Dezbatere: Identitate culturala in context european

IDENTITATE CULTURALĂ, RESURSE ROMÂNEŞTI, RESURSE EUROPENE (dezbatere)

Cuprins:

Identitate - alteritate
Cine suntem noi, românii? Ce ne caracterizează?
Identitatea noastră se exprimă prin valori naţionale
Suflet naţional Analiza descriptivă a termenului de Camil Petrescu
Strategiile discursului argumentativ
Specificul naţional de G. Călinescu
Etapele dezbaterii
Identitatea noastră se exprimă prin valori europene
Muncitorul şi colhoznica de Vera Muhina

Identitate - alteritate

De la afirmaţia lui Heraclit, conform căruia nu te poţi scălda de două ori în apa aceluiaşi râu, la aforismul lui Rimbaud: "Eu este un altul", formulele care subliniază faptul că identitatea se construieşte prin confruntarea dintre acelaşi şi altul, dintre similitudine şi alteritate sunt nenumărate." (Gilles Ferreol, Guy Jucquois, Dicţionarul alterităţii şi al relaţiilor interculturale, Iaşi, Editura Polirom, 2005)

Fiecare individ este el însuşi, afirmându-se ca eu diferit de celălalt, dar se înscrie, în acelaşi timp, şi într-un grup pe care îl identifică prin noi. În funcţie de naţionalitate, limbă, profesie, sex etc, fiecare poate aparţine mai multor grupuri. Identitatea are mai multe faţete şlefuite de sentimentele de apartenenţă pe care le resimte individul.

Identitatea nu este un dat, ci o construcţie a cărei durată este concurentă cu cea a vieţii şi pe care fiecare individ o exprimă în comunicarea despre sine, în "povestea" sa, ceea ce face ca identitatea să fie condiţionată de dialogul cu celălalt, de recunoaşterea sau respingerea celuilalt de către celălalt, de folosirea persoanei I şi a persoanei a II-a.

Cultura, în sens larg, este un mod de viaţă împărtăşit de un grup, inclusiv practicile şi cunoştinţele, competenţele şi valorile care au în ochii grupului respectiv o semnificaţie deosebită.

Alteritatea se referă la relaţia cu Celălalt care se poate exprima prin cunoaştere şi recunoaştere a Celuilalt, a ceea ce este diferit în raport cu subiectul cunoscător.

"Demers cu statut interdisciplinar - la graniţa dintre literatura comparată, istorie, antropologie şi psihologie - imagologia, în sensul restrâns, tradiţional, al termenului, se ocupă cu studiul imaginilor pe care şi le fac popoarele despre sine (autoimagini) sau despre alte popoare (heteroimagini)."

(Luminiţa Mihaela lacob,

Etnopsihologie şi imagologie.

Sinteze şi cercetări, 2003)

^{↑Înapoi la Cuprins}

Cine suntem noi, românii? Ce ne caracterizează?

Imaginea de sine - autoimaginea

"Obsesia autodefinirii poate fi considerată un fenomen care, de la cronicari încoace, a fost consubstanţial culturii noastre. Cine suntem noi, românii? Ce ne caracterizează? Iată câteva maniere de a răspunde:

«Românul e de soiul lui înzestrat cu mult bun simţ, el are cuminţenia popoarelor care au suferit multe, cuminţenia omului păţit.» (M. Eminescu, 1877)

«Nepăsarea şi fatalismul, rod al celor câteva trăsături mai de seamă ale istoriei noastre şi ecou adesea al înrâuririi Orientului, sunt notele cele mai limpezi şi lămurite ce se pot desprinde în sufletul şi caracterul nostru.» (D. Drăghicescu, 1907)

«A fi român înseamnă a fi o fiinţă cu multă apă în sânge. Şi această diluare se găseşte în toate planurile vieţii.» (E. Cioran, 1933)

«În România, tipul omului inteligent şi unanim simpatizat este chiulangiul sistematic, pentru care viaţa este un prilej de capriciu subiectiv, de exerciţiu minor al dispreţului, de negativitate superficială. [...] Suntem un popor prea bun, prea cumsecade şi prea aşezat.» (E. Cioran, 1933)

«O măsură şi un bun simţ neîntrecut al poporului acestuia au aruncat de la sine tot ce nu i s-a potrivit.» (N. Iorga, 1940)

[...] Rămas constant în câmpul problematicii identităţii etnice, interesul autoreflexiv s-a deplasat treptat de la problematica originii (latinitatea), spre cea a unităţii şi a influenţelor, pentru ca, în epoca modernă, să se impună dimensiunea caracterologici naţionale. Astfel, componenta psihică a identităţii etnice, resorturile cristalizării şi fiinţării acesteia ocupă, din acel moment, unul dintre locurile privilegiate. (Luminiţa Mihaela Iacob, Etnopsihologie şi imagologie, Editura Polirom, 2003)

1. Alegeţi unul dintre exemplele de autodefinire de mai sus şi argumentaţi-l. Construiţi apoi un enunţ în care să îl combateţi.

2. Transformaţi unul dintre enunţurile de mai sus în moţiune şi precizaţi tema dezbaterii în care se poate încadra. Revedeţi, în acest scop, informaţiile despre dezbatere din manualul de clasa aXI-a.

^{↑Înapoi la Cuprins}

Identitatea noastră se exprimă prin valori naţionale

Discursul românesc despre identitate a fost caracterizat, în secolul al XX-lea, de tema specificului naţional. Literatura, cultura, în general, au marcat contribuţii importante pe această temă, printre personalităţile care s-au exprimat cu privire la ea numărându-se Garabet Ibrăileanu, Eugen Lovinescu, Lucian Blaga, Liviu Rebreanu, Camil Petrescu, Nicolae Iorga, Mircea Eliade, G. Călinescu etc. Aceste personalităţi şi-au expus punctul de vedere în articole publicate în diferite ziare şi reviste, presa interbelică fiind un important document atât de istorie culturală şi literară, cât şi de mentalitate şi imagologie.

Caracterul specific naţional în literatura română de Garabet Ibrăileanu

[...] dacă poezia, când e foarte naţională, e expresia sufletului unui popor, proza, când e talentată, e şi expresia sufletului unui popor, şi oglinda vieţii acestui popor. E, încă o dată, mai bogată în realităţi naţionale, subiective şi obiective.

Acum, dacă Moldova e mai bogată în prozatori - chiar numai din această cauză literatura ei e mai bogată în realităţi de ale noastre, [...]

Comparând proza moldovenească cu cea muntenească din alte puncte de vedere decât cel cantitativ, vom găsi mai întâi că în Moldova câmpul observaţiei e mai întins, realităţile transportate în literatură sunt mai diverse, aduse din medii mai variate - caracter care apare ca într-o sinteză, chiar şi în opera unui singur scriitor, dl. Sadoveanu, care ne-a zugrăvit atâtea aspecte ale vieţii naţionale, din vremurile aproape legendare până în zilele noastre, de la ţărani până la protipendadă, de la viaţa tihnită din mahalaua moldovenească până la tumultul de pe câmpul de bătaie [...]

Vom mai găsi apoi că influenţa excesivă a literaturilor străine a redus importanţa unor înseninaţi scriitori munteni şi mai ales a lui Bolintineanu, ale cărui romane ar umplea altfel un gol în proza muntenească din epoca respectivă, dar care, nu numai din cauza lipsei de forţă creatoare a acestui scriitor, ci şi din cauza influenţei romantismului francez de mâna a cincea asupra lui, sunt sărace ca document. [...] Pentru probă, vom observa că Alecsandri (care nu strălucea doar printr-o deosebită putere de a crea imitând viaţa), chiar când localizează o comedie ori o farsă franceză, pune în ea atât de mult din relaţiile noastre, o atitudine atât de naţională şi o limbă atât de românească şi caracteristică personajelor, încât comediile lui localizate sunt documente indispensabile pentru cunoaşterea concepţiei de viaţă (noi l-am utilizat pentru a defini "spiritul critic" al epocii) şi pentru cunoaşterea societăţii din vremea lui - ca şi a limbii de atunci [...].

S-ar părea că un mai mare fapt de influenţare decât localizarea nu se poate. Şi totuşi, localizarea lui Alecsandri nu înseamnă în genere altceva decât că ia un model, după care apoi lucrează punând propria-i substanţă.

Factorii specific naţionali, de care a fost vorba până acum, se găsesc la toţi scriitorii moldoveni şi i-am putea descoperi, prin analiză, la oricare din ei. E de ajuns însă să scriem aici două nume, ale lui Creangă şi Sadoveanu, care reprezintă în literatura noastră maximum de românism. Căci nu există nici un scriitor care să se poată compara cu ei în privinţa romanităţii din punctul de vedere al subiectelor, al vieţii redate în operă, al sentimentului ori atitudinii şi al limbii.

Deosebirea de conţinut dintre cele două literaturi, cea moldovenească (şi ardeleană) şi cea muntenească, este şi una de valoare?

Desigur. Am arătat în articolul trecut că poezia muntenească e mai influenţată de literaturile străine decât cea moldovenească. E aproape însă de mintea oricui că un lucru imitat e o imitaţie şi că în artă imitaţia e tot o imitaţie. Şi dacă s-ar pune scriitorii români pe două coloane - într-o coloană după talent şi în alta după gradul în care au imitat sau nu -, credem că cei mai talentaţi ar coincide de cele mai multe ori cu cei mai naţionali. [...]

Dar să intrăm mai în miezul lucrurilor, să ne apropiem mai mult de ceea ce poate fi o "dovadă" - pe cât se poate dovedi ceva în ţinutul esteticii.

literatura populară - opera literară

Există o constatare, ajunsă banală de adevărată ce e, şi anume că influenţa literaturii populare asupra celei culte a fost o cauză esenţială de înviorare şi de progres estetic a celei din urmă. Această influenţă însă s-a exercitat cu adevărat numai în Moldova, unde a şi apărut şi a fost cultivat aşa-numitul "curent poporan". Dar ce lucru poate fi mai "al nostru" decât literatura populară - opera literară, în care se oglindesc cele două mii de ani de viaţă subiectivă şi obiectivă a poporului român în mediul natural, în care a fost el menit să trăiască?

Aşadar, valoarea estetică a unei opere literare e strâns legată de originalitatea ei specifică de fond şi formă. Se poate spune că dintre doi scriitori cu un egal talent nativ, acela va fi mai mare, în opera căruia se va simţi mai puternic sufletul poporului şi se vor oglindi mai bogat şi mai bine relaţiile vieţii naţionale.

(Viaţa românească, 1922, nr. 11)

Textul lui Garabet Ibrăileanu poate fi citit ca un discurs afirmator într-o dezbatere. Reamintiţi-vă noţiunea de moţiune şi secvenţele unui discurs într-o dezbatere.

Moţiunea desemnează aspectul, problema, teza aflată în dispută şi comunicată sub forma unei afirmaţii cu care participanţii la dezbatere se arată de acord (în cazul echipei afir-matoare) sau pe care o resping (în cazul echipei negatoare).

Secvenţele discursului:

Introducerea conţine afirmarea moţiunii.

Definiţia este secvenţa prin care echipa afirmatoare precizează care este înţelesul pe care l-a dat cuvintelor-cheie din moţiune. Echipa negatoare poate da replica, propunând altă definiţie.

Criteriul este valoarea fundamentală pe care o susţine fiecare echipă şi în funcţie de care va fi evaluat fiecare discurs.

Argumentul este reprezentat de motivaţiile fundamentale avansate de fiecare echipă pentru a justifica moţiunea şi a convinge arbitrii şi publicul.

Dovezile sunt elemente de probare a argumentului. Ele au valoare de exemplu, ilustrând teza.

Citiţi textul lui Garabet Ibrăileanu şi precizaţi care este moţiunea pe care o lansează. Puneţi în relaţie termenii literatură, viaţă naţională și valoare literară.

Precizaţi dacă enunţul: "Influenţa şi imitarea literaturii franceze au sărăcit literatura muntenească de conţinutul ei naţional", este o moţiune sau un argument în textul lui Ibrăileanu.

Identificaţi pasajul care corespunde acestui enunţ şi analizaţi-1 pentru a preciza ce alte componente conţine. Construiţi un discurs negator pe care să îl opuneţi celui susţinut de Garabet Ibrăileanu. Precizaţi care este rolul conceptului de identitate în acest discurs.

^{↑Înapoi la Cuprins}

Suflet naţional Analiza descriptivă a termenului de Camil Petrescu

Încă nu s-a potolit discuţia angajată de două reviste cu caracter polemic, în jurul unei probleme, e drept, destul de vechi. Susţine una dintre ele, anume, că prea suntem înconjuraţi de ziduri chinezeşti, că vegetăm într-o orientală indiferenţă, când nu vădită ostilitate faţă de curentele de idei şi fapte noi care agită lumea Occidentului. Suntem prea locali, numai locali, trăim suburbia culturii... nu suntem deloc europeni, scriu dânşii... Şi iată că din cealaltă tabără se flutură cu îndârjire steagul, care dacă nu se vedea prea bine, vina venea de acolo că vechimea îl decolorase. Ne ameninţă o adevărată invazie cosmopolită, vestesc apărătorii, dând alarma. Limba, obiceiurile, literatura sunt în primejdie. [...]

Căci pentru unul, ăsta este europenismul: cea mai nouă modă apuseană, cel din urmă dans, cea din urmă formă a versului, cea mai recentă poză strâmbă, seringa cu cocaină a dansatoarei roşii, cea mai nouă absurditate discutată cu furie. E ceva din faimoasa preocupare: "Să avem şi noi faliţii noştri".

Iar pentru altul, de cele mai multe ori, tradiţie înseamnă pluguşorul, steaua, antereul, coliba şi opincile lui Dincă Priboi; înseamnă neapărat cântecul lăutarilor, cuvântul turcesc, călugărul incult şi mobila pirogravată.

Între aceste două curente e, explicabil fireşte, un antagonism ireductibil. E antagonismul suprafeţelor. Îndârjirea unei superficialităţi pe care o ameninţă o altă superficialitate. La mijloc e însă miezul sufletului mare, care transformă în cultură tot ce atinge. [...]

Ce ar fi în fond acel suflet naţional românesc? Bineînţeles nu vom da o definiţie, pentru motivul arătat mai sus, dar o înlocuim cu o descriere. Ar fi gradul de intensitate, întinderea şi tonalitatea sufletească a majorităţii membrilor unei colectivităţi de oameni, care sunt, se simt legaţi între ei, datorită unui principiu de polarizare şi de afinitate creatoare. Obiceiurile, tradiţiile, faptul de a locui în cuprinsul aceloraşi hotare, trecutul comun, şi nici chiar origina comună nefiind, în ultimă analiză, atribute cu necesitate comune tuturor membrilor unui grup naţional şi exclusive lui. [...]

Sufletul românesc e o extrem de interesantă contopire de însuşiri şi cusururi dintre cele mai diverse, altoite pe o rasă. Toată minunea stă în desăvârşirea acestei contopiri, în propria conştiinţă a unităţii ei. Tăria acestei conştiinţe e dovedită de marea ei putere de asimilare a elementelor de alt neam: e o dovadă ce reprezintă o formulă superioară.

Există cert, o formulă etnică, o formulă a sufletului românesc. Este un produs al timpului şi al împrejurărilor de tot soiul. Obiceiuri, tradiţii, costum, muzică şi chiar o bună parte din vocabular nu sunt decât manifestări exterioare ale acestui tot psiho-social. Ele urmează legile etnice şi sociale, cum le-a urmat timp de aproape două mii de ani, chiar fără apostoli tradiţionalişti. Calităţile de sentiment, voinţă, sensibilitate şi inteligenţă sunt cele care ne deosebesc de bulgari, de sârbi sau de unguri, mai mult decât folclorul.

Ni se va răspunde poate că tocmai faptul că poporul nostru şi-a păstrat tradiţiile, folclorul, a contribuit la rezistenţa lui pe aceste meleaguri. (Deşi poate că ar fi de obiectat că a împrumutat destul din toate părţile.) Adevărul e că şi-a păstrat tradiţiile, că a rezistat -şi e cum nu se poate mai logic să fie - tocmai [...] din cauza prestigiului pe care l-a exercitat acest suflet asupra celorlalte neamuri cu care venea în atingere. [...]

(Teze şi antiteze, ed. Cultura Naţională, 1936)

Textul lui Camil Petrescu este o formă de argumentare complexă, concepută în vederea obţinerii unui efect puternic asupra receptorului.

Identificaţi două strategii ale discursului argumentativ al lui Camil Petrescu.

Identificaţi pasajul în care Camil Petrescu prezintă plastic opoziţia dintre cele două reviste şi stabiliţi sursele sale de expresivitate.

Aşezaţi pe două coloane cuvintele care definesc felul în care trebuie să fie sau să nu fie românii, în funcţie de punctul de vedere susţinut de fiecare dintre cele două reviste. Recunoaşteţi autoimagini (imaginea românilor despre ei înşişi) şi heteroimagini (imaginea pe care şi-o fac românii despre ceilalţi sau pe care şi-o fac ceilalţi despre români) în textul lui Camil Petrescu şi stabiliţi caracterul lor pozitiv sau negativ. Puneţi textul de mai sus în relaţie cu noţiunea de identitate şi prezentaţi modul în care concepe autorul identitatea românească

Identificaţi tema şi moţiunea din textul lui Camil Petrescu. Reţineţi că moţiunea desemnează aspectul, problema aflată în dispută şi comunicată sub forma unei afirmaţii cu care participanţii la dezbatere se arată de acord (echipa afirmatoare) sau pe care o contrazic (echipa negatoare).

Alcătuiţi două echipe, una afirmatoare şi una negatoare, şi susţineţi/ combateţi una dintre moţiunile:

Este/ nu este reprezentativ pentru cultura română europenismul;

Este/ nu este reprezentativă pentru cultura română tradiţia.

Folosiţi argumente în legătură cu contextul socio-cultural şi politic contemporan.

^{↑Înapoi la Cuprins}

Strategiile discursului argumentativ:

Adeziunea constă şirea necondiţionata autor.

Examenul critic constă în identificarea argumentelor tari şi a celor slabe, în scopul unei evaluări pe bază de scor.

Confruntarea constă în compararea a două argumentaţii între care există puncte de divergenţă şi de convergenţă, ceea ce determină opţiunea pentru un alt punct de vedere, diferit de cele două.

Respingerea constă în examinarea fiecăruia dintre argumentele avansate în scopul invalidării lui. La capătul respingerii, autorul formulează un punct de vedere nou, propriu, asupra problemei aflate în discuţie.

Concesia constă în acceptarea unei teze adverse, fie pentru a exprima o adeziune parţială, fie pentru a anticipa o eventuală obiecţie. De aceea, se exprimă în structuri formale de tipul: "desigur..., dar..." "veţi spune că..., dar eu vă voi răs punde că...", "unii cred că..., dar..." etc.

În 1913, «Noua revistă română», nutrind şi ea un cult speriat pentru lumea „occidentală”, a pus acolo întrebări cu privire la evenimentele balcanice. Au răspuns savanţi dintre cei mai respectabili. E de prisos a spune că mulţi păreau a nu avea decât o noţiune vagă şi globală despre geografia Orientului şi că opinia lor era dedusă dintr-o prejudecată. Naţiunile de aici erau învinuite (semn de înapoiere – se insinua) de atitudini politice care câteva decenii mai târziu deveneau un bun occidental.

Ne va trebui multă stăruinţă pentru a modifica noţiunile georaficeşte greşite, datele istoriceşte fanteziste, de a dovedi occidentalului că suferim de prea multă instrucţie, că intelectualul român e ilazat şi priveşte cu un zâmbet de îngăduinţă sforţările conferenţiarului străin neintuitiv de a fi plat, că noi stăm pe o tradiţie culturală neîntreruptă, că prin Cantemir noi simbolizăm modelul ochiului cărturar român, că toată problema la noi este de a spori pe drumuri sigure creaţia de valori.

Protestul împotriva afirmării specificului e violent la alogeni, fiindcă aceştia îşi închipuie că teoria ar putea să ducă la o politică intolerantă. Dar problema nu are nimic de-a face cu politica şi aparţine operaţiei de clasificare pe care o fac toate culturile. Ea nu implică nici măcar noţiunea de valoare. O operă literară se valorifică prin examenul critic. Oricare ar fi naţionalitatea autorului, o operă de geniu rămâne o operă de geniu şi de am descoperi cumva că Eminescu nu e român, esteticeşte vorbind, nu s-a schimbat nimic. Tot astfel stă chestiunea când facem istorie literară. Istoria iteraturii române nu poate fi decât o demonstraţie a puterii române, cu notele ei specifice, arătarea contribuţiei naţionale la literatura universală.

(Istoria literaturii române de la origini până în prezent, Editura Minerva, 1988)

Enunţaţi moţiunea din textul lui G. Călinescu.

Puneţi moţiunea în legătură cu tema aflată în dezbatere şi cu poziţia ocupată de acest text în ansamblul Istoriei literaturii române de la origini până în prezent, ca ultim capitol al ei.

Citiţi textul ca pe un discurs afirmator şi stabiliţi secvenţele lui: introducerea, definiţia, criteriul, argumentele, dovezile.

Prezentaţi funcţia pe care o are în acest discurs referirea la arhitectură.

Un text argumentativ este adeseori expresia unui punct de vedere original, fapt pentru care se pot identifica la nivelul lui:

indici personali;
termeni apreciativi sau depreciativi;
adresări către receptor.

Stabiliţi dacă textul argumentativ al lui Călinescu conţine elemente de implicare a emiţătorului. Formele de valorizare şi devalorizare pot funcţiona la nivelul:

vocabularului prin folosirea unor termeni depreciativi sau apreciativi;
figurilor prin metaforă, comparaţie etc;
intenţiei - prin ironie.

Analizaţi din punctul de vedere al vocabularului textul de mai sus pentru a demonstra implicarea subiectivă a autorului.

Roluri în dezbatere:

Echipa afirmatoare (protagonistul afirmator) este cea (cel) care susţine moţiunea.

Echipa negatoare (protagonistul negator) este cea (cel) care respinge moţiunea.

Moderatorul este cel care asigură şi conduce desfăşurarea dezbaterii, păstrând neutralitate faţă de punctele de vedere formulate.

Arbitrii evaluează dezbaterea, completând o fişă de arbitraj - un instrument de lucru care înregistrează motivele care au determinat decizia şi observaţii legate de desfăşurarea dezbaterii, comentarii privind stilul, ţinuta, comportarea echipelor.

Publicul asistă la dezbatere, dar în mod activ, completând o fişă de urmărire a dezbaterii în care este analizat fiecare pas, pe coloane: cazul afirmator, respingerea cazului afirmator, cazul negator, respingerea cazului negator, reconstrucţia afirmatoare, respingerea reconstrucţiei afirmatoare, reconstrucţia negatoare, respingerea reconstrucţiei negatoare, reconstrucţia sumativă afirmatoare, reconstrucţia.

^{↑Înapoi la Cuprins}

Specificul naţional de G. Călinescu

Deşi este foarte firesc ca un popor aşa de unitar şi de vechi să aibă trăsătura lui diferenţială, care se intuieşte îndată în latura ei inefabilă, punerea problemei notei specifice este primită de mulţi cu mare inimiciţie. Cei care ştiu că francezii sunt raţionalişti, germanii idealişti, englezii pragmatici, ruşii mistici, orientalii fatalişti nu vor să admită că sufleteşte, deci şi culturaliceşte, trebuie cu necesitate să ne deosebim de alţii. [...]

Pe tot globul oamenii poartă aceleaşi veşminte şi impresia superficială e de uniformitate. Dar ochiul adânc va distinge stilul propriu. Specificitate nu este echivalent cu pitoresc şi o civilizaţie română cu işlicuri şi benişuri ar fi doar un muzeu. [...] Constatând că în Bucureşti sunt bulevarde, grădini, mari clădiri, francezul vede G. Călinescu (1899-1965), aici un Paris mai mic. Şi cu toate acestea impresia este dedusă dintr-un desen de ştefan Dimitrescu raţionament fals. Cenuşiul pluvios al Parisului, barocul rafinat, îngrămădirea tipică a mii de burlane deasupra mansardelor n-au nimic de-a face cu candoarea văroasă a Bucureştilor, oraş de praf în Bărăgan, cu salcâmi albi şi bisericuţe albe. Cu ştiinţă sau fără ştiinţă noul oraş românesc modern se dezvoltă armonic peste vechile metocuri. Stilul brâncovenesc (muri albi, chenare de piatră brodată, stâlpi răsuciţi) s-a răspândit atât de mult în oraşul românesc modern încât impresia de împrumut vine probabil din incompetenţa unor călători de joasă cultură. [...] Specificul nu este un dat care se capătă cu vremea, ca să se poată afirma că abia suntem "pe calea de determinare", el e un cadru congenital. Şi fiindcă nu se capătă, nici nu se pierde. Oricâte sforţări de înstrăinare ar face arhitectul român, prin toate prefacerile oraşului românesc se va revela ochiului perspicace egal cu el însuşi. Prin urmare, este greşit să se afirme că nu avem specific, deoarece raţionalismul îl luăm de la francezi şi mistica ortodoxă de la ruşi. O cultură conţine în sine toate notele posibile, precum un individ toate aspectele caracterologice. Specificitatea nu e o notă unică, ci o notă cu precădere. [...] în bună măsură, neîncredera în noi înşine este inculcată chiar de străini. Continuând civilizaţia Orientului şi perfecţionând-o, primind din toate părţile elogii şi omagii, occidentalul, dintr-un înţeles amor-propriu, a împins mândria până a tăgădui orice valoare restului lumii, pe care îl cunoaşte câteodată cu o aproximaţie scandaloasă. Nevoind să vadă, el se menţine într-un obstinat refuz de a admite existenţa altora. Pentru el "occidentalul" este egal cu civilizat, "oriental" cu barbar. [...] Noi am luat întocmai clasificaţia occidental-oriental în alb-negru şi zicem despre un bărbat de ispravă că e un om "occidental", despre o carte bună că e o operă "occidentală". Naivitate! Occidentalul nu ţine deloc să ne contrazică. În 1913, Noua Revistă Română, nutrind şi ea un cult speriat pentru lumea "occidentală", a pus acolo întrebări cu privire la lumea balcanică.

^{↑Înapoi la Cuprins}

Etapele dezbaterii

Lansarea presupune următoarele activităţi:

anunţarea temei şi formularea moţiunii;
precizarea etapelor şi a regulilor de desfăşurare;
stabilirea rolurilor: cele două echipe (afirmatoare şi negatoare), arbitrii, publicul;
precizarea sarcinilor care revin fiecărui rol.

Pregătirea presupune următoarele activităţi:

stabilirea termenilor-cheie legaţi de temă şi definirea lor;
documentarea în scopul susţinerii unui punct de vedere;
urmărirea unor dezbateri din viaţa reală pentru a observa modul lor de desfăşurare.

Desfăşurarea presupune respectarea unei secvenţe model alcătuite din patru paşi:

primul discurs de afirmare susţinut de unul dintre membrii echipei afirmatoare;
prima rundă de întrebări şi obiecţii ale echipei negatoare la care răspunde protagonistul discursului de afirmare;
primul discurs de negare susţinut de unul dintre membrii echipei negatoare;
prima rundă de întrebări şi obiecţii ale echipei afirmatoare - răspunde protagonistul discursului de negare.

Secvenţa model se reia astfel:

Secvenţa a ll-a reconstruieşte cele două discursuri, urmând aceiaşi patru paşi;

Secvenţa a lll-a finalizează cele două discursuri şi conţine doi paşi:

discursul de afirmare sumativ;
discursul de negare sumativ.

Bucureşti, "micul Paris" azi - Arcul de Triumf

^{↑Înapoi la Cuprins}

Identitatea noastră se exprimă prin valori europene

Pentru România, discursul despre identitate înseamnă astăzi şi o recuperare a valorilor europene pentru care a optat de-a lungul istoriei sale, fie că aceste valori s-au exprimat în plan politic, economic, cultural, literar, fie că s-au exprimat în planul vieţii cotidiene, în general.

Recitiţi cele trei texte despre identitatea culturală a românilor şi specificul naţional. Stabiliţi, la nivelul fiecăruia, care este moţiunea şi care sunt argumentele.
Alcătuiţi echipe de câte trei elevi şi construiţi discursul afirmator pe care vreţi să îl susţineţi, pe baza notiţelor asupra textelor studiate.
Construiţi discursul negator, după ce, în prealabil, aţi discutat în echipă şi aţi făcut planul acestui discurs. Ţineţi cont, în demersul vostru, şi de următorul punct de vedere:

"După ce, de-a lungul aproape întregului secol anterior (inclusiv în ultima parte a perioadei comuniste), am vorbit despre specificul naţional cu faţa întoarsă mereu spre un trecut cât mai îndepărtat - din nevoia mai mult sau mai puţin firească de legitimare istorică -, este cazul să punem în evidenţă şi în valoare sursele şi resursele autohtone de europenitate, să reexaminăm şi să actualizăm tradiţia noastră europeană. Şi, în acelaşi timp, să (re)definim o identitate culturală europeană din perspectiva asumată a propriilor noastre apartenenţe şi opţiuni."

(Mircea Martin, Cuvântul, mai, 2004)

Pentru a construi acest discurs vă puteţi documenta după următoarele surse:

E. Lovinescu, Istoria civilizaţiei române moderne (1924-1925);
Adrian Marino, Pentru Europa. Integrarea României. Aspecte ideologice şi culturale, Iaşi, Editura Polirom, 1995;
Mircea Martin, G. Călinescu şi complexele literaturii române, 1981 (ediţia I / 2002, ediţia a II-a).

EVALUARE I

Echipa afirmatoare şi echipa negatoare prezintă discursul sumativ în scris.

Arbitrii prezintă fişa de arbitraj care conţine:

observaţii legate de desfăşurarea dezbaterii;
comentarii privind stilul, ţinuta, comportarea echipelor;
motivele care au determinat decizia de arbitraj (echipa câştigătoare).

Publicul prezintă fişa de urmărire a dezbaterii organizată pe coloane după modelul primei secvenţe:

cazul afirmator;
cazul negator;
respingerea cazului afirmator;
respingerea cazului negator.

Repere ale cazului

Stalinismul a însemnat, mai întâi în Uniunea Sovietică, apoi în întreg lagărul comunist, subordonarea şi controlarea de către factorul politic a ştiinţei, a culturii, a religiei, a vieţii cotidiene, adeseori prin intervenţia personală şi directă a conducătorului Stalin.

losif Visarionovici Stalin (1879-1953), georgian de origine (numele Stalin cu semnificaţia "om de oţel" este numele conspirativ din perioada activităţii clandestine), din 1922, secretar general al Partidului Comunist al Uniunii Sovietice, urmaş al lui Lenin, reprezintă modelul conducătorului totalitar, care şi-a consolidat şi asigurat puterea prin acţiuni de epurare, arestare, deportare şi chiar execuţie publică. Este autorul politicii de industrializare forţată şi de colectivizare forţată în agricultură, modele impuse şi preluate.

După moartea sa, urmaşul Nikita Hrusciov a denunţat cultul personalităţii impus de Stalin, dar a continuat să aplice principiile conducerii staliniste: monopolul politic al partidului comunist, controlul de stat al economiei şi un serviciu de represiune care să înăbuşe orice disidenţă ori rezistenţă.

Gheorghe Gheorghiu-Dej (1901-1965), de profesie electrician, provenit dintr-o familie săracă din Bârlad, a devenit membru al Partidului Comunist din 1930. A fost încarcerat la Doftana şi Târgu Jiu, din 1933 până în 1944, pentru participare la organizarea grevei muncitoreşti de la Atelierele Griviţa. Ales în 1945 Secretar General al Partidului Comunist, a fost garantul politicii staliniste în România.

Instalarea regimului comunist în România a însemnat intervenţia şi controlul politicului asupra tuturor compartimentelor vieţii. Partidul Comunist, ca "forţă conducătoare în Stat", ca putere absolută, a dezvoltat o acţiune susţinută de legitimare a intereselor sale, recurgând la diferite tipuri de constrângeri. Cultura şi literatura au jucat un rol important în arsenalul de dominaţie, fiind politizate şi subordonate puterii.

Cercetările întreprinse asupra regimurilor dictatoriale au dovedit că cetăţenii răspund cu forme diferite de rezistenţă unei politici intervenţioniste, ceea ce le poate da iluzia că îşi păstrează şi protejează anumite drepturi, dar, în acelaşi timp, poate genera duplicitate şi complicitate.

Atitudinea puterii faţă de scriitori, de creatori, în general, a fost una de continuu control, în acest scop fiind organizate servicii sau subservicii speciale şi specializate: de cenzură şi de securitate. La acestea se adăuga "îndrumarea" literaturii de către partid şi activiştii săi culturali. Literatura şi presa, discursul scris tipărit erau supuse unei lecturi de verificare a conţinutului, după alte criterii decât cele estetice sau jurnalistice.

In cele patru decenii de comunism, raporturile literaturii cu politicul, respectiv cu puterea, au trecut prin mai multe etape, dinamismul lor fiind în strânsă legătură cu poziţionarea pe plan naţional şi internaţional a regimului.

Formularea cazului

În perioada comunismului, în literatura română s-a manifestat constant, dar în forme şi cu intensităţi diferite, un fenomen de subordonare a literarului faţă de comenzile politicului, de aservire faţă de ideologia şi programul Partidului Comunist, corelat cu o atitudine umană, de slujire şi de aplicare a politicii comuniste în domeniul literaturii, adeseori în schimbul unor beneficii de diferite tipuri.

De aceea se poate vorbi despre o literatură aservită ideologiei comuniste, chiar dacă termenul de "literatură" în acest caz este golit de înţelesul său de bază. Acest tip de literatură, în afara literarului propriu-zis, s-a caracterizat prin:

"îndrumarea" literaturii de către Partid şi cadrele sale;
utilizarea unor genuri şi specii literare pentru slujirea ideologiei comuniste;
impunerea unor scriitori şi critici literari, fideli regimului, şi criticarea, sancţionarea şi eliminarea celor care se abăteau de la "linia" trasată de Partid.

Descrierea şi analizarea cazului

În România, peisajul literar din timpul comunismului poate fi prezentat în câteva etape, în funcţie de dinamica regimului politic, determinată, la rândul ei, de modelul şi controlul sovietic. Aceste etape au fost descrise de critici şi cercetători contemporani în diferite moduri, fiind convenite cel puţin trei repere:

1. Etapa stalinistă (1948-1964);

2. Etapa relativei liberalizări (1964-1971);

3. Etapa comunismului naţionalist (1971-1989).

Specificul primei etape este determinat de regimul politic de tip fundamentalist şi de sovietizarea impuse de Stalin în România şi în celelalte ţări din lagărul socialist. Literatura are, în acest timp, o singură dimensiune: "de propagandă şi de agitaţie", fiind învestită cu misiunea istorică de a exprima, de a transmite şi de a impune ideologia de partid. Încadrată într-o concepţie unică despre artă, dictată şi hotărâtă la Moscova, această literatură trebuia să creeze suportul mental şi afectiv necesar înregimentării populaţiei în slujba idealului comunist.

Pentru a denumi acest tip de literatură au fost preluate două formule din Uniunea Sovietică: proletcultism şi realism socialist.

Proletcultismul este un termen aplicat literaturii române ideo-logizate din perioada stalinistă, în comentariile şi analizele ulterioare acestui interval de timp. La origine, termenul se referă la organizaţia Proletcult ("cultura proletară"), organizaţie "muncitorească cultural-educativă cu caracter de masă", înfiinţată în Rusia în 1917, cu puţin timp înainte de Revoluţia din Octombrie. Proletcult îşi declară autonomia faţă de ideologia leninistă, în numele unei arte "noi", fără tradiţie, fără moştenire, fără continuitate, având caracter mai mult avangardist. Cu un număr din ce în ce mai mare de filiale, organizaţia devine incomodă şi Lenin manevrează subordonarea ei faţă de partid. Proletcultul este lichidat în 1932.

Realismul socialist desemnează concepţia despre artă de tip doctrinar, oficial, transformată în directive, impusă în 1932 de Partidul Comunist al Uniunii Sovietice, odată cu lichidarea Proletcultului. Realismul socialist impune altă relaţie cu trecutul: "preluarea critică şi creatoare a celor mai valoroase cuceriri", în folosul societăţii şi al culturii socialiste, şi eliminarea elementelor retrograde ale vechii societăţi, cea burgheză, pe baza unui spirit critic ascuţit. Odată cu înfiinţarea Uniunii Scriitorilor din Uniunea Sovietică, în 1934, în statutul acestei organizaţii, articolul 1, se decide că realismul socialist este metoda fundamentală de creaţie pentru literatura şi critica literară sovietică. Această metodă impune artistului "o reprezentare istorică adevărată a realităţii concrete în dezvoltarea ei revoluţionară", precum şi datoria educării şi transformării ideologice a muncitorilor în spiritul socialismului. Stalin îl defineşte pe scriitor ca "inginer al sufletelor". Realismul socialist este arma ideologică a muncitorilor şi înseamnă arta în slujba revoluţiei.

Aflată într-un asalt neîntrerupt, literatura acţiona la unison cu presa, radioul, şcoala, armata şi cu oricare altă instituţie imaginabilă pentru statornicirea credinţei comuniste." (Eugen Negriei, Literatura română sub comunism, 2002)

^{↑Înapoi la Cuprins}

Muncitorul şi colhoznica de Vera Muhina

Conţinutul acestei arte se prezintă sub două faţete: pe de o parte, este o critică a trecutului, adică a tarelor moştenite de societatea burgheză, pe de altă parte, este o susţinere a noului can se naşte din dezvoltarea socialistă.

Promotorii ei susţin că, spre deosebire de arta burgheză, can copiază realitatea, realismul socialist dă artei valoare de sinteză ş capacitate de proiecţie în viitor.

Etapa stalinistă înseamnă pentru literatura română aplicare: teoriei celor două culturi, lansate de Lenin: în societatea împărţită îi clase antagonice, există o cultură înaintată, legată de viaţa şi d lupta poporului, şi una retrogradă, decadentă, emanată de clasei dominante în descompunere. Această ideologizare a determine acţiuni de "evaluare" a moştenirii literare:

blamarea unui mare număr de scriitori a căror operă a fos interzisă, fiind trecută în aşa-zisele fonduri secrete ale bibliotecilor
reeditarea selectivă;
deformarea sensului operei prin interpretare dogmatică. Astfel, în 1946 apare catalogul Publicaţii scoase din circulaţii.

Cu 1863 de titluri dintre care 762 în limba română, iar în 1948, ui catalog de 10000 de titluri, de 522 de pagini, cu un supliment de pagini, la care se adaugă toate manualele şcolare de dinainte de 1947. Alţi autori au fost scoşi din circulaţie prin interdicţia tacită de a nu mai fi publicaţi (Maiorescu, Călinescu). S-au întreprins acţiuni de epurare a bibliotecilor particulare cu arderea sau confiscare: cărţilor, aşa cum s-a întâmplat cu biblioteca lui E. Lovinescu.

Scena literară a timpului este copleşită de subliteratură, un rol important în asigurarea alinierii ideologice avându-l critica literară care devine un fel de jandarm al Partidului.

Dar excepţiile nu lipsesc, în acesta perioadă apărând câteva romane importante pentru literatura română: Bietul Ioanide de G Călinescu (în 1953), Moromeţii, volumul I, de Marin Preda (în 1955' Cronică de familie de Petru Dumitriu (în 1956), Groapa de Euge Barbu (în 1957).

Atunci când se lasă subjugaţi de propaganda regimului aflat la putere, de avantajele pe care acesta le oferă, de gloria efemeră a momentului, chiar şi talentele autentice se prăbuşesc strivite sub judecata istoriei. Atât nazismul, cât şi comunismul au devorat fără scrupule creaţiile a numeroşi artişti care nu vor putea scăpa vreodată de stigmatul nefericitei lor angajări politice. Printre aceştia, Arno Breker în Germania nazistă şi Vera Muhina în Rusia sovietică.

Poezia, căreia i se trasase misiunea de a însufleţi, prin mesajele ei, crezul înalt al partidului, era una de tip agitatoric, accesibilă, care să poată ajunge la "oamenii muncii", fără a face concesii artei imperialiste, formale şi cosmopolite, sau artei deci dente, burghezo-moşiereşti, evazioniste şi intimiste. Temele era prosovietice sau antiimperialiste, legate de viaţa "nouă de la oraș şi sate", de omul "nou" şi izbânzile sale, de partid şi binefaceri sale. Prezentul luminos, în contrast cu trecutul întunecat, comunist - erou civilizator, victoriile de pe marile şantiere, colectivizări agriculturii reprezintă realităţi măreţe, demne de inspiraţia poeţilor. Formula consacrată este cea a poemelor narative, scrise într-o limbaj "pe înţeles", în care adeseori erau imitate structuri poetice cunoscul de tipul baladei populare, al versului eminescian, coşbucian etc.

Proza era destinată misiunii de a reflecta "marile transformi din industrie şi agricultură, munca fremătătoare de pe şantiere" rolul partidului, lupta cu trecutul retrograd, cu clasele exploatatoare "lupta de clasă", frumuseţea şi măreţia eroului comunist, fie muncitor sau ţăran. Formula unei antiteze stridente, tiparul înfruntării binelui cu răul, schemă familiară din literatura populară, linierea pe două coloane a personajelor în funcţie de apartenenţa de lasă reprezentau repere obligatorii pentru cei care voiau să îşi vadă opera tipărită. Erau respinse şi condamnate de critica vremii ambigue, şovăitoare, viaţa intimă a personajelor, scenele considerate "atipice", în condiţiile în care tiparele realităţii erau iute şi transmise "de sus". Speciile în proză ale vremii indică o redilecţie pentru pamflet şi reportaj.

Fenomenul unei literaturi aservite ideologiei şi politicii comuniste nu a încetat după depăşirea stalinismului în România.

Etapa relativei liberalizări se caracterizează în primul rând in diminuarea controlului ideologic asupra teritoriului liric, care isese confiscat şi folosit ca instrument de propagandă în perioada stalinistă. Temele impuse - partidul glorios, cuceririle socialismului, eroul conducător - nu mai sunt unice şi obligatorii. În proză însă un număr însemnat de scrieri contribuie la susţinerea criticii de partid, abordând două teme de predilecţie: lupta dintre nou şi vechi (cu o schemă epică simplă: inginerul tânăr şi capabil, angajat într-o întreprindere de stat intră în conflict cu vechea gardă cu profitorii regimului comunist) şi istoria naţională, prin luarea cultului eroilor.

În etapa comunismului naţionalist cele mai mari arii tematice ale prozei sunt continuate cu intenţia transparentă de a justifica politica ceauşistă şi noul tip de revoluţionar, de legitima regimul politic comunist. "Proza cu activişti" (Eugen Negrici), prin care acest personaj apare fie ca victimă, fie ca fiinţă profundă, capabilă să analizeze trecutul "obiectiv", şi proza de spiraţie istorică (Vlad Ţepeş, Mihai Viteazul sau strămoşii daci) asigură politizarea literarului.

Fenomenul descris mai sus şi proporţiile lui au fost considerabile, dar, în acelaşi timp, nu trebuie confundat cu literatura mână din această perioadă, din perioada postbelică. Cum nu trebuie exclusă și influenţa lui asupra acestei literaturi. Proza, poezia, dramaturgia au continuat însă, în acest interval politic, să înregistreze atribuţii valoroase, care au asigurat continuitatea literaturii române. Unii comentatori au făcut distincţie între literatura aservită regimului (care este obiectul prezentului studiu de caz) şi literatura lerată de regim (literatura propriu-zisă, care se supune normei tetice), pentru a puncta raporturile scrierilor din această perioadă - politicul. Dar atribuirea denumirii de "literatură" scrierilor de circumstanţă, comandate, controlate sau impuse de "Partid", trebuie tratată cu precauţii şi studiată ca fenomen al istoriei sociale şi culturale.

Exprimaţi un punct de vedere despre modul în care este ilustrată ideologia comunistă la nivelul artei, referindu-vă la tabloul alăturat.

Recunoaşteţi concepţia stalinistă despre artă în următorul fragment din Cuvântarea lui Gheorghe Gheorghiu-Dej, secretarul general al Partidului Comunist Român, la Conferinţa de constituire a Uniunii Scriitorilor din 1949:

"Prin toate căile posibile scriitorii erau îndrumaţi de către "activiştii de pe frontul ideologic" să abordeze tematica majoră a prezentului, "să oglindească marile transformări din industrie şi agricultură, munca fremătătoare pe şantiere", dezvăluind în toată măreţia ei activitatea revoluţionară a organizaţiei de partid. Eroul central era comunistul - omul nou, muncitorul înaintat, ţăranul care a înţeles sensul vieţii noi şi a păşit hotărât pe drumul luminos spre socialism."

(Eugen Negriei, Literatura română sub comunism, 2002)

^{↑Înapoi la Cuprins}

Vezi și:

Identitatea culturală în context european