Enigma Otiliei de George Calinescu - eseu

Enigma Otiliei de George Calinescu - eseu

Cuprinsă între  1918 şi 1939, perioada interbelică se evidenţiază în literatură printr-o deosebită dezvoltare a romanului. În cadrul “secolului romanului”, proza este caracterizată prin coexistenţa tendinţelor moderniste, ce domină epoca, cu cele tradiţionaliste.

George Călinescu considera că literatura trebuie să fie în legătură directă cu "sufletul uman", abordând astfel realismul clasic("A procedat clasic, după metoda balzaciană a faptelor concrete, a experienţei comune"-Pompiliu Constantinescu), depăşind acest program estetic prin introducerea elementelor de modernitate. Publicat în anul 1938, "Enigma Otiliei" este un roman(al doilea dintre cele patru scrise în total), specie a genului epic, în proză, de mari dimensiuni, cu acţiune complexă şi complicată, desfăşurată de obicei pe mai multe planuri narative, la care participă un număr mare de personaje. Caracterul acestuia ilustrează mai multe tipare : clasic şi obiectiv, prin perspectiva narativă; realist, balzacian, prin temă, veridicitate, personajele "tipice în împrejurări tipice", tehnica detaliului semnificativ folosită în descrieri, monografic sau social prin aspectele lumii urbane înfăţişate, şi interbelic prin perioada în care este încadrat; de sinteză estetică, prezentând şi elemente moderniste- naturalismul, constând în interesul pentru alienare şi senilitate, motivate prin ereditate şi mediu şi tehnicile moderne de caracterizare(comportamentismul, pluriperspectivismul- reflectarea poliedrică sau tehnica oglinzilor paralele) şi romantice- prin gruparea antitetică a personajelor(de exemplu, Moş Costache şi Pascalopol) şi analiza sentimentului erotic sau descrierea Bărăganului.

 

Ca surse de inspiraţie, se remarcă un pasaj de un umor macabru din ceea ce se speculează a fi ori un jurnal personal ori aparţinând unei alte persoane, în care este amintită moartea unei mătuşi pe nume Tinca şi urmările acestui fapt. De asemenea, motivul orfanului este inspirat din propria copilărie, el fiind adoptat la 8 ani de familia Călinescu. Chipul Otiliei este preluat tot din viaţa personală, aparţinând unei verişoare, în vreme ce istoricii literari au sesizat o serie de asemănări intelectuale şi fizice între Felix şi autor.

 

Tema relevă caracterul balzacian şi citadin al lucrării. Scriitorul este interesat de problematica balzaciană, abordând motive literare precum paternitatea şi moştenirea. Aceasta este o frescă socială întrucât conţine o imagine amplă a societăţii bucureştene de la începutul secolului al XX-lea, ce reprezintă un fundal în cadrul căruia are loc maturizarea tânărului Felix Sima, care, înainte de a putea clădi o carieră, trăieşte experienţa iubirii şi a relaţiilor de familie (bildungsroman). De asemenea, este abordată tema iubirii, de factură romantică şi cea a dezagregării personalităţii, modernă. Viziunea este realistă, oferind în detaliu experienţe verosimile din viaţa burgheziei bucureştene, accentuând diferenţa dintre aparenţă şi esenţă, în afară de Felix şi Otilia, toate celelalte personaje dorind să pară ceea ce nu sunt.

 

La nivel morfologic, titlul este constituit dintr-un substantiv comun articulat căruia îi este subordonat un substantiv propriu în cazul genitiv,ce denumeşte personajul feminin, eponim, al romanului, revelând fascinaţia lui Felix pentru misterul Otiliei. Titlul iniţial, modificat din motive editoriale, "Părinţii Otiliei", ilustra motivul balzacian al paternităţii, dat fiind faptul că fiecare dintre personaje are oarecare aport la soarta orfanei Otilia, luând locul figurilor parentale.

 

Perspectiva narativă este obiectivă, cu o viziune “dindărăt” şi un narator omniscient şi omniprezent ce relatează la persoana a III-a. Naratorul se ascunde în spatele diverselor măşti, fapt dovedit prin limbajul uniformizat(de exemplu, personajul-reflector Felix Sima, prin intermediul căruia sunt prezentate alte personaje). Modul principal de expunere este naraţiunea, ce se îmbină cu descrierea şi dialogul.

 

În ceea ce priveşte contextul spaţio-temporal, reperele sunt fixate încă din incipit: temporal- "într-o seară de la începutul lui iulie 1909" şi spaţial- strada Antim din Bucureşti, casa lui moş Costache Giurgiuveanu. Acţiunea se desfăşoară într-un interval de aproape trei ani, încheindu-se primăvara, în martie.

 

Există două tipuri principale de conflicte în romanul “Enigma Otiliei” , şi anume interior şi exterior. Conflictul central este exterior, de natură socială, declanşat de moştenirea lui moş Costache, a cărui avere se cuvine fiicei sale vitrege, Otilia Mărculescu, dar care se manifestă pe de o parte prin ostilitatea  Aglaei împotriva orfanei şi pe de altă parte prin dezbinarea familiei Tulea, cauzată de interesul lui Stănică Raţiu pentru a obţine zestrea ca soţ al Olimpiei. Conflictul erotic, deopotrivă exterior, are loc între Felix Sima şi Leonida Pascalopol pentru iubirea Otiliei. Conflictele interioare sunt cel al lui Felix între terminarea studiilor şi iubirea pentru Otilia, al lui Pascalopol, privitor la sentimentele faţă de tânără şi al Otiliei dintre iubirea ideală promisă de Felix şi viaţa fără griji alături de Pascalopol.

 

Ca structură, romanul este alcătuit din douăzeci de capitole. Acţiunea este construită pe mai multe planuri narative, care urmăresc destinul unor personaje, prin acumularea de detalii, spre exemplu cel al lui Felix, al Otiliei, al clanului Tulea sau al lui Stănică Raţiu. Există două planuri narative principale, unul privind burghezia secolului al XX-lea şi unul al formării unui tânăr intelectual. Primul urmăreşte lupta dusă de clanul Tulea pentru obţinerea moştenirii lui Costache Giurgiuveanu şi înlăturarea Otiliei, iar al doilea prezintă destinul tânărului Felix Sima care, rămas orfan, vine la Bucureşti pentru a studia medicina. Acesta trăieşte prima sa experienţa erotică, sinceră şi profundă, faţă de Otilia, simţindu-se derutat de atenţia pe care aceasta i-o acordă lui Pascalopol.

 

Incipitul romanului fixează reperele spaţio-temporale, prezentând totodată şi personajele principale şi sugerând în această manieră conflictul. Finalul este închis prin rezolvarea conflictului şi este urmat de un epilog. Simetria acestuia cu începutul se realizează prin descrierea străzii și a casei lui Costache Giurgiuveanu din perspectiva lui Felix, în două momente diferite ale existenței sale (în adolescență și aproximativ zece ani mai 

târziu, "după război"). Romanul se încheie cu aceeași replică a unchiului său: "nu-nu-stă nimeni aici, nu cunosc", amintită de Felix.

Fiind o operă narativă, acţiunea este structurată pe momentele subiectului. Expoziţiunea este realizată prin fixarea acţiunii în timp şi spaţiu, în manieră balzaciană. Strada, dar şi casa lui moş Costache sunt descrise minuţios, prin prezentarea detaliilor arhitecturale. Starea precară a locuinţei sugerează unele trăsături ale proprietarului, printre care incultura, zgârcenia şi delăsarea. Felix este întâmpinat într-un mod bizar de moş Costache, ce pretinde că nu-i cunoaşte identitatea şi de verişoara sa, Otilia. Scena de familie la care Felix, după ce este prezentat de Otilia, asistă din umbră, are rolul de a configura intriga, şi anume lupta pentru moştenire, căreia i se adaugă intriga erotică, odată cu apariţia tânărului Felix.

 

Desfăşurarea acţiunii urmează liniile sugerate de scena iniţială la care Felix asistă în casa lui moş Costache. Pascalopol, un aristocrat rafinat, îi face, cu discreţie, curte Otiliei, fiica dintr‑o căsătorie nelegalizată a lui Giurgiuveanu, care o iubeşte cu adevărat, dar amână mereu întocmirea unui act de zestre menit să‑i asigure un viitor independent, cu speranţa, hrănită de zgârcenia lui bolnăvicioasă, că se va mărita cu bogatul Pascalopol. Otilia este privită cu duşmănie de sora lui Giurgiuveanu, Aglae, căsătorită cu Simion Tulea, un soţ aproape alienat. Ea vede în Otilia un adversar în bătălia ei pentru moştenirea averii fratelui, care i‑ar putea asigura un viitor matrimonial Auricăi, fiica sa nemăritată. Averea lui Giurgiuveanu este pândită şi de către ginerele Aglaei, Stănică Raţiu, avocat, căsătorit cu fata cea mare a Aglaei, Olimpia. Apariţia lui Felix adânceşte conflictele. Felix, care se îndrăgosteşte de Otilia, devine un rival pentru Pascalopol, care intuieşte că nu poate concura cu tinereţea noului venit. Felix se dovedeşte naiv şi ratează şansa de a se apropria pe Otilia, sincer îndrăgostită de el. În paralel, este evocată viaţa sărăcăcioasă şi mizeră a studenţilor, prin intermediul lui Weissmann, un coleg de facultate al lui Felix.

 

Punctul culminant al acţiunii îl constituie momentul în care moş Costache se îmbolnăveşte şi, la al doilea atac de apoplexie, este jefuit de către Stănică Raţiu, care îi şi provoacă moartea atunci când îi smulge banii de sub salteaua pe care zace.

 

Deznodământul vine în mod previzibil. Aglae moştenind casa fratelui, o alungă pe Otilia, care se căsătoreşte cu Pascalopol. Felix îşi urmează destinul şi devine un medic cunoscut, profesor universitar şi familist. Finalul naraţiunii se constituie ca un epilog, proiectând dramele individuale pe fundalul marii drame a Primului Război Mondial, când Felix, medic militar, îl întâlneşte, într‑un tren cu răniţi, pe Pascalopol, de la care află că i‑a redat Otiliei libertatea.

 

Pentru caracterizarea personajelor, autorul alege tehnica balzaciană a descrierii mediului şi fizionomiei, din care se deduc trăsăturile de caracter. Acestea sunt prezentate în mod direct de către narator sau în mod indirect, trăsăturile reieşind din fapte şi relaţiile dintre acestea.Portretul balzacian porneşte de la caracterele clasice, cărora realismul le conferă dimensiune socială şi psihologică. Se remarcă astfel tipologii precum avarul- moş Costache, fata bătrână- Aurica, dementul senil- Simion, debilul mental- Titi, arivistul- Stănică Raţiu, aristocratul rafinat- Pascalopol.

Otilia Mărculescu este personaj principal şi eponim al romanului, întruchipare a feminităţii enigmatice, a sufletului indescifrabil. Este studentă la Conservator, fapt ce motivează atitudinea sa. Portretul său este realizat prin tehnici moderne, fiind prezentată prin comportamentism (fapte, gesturi, replici), căruia i se adaugă pluriperspectivismul, conferind ambiguitate personajului. Îi este alcătuită o caracterizare complexă şi contradictorie, ea fiind fetiţa cuminte pentru moş Costache, "admirabilă, superioară" pentru Felix, "cu un temperament de artistă" pentru Pascalopol, "o stricată" pentru Aglae.

Felix Sima este tipologizat ca personaj principal, rotund, dinamic, fiind tipul intelectualului naiv. Este pur şi desăvârşit, fiind surprins în evoluţie, cunoscând iubirea pentru prima dată. Destinul său este împlinit după depăşirea crizei erotice, reuşind să-şi consolideze o carieră în medicină. Autocaracterizarea arată ambiţia personajului şi optimismul- "Voi fi ambiţios, nu orgolios”, ce-l ghidează în îndeplinirea scopului.

 

Stilul abordat este unul sobru, impersonal, obiectiv,caracterizat prin precizia notaţiei şi observaţiei, cu fraze ample cu multe determinări ce alternează cu fraze scurte, concise. Limbajul este bogat în neologisme("juvenilă","bizar", "volubil") şi este modificat în funcţie de personaj, reprezentând un mijloc de caracterizare. De exemplu, limbajul lui moş Costache este alterat de vârsta şi condiţia sa "Nu-nu-nu ştiu..." "A-a-are!".

Astfel, viziunea autorului este tipic realistă, evidenţiind fidel cu realitatea problematica dorinţei de înavuţire în societatea burgheză tentaculară, care este una fatală stabilităţii omului, deoarece devine o obsesie pentru acesta, fapt evidenţiat de conflictul ivit în familia Tulea. De asemenea, Călinescu notează cunoaşterea prin Eros drept necesară pentru progresul individului, având ca argument evoluţia lui Felix.

În concluzie, opera “Enigma Otiliei” este un roman interbelic, dată fiind poziţionarea acestuia în istorie, de factură obiectivă, realistă, balzaciană, însă cu elemente moderne şi romantice, ce surprinde prin tematica sa lumea burgheziei din capitală la începutul secolului al XX-lea, evidenţiindu-se în acest context prin motivul moştenirii sau al paternităţii şi prin tema iubirii.

 

 

Alte Lectii din romana