinţe inteligente şi raţionale, aceste idei, doar înţelese de mintea noastră, examinate
pas cu pas, cum se cuvine, cred că ne-ar putea furniza fundamentele îndatoririlor noastre şi reguli de conduită care ar putea aşeza morala printre ştiinţele susceptibile de a fi demonstrate. Nu mă îndoiesc că, din premise
evidente prin ele însele, am putea afl a adevărata natură a binelui şi a răului, prin deducţii necesare şi tot atât de incontestabile ca şi cele matematice, dacă ne-am dedica studiului moralei cu aceeaşi nepărtinire şi atenţie, cum facem
şi cu celelalte ştiinţe. Este sigur că se pot percepe relaţii şi în alte moduri, tot atât de bine ca şi cu privire la număr şi întindere; şi nu văd de ce nu ar fi şi ele susceptibile de demonstraţie, dacă li s-ar aplica metoda potrivită pentru
a examina şi număra acordul sau dezacordul lor. «Unde nu există proprietate, nu există nedreptate» este o propoziţie tot atât de certă ca orice demonstraţie din Euclid; căci ideea de proprietate fi ind un drept la ceva, iar ideea numită «nedreptate» însemnând cotropirea şi violarea acestui drept, este evident că,
aceste idei fi ind astfel stabilite şi numite, eu pot cunoaşte tot atât de cert că această propoziţie este adevărată, după cum cunosc că un triunghi are cele trei unghiuri egale cu două unghiuri drepte.”
(John Locke, Eseu asupra intelectului omenesc)

*John Locke (1632–1704)
– filosof francez, întemeietor al empirismului modern.
Opere principale:
Încercare asupra intelectului omenesc,
Două studii asupra guvernării,
Despre raţionalitatea creştinismului.

 

Exercițiu: Precizează care erau normele morale pe care le respecta Robinson Crusoe? Argumentează.

 

Morala ca «negare a vieţii»

 

„A te abţine reciproc de la practicarea ofensei, a violenţei, a jafului, a recunoaşte voinţa semenului ca fi ind egală cu a ta, acestea pot deveni, într-un sens general,
reguli de bună-cuviinţă între indivizi, în caz că există condiţiile necesare pentru aceasta (şi anume, o reală asemănare a puterilor şi a criteriilor indivizilor,
precum şi apartenenţa lor comună la unul şi acelaşi corp social). Însă, din momentul în care s-ar încerca extinderea acestui principiu, mergându-se chiar până la considerarea ei ca principiu fundamental al societăţii, ea s-ar arăta, pe
dată, în adevărata ei lumină: aceea de voinţă de negare a vieţii, de principiu al descompunerii şi al decăderii. În acest domeniu, trebuie să pătrundem temeinic până în străfunduri şi să ne stăvilim toate slăbiciunile sentimentale: viaţa însăşi
este, în esenţă, sustragere, rănire, biruinţă asupra celui străin şi asupra celui mai slab, oprimare, duritate, impunerea cu forţa a formelor proprii, asimilare sau, cel
puţin şi în cel mai blând caz, exploatare – dar la ce bun să întrebuinţăm mereu aceste cuvinte în care s-a întipărit din vremuri străvechi un sens defăimător?

Chiar şi corpul în interiorul căruia, după cum s-a presupus mai sus, indivizii se tratează ca egali – aceasta se întâmplă în toate aristocraţiile sănătoase –,
acest corp este obligat el însuşi, în caz că e un corp viu şi nu unul muribund, să întreprindă, împotriva celorlalte corpuri, fapte de la care indivizii care îl
alcătuiesc se abţin reciproc; el va trebui să fi e întruchiparea voinţei de putere, el va dori să crească, să se extindă, să acapareze, să dobândească preponderenţa
– şi aceasta nu pe temeiul vreunei moralităţi sau imoralităţi oarecare, ci din cauză că el trăieşte şi pentru că viaţa este tocmai voinţă de putere. [...]


«Exploatarea» aparţine nu unei societăţi corupte sau imperfecte şi primitive, ea aparţine esenţei vieţii, ca funcţiune organică fundamentală, ea este o consecinţă
a voinţei de putere propriu-zise, cea care e însăşi voinţa de a trăi. – Presupunând că, în teorie, acestea ar fi o inovaţie, în realitate, ele constituie, de fapt, factorul
primordial al întregii istorii: să fi m măcar atât de cinstiţi ca s-o recunoaştem!”
(Friedrich Nietzsche, Dincolo de bine şi de rău)

 

«Suntem incapabili de a nu dori adevărul şi fericirea»

 

„Neputându-se lecui de moarte, de necazuri, de neştiinţă, oamenii au găsit cu cale, spre a fi fericiţi, să nu se mai gândească la aceste lucruri – este tot ce au putut inventa ei, pentru a se mângâia de atâtea rele. [...] Toţi oamenii doresc să fi e fericiţi; toţi, fără excepţie. Oricât de diferite ar fi mijloacele pe care le întrebuinţează, ei năzuiesc toţi către această ţintă. Ceea ce-l face pe unul să meargă la război, iar pe altul să nu meargă, este dorinţa în care se afl ă amândoi, însoţită de vederi diferite. Voinţa nu face niciodată nici cel mai mic gest decât cu acest scop (al fericirii). Acesta-i, de când lumea, motivul tuturor acţiunilor omeneşti, chiar al celor ce se omoară sau se spânzură. Şi, cu toate acestea, de un număr mare de ani, nicicând fără credinţă nimeni n-a ajuns la acest punct la care toţi tind continuu. Toţi se plâng: principi şi supuşi, nobili şi oameni de rând, bătrâni şi tineri, tari şi slabi, savanţi şi ignoranţi, sănătoşi şi bolnavi; din toate ţările, din
toate timpurile, de toate vârstele şi condiţiile. O încercare atât de lungă, atât de continuă şi de uniformă ar trebui să ne convingă cu adevărat despre neputinţa în
care suntem, de a ajunge la fericire prin sforţările noastre proprii [...].”

„Ceea ce pare straniu la om este faptul că nu există nimic în natură, care să nu fi e în stare de a ţine loc de scop şi în care el să nu caute fericirea [...]. Unii au
căutat fericirea în autoritate, alţii în cercetări şi ştiinţe, alţii în voluptăţi.

Aceste trei plăceri pământeşti au format trei secte, iar cei pe care-i numim filosofi n-au făcut altceva decât să urmeze, în mod efectiv, una dintre ele. Cei ce s-au
apropiat cel mai mult de ele au găsit cu cale că este necesar ca binele universal, pe care toţi oamenii îl doresc, să nu stea în niciunul dintre lucrurile particulare
ce nu pot fi posedate decât de un singur om şi care, având mai multe părţi, mai mult întristează pe posesorul lor, din cauza lipsei părţii pe care acesta nu o are,
decât îl mulţumesc prin satisfacţia ce-i procură partea care-i aparţine. Ei au înţeles că adevăratul bine trebuie să fi e în aşa fel, încât toţi să-l poată poseda
în acelaşi timp, fără micşorare şi fără invidie, şi nimeni să nu-l poată pierde împotriva voinţei sale. Ei au înţeles acest fel de bine, dar nu l-au putut găsi; şi,
în locul unui bine solid şi efectiv, n-au îmbrăţişat decât imaginea găunoasă a unei virtuţi fantastice. Instinctul ne spune că trebuie să căutăm fericirea noastră
în noi. Pasiunile ne împing în afară, chiar când lucrurile exterioare prin ele însele nu le stârnesc. Lucrurile din afara noastră ne ispitesc de multe ori şi ne
cheamă când nici nu ne gândim la ele. Aşa că, fi losofi i zadarnic vor spune:
«Reintraţi în voi înşivă; acolo veţi găsi bogăţia». Nimeni nu-i va crede. Cei care-i cred sunt cei mai goi şi mai nătărăi. Căci ce este mai ridicol şi mai în van
decât ceea ce spun stoicii?


Ceilalţi spun: «Ieşiţi în afară; căutaţi fericirea în divertisment». Şi nici asta nu-i adevărat; vin bolile. Războiul lăuntric al raţiunii împotriva pasiunilor a făcut
ca acei care au voit să aibă pacea să se împartă în două secte. Unii au voit să renunţe la pasiuni şi să devină dumnezei; ceilalţi au voit să renunţe la raţiune şi
să devină vite. Dar nici unii, nici ceilalţi n-au putut-o face; şi raţiunea rămâne totdeauna în picioare, acuzând nimicnicia şi nedreptatea pasiunilor care tulbură
odihna celor ce li se abandonează; şi pasiunile sunt totdeauna vii, chiar şi în sufl etul care face efortul de a renunţa la ele. [...] În ceea ce priveşte dovezile,
suntem neputincioşi [...]. Căutăm adevărul, dar nu găsim decât incertitudine.


Căutăm fericirea, dar nu găsim decât nefericire şi mizerie. Suntem incapabili de a nu dori adevărul şi fericirea, însă nu suntem capabili nici de certitudine, nici
de fericire. [...] Fericirea nu e nici în afara noastră, nici în noi, ci în Dumnezeu, fie că-i din afară, fie că-i din noi.”
(B. Pascal, Cugetări)

B. Pascal - Cugetări:
- „Răul este uşor de făcut. Există o infinitate [de rele]; binele este aproape unic.”
- „Niciodată răul nu este făcut aşa de plin şi cu atâta bucurie ca atunci când este făcut cu conştiinţă.”
- „Astfel, prezentul nesatisfăcându-ne niciodată, trăim cu speranţe înşelătoare, care, din nenorocire în nenorocire, ne duc până la moarte, capăt şi culme, de unde nu te mai întorci. ”

 

SĂ ÎNVĂȚĂM PENTRU BAC:

Alte Lectii din filosofie