Enigma Otiliei de George Călinescu
Eseu: tema şi viziunea despre lume, reflectate într-un roman studiat, aparţinând perioadei interbelice
Enigma Otiliei:
- roman interbelic
- roman de sinteză estetică (realist – balzacian, cu elemente clasice, romantice şi moderne)
- roman obiectiv
- roman de dragoste
- Bildungsroman
Scrie un eseu de 2 - 3 pagini în care să prezinţi tema şi viziunea despre lume, reflectate într-un roman studiat, aparţinând perioadei interbelice
În elaborarea eseului, vei avea în vedere următoarele repere:
- - evidenţierea tipului de roman pentru care ai optat şi a trăsăturilor care fac posibilă încadrarea într-o tipologie, într-un curent cultural/ literar, într-o perioadă sau într-o orientare tematică;
- - sublinierea a patru elemente ale textului narativ, semnificative pentru ilustrarea viziunii despre lume a autorului/ a naratorului (de exemplu: acţiune, conflict, relaţii temporale şi spaţiale, construcţia subiectului, particularităţi ale compoziţiei, perspectivă narativă, tehnici narative, construcţia personajului, modalităţi de caracterizare, limbaj etc.);
- - prezentarea temei romanului, reflectată în textul narativ ales, prin referire la două episoade/ secvenţe narative;
- - exprimarea unei opinii argumentate, despre modul în care tema şi viziunea despre lume sunt reflectate în romanul ales.
În perioada interbelică, în literatura română se desfăşoară o intensă polemică referitoare la roman. Eugen Lovinescu teoretizează modernismul ca doctrină literară, susţinând manifestarea lui. G. Călinescu se opune ideilor lovinesciene privind necesitatea modernizării şi sincronizării romanului românesc. De asemenea, el combate şi teoriile lui Camil Petrescu, mai ales principiul autenticităţii şi influenţele proustiene, militând pentru romanul realist-obiectiv, după modelul lui Tolstoi şi al lui Balzac: „Tipul firesc de roman este deocamdată cel obiectiv”.
- După apariţia, în 1933, a romanului „Cartea nunţii”, considerat de autor „un exerciţiu narativ minor”, G. Călinescu publică în 1938 „Enigma Otiliei”, roman de sinteză estetică, în care realismului obiectiv de factură balzaciană i se asociază elemente clasice, romantice şi moderne.
Viziunea despre lume în romanul „Enigma Otiliei” stă sub semnul concepţiei despre roman a lui G. Călinescu. Acesta afirmă: „Ceea ce conferă originalitatea unui roman nu este metoda, ci realismul fundamental”.
Realismul, curent literar dezvoltat în secolul al XIX-lea, impune o nouă orientare estetică, definită prin reprezentarea veridică a realităţii, prin absenţa idealizării personajelor şi a circumstanţelor în care acţionează acestea. Omul este prezentat ca un produs al mediului social-istoric în care trăieşte şi cu care este în interdependenţă. Materialul epic foarte bogat nu exclude analiza psihologică, făcută însă, de cele mai multe ori, din perspectiva unui narator obiectiv şi omniscient. Sursa de inspiraţie a romanului realist este lumea de zi cu zi, lumea contingentă, pe care scriitorul încearcă să o recreeze respectând principiul verosimilităţii.
Tema principală a romanului este cea socială: viaţa burgheziei bucureştene din primele decenii ale secolului al XX-lea; G. Călinescu îşi definea romanul ca “monografia unei familii bucureştene”. Alte teme sunt moştenirea, paternitatea, parvenirea (toate trei, teme balzaciene), iubirea.
- Titlul iniţial al romanului era “Părinţii Otiliei”, ilustrând ideea balzaciană a paternităţii şi punând în evidenţă caracterul de orfană al fetei şi tendinţa celorlalte personaje de a apărea ca protectori ai ei. Titlul a fost schimbat la dorinţa editorului şi a fost explicat apoi de G. Călinescu: “Această criză a tinereţii lui Felix, pus pentru întâia oară faţă în faţă cu cu absurditatea sufletului unei fete, aceasta este enigma.” Ultima semnificaţie - cea generală - este luminată de reflecţia a lui Felix din finalul romanului: „Nu numai Otilia era o enigmă, ci şi destinul însuşi". Schimbarea titlului deplasează accentul de la un aspect realist, tradiţional, la tehnica modernă, a reflectării poliedrice, prin care este realizat personajul eponim.
Romanul cuprinde 20 de capitole (fără titlu), organizate pe două planuri narative. Planul epic principal urmăreşte istoria unei moşteniri (planul social), iar al doilea cuprinde povestea de dragoste între Felix şi Otilia şi evoluţia lui Felix (planul erotic).
După modelul realist-balzacian, romanul începe prin fixarea coordonatelor temporale şi spaţiale ale acţiunii (incipit descriptiv).
Timpul acţiunii este perioada de dinaintea Primului Război Mondial, în 1909, adică la sfârşitul unei epoci: „Într-o seară de la începutul lui iulie 1909, cu puţin înainte de orele 10...”. Epilogul romanului duce acţiunea până după război: „Războiul dădu lui Felix, peste câţiva ani, prilejul de a se afirma încă de tânăr.”
Cea mai mare parte a acţiunii are drept spaţiu casa lui moş Costache aflată în strada Antim, din Bucureşti; alte episoade au loc în casa Aglaei, în casa lui Pascalopol din Calea Victoriei, la moşia acestuia, în Bărăgan etc. Descrierea străzii Antim şi a casei lui Giurgiuveanu, în stil balzacian, este un bun prilej pentru scriitor de a critica amestecul de stiluri arhitectonice ale caselor, aspectul "bizar" al străzii bucureştene, o adevărată „caricatură în moloz a unei străzi italice".
Simetria incipitului cu finalul se realizează prin descrierea străzii şi a casei lui moş Costache, din perspectiva lui Felix, în momente diferite şi cu replica bătrânului: „Aici nu stă nimeni”.
Perspectiva narativă este cea a naratorului obiectiv, omniscient, relatând la persoana a III-a. Viziunea/ focalizarea este deseori internă fixă, centrată pe Felix, lumea prezentată fiind văzută prin ochii tânărului.
Modalităţile de realizare a frescei sociale, tipologia clasicistă şi arta portretului sunt trei dintre trăsăturile ce fac posibilă comparaţia dintre romanul lui G.Călinescu şi romanele lui Balzac
Autorul particularizează personajele prin câte o trăsătură de caracter dominantă, făcându-le să devină tipuri: Costache Giurgiuveanu – avarul, Aglae Tulea – femeia malefică, „baba absolută”, „fără cusur în rău”, Simion Tulea – alienatul, Titi Tulea – retardatul, Aurica Tulea – fata bătrână, Stănică Raţiu – arivistul, Felix Sima – ambiţiosul, Leonida Pascalopol – rafinatul. Otilia Mărculescu, fiica vitregă a lui moş Costache, este greu de încadrat într-o tipologie. Ea este unul din cele mai complexe personaje feminine din proza românească şi reprezintă feminitatea în procesul de formare.
Modalităţile de caracterizare a personajelor sunt, în mare parte, cele specifice romanului realist, de unde şi impresia de verosimil: realizarea portretului fizic, descrierea mediului de viaţă, prin tehnica balzaciană a detaliului, caracterizarea indirectă dedusă din fapte, atitudini şi limbaj, caracterizarea directă făcută de alte personaje. La acestea se adaugă tehnici ale romanului modern: pluriperspectivismul (prezentarea aceleiaşi imagini „între oglinzi paralele” – Otilia) sau modalităţi romantice (caracterizarea prin antiteză – Otilia/ Aurica, Felix/ Titi).
- Tema romanului este balzaciană - istoria unei moşteniri, opera fiind, în acelaşi timp, frescă a societăţii burgheze de la începutul secolului al XX-lea, zugrăvită în datele ei esenţiale, cu relaţii şi tipologii specifice. Personajele sunt oameni obsedaţi de patima înavuţirii, banul reprezentând valoarea supremă, într-o societate degradată moral. Caracterul de frescă este dublat de caracterul de Bildungsroman: imaginea societăţii constituie fundalul pe care se proiectează formarea unui tânăr care, înainte de a-şi face o carieră, trăieşte experienţa iubirii şi a relaţiilor de familie.
O scenă ce ilustrează modul în care, prin tehnica balzaciană, autorul construieşte o imagine plină de autenticitate a mediului burghez este cea desfăşurată în seara când Felix ajunge în strada Antim. Familiarizarea cu mediul, prin procedeul restrângerii treptate a cadrului, de la stradă, la casă, la interioare, la fizionomia şi la gesturile locatarilor (tehnica focalizării), este o modalitate de pătrundere a psihologiei personajelor din acest spaţiu, prin reconstituirea atmosferei. Arhitectura străzii Antim sugerează imaginea unei lumi în declin, care a avut cândva energia necesară pentru a dobândi avere, dar nu şi fondul cultural. Pătruns în locuinţă, Felix îl cunoaşte pe unchiul său, apoi pe verişoara Otilia, şi asistă la o scenă de familie: jocul de table şi de cărţi. Cei patru jucători sunt Costache, Pascalopol, Aglae şi Aurica. Scena colectivă, incipit specific romanului realist, este un prilej de a prezenta un adevărat spectacol cu măşti. Felix este primit cu răceală, deşi toţi cei prezenţi arată „felurite grade de curiozitate”. Replicile Aglaei anticipează conflictul succesoral, iar atitudinea protectoare a Otiliei motivează ataşamentul lui Felix. Pascalopol participă la joc spre a face plăcere familiei şi pentru a se afla permanent în preajma Otiliei. Folosirea detaliului apare atât pentru descrierea fizionomiei personajelor, cât şi a coafurii, vestimentaţiei, gesturilor, timbrului vocii, construind personajele în totalitate, fizic, moral, în mişcare.
O scenă antologică, aflată în capitolul al XVIII - lea este cea care urmează atacului suferit de moş Costache. Atunci Aglae şi familia ei „ocupă casa milităreşte". Pentru a sublinia egoismul feroce al fiecăruia şi imposibilitatea unei comunicări reale între ei, autorul foloseşte modelul dialogului divergent din teatrul absurdului. Aglae vorbeşte despre o vagă boală proprie, hotărând să-şi îngrijească sănătatea. Aurica, obsedată ca întotdeauna de căsătorie, vorbeşte despre norocul fetelor care se mărită. Stanică îşi aminteşte, cinic, despre veghea unui unchi muribund, dezvăluind propria preocupare pentru moştenire. Niciunul dintre membrii familiei Tulea nu are nicio urmă de compasiune pentru bolnav. Toţi par a avea însă dorinţa de a-l vedea sfârşit, pentru a-şi împlini visul de a pune mâna pe averea lui. Se reliefează astfel înspăimântătoarea lăcomie şi lipsa de omenie ale personajelor.
- În opinia mea, în romanul„Enigma Otiliei”, autorul porneşte de la datele realităţii pentru a înfăţişa imaginea societăţii bucureştene de la începutul secolului al XX-lea. Viziunea despre lume a scriitorului realist este reliefată prin temă, prin prezentarea critică a unor aspecte sociale, prin specificul secvenţelor descriptive (observaţia şi detaliul semnificativ, specifice tehnicii balzaciene), prin preocuparea pentru aspectul moral (realizarea unor tipologii), prin veridicitate. Cu toate acestea, romanul depăşeşte modelul realismului clasic, constituind, aşa cum s-a spus, „un balzacianism fără Balzac”. N. Manolescu afirmă chiar că „balzacianismul este redescoperit polemic”. De asemenea, pe lângă elementele clasice şi romantice (procedeul antitezei, motivul orfanului), apar elemente ale modernităţii (ambiguitatea personajelor, interesul pentru procesele psihice deviante, tehnicile moderne de caracterizare - comportamentism, reflectarea poliedrică).
Pornit ca o demonstraţie artistică pentru o formulă teoretică de construcţie narativă, romanul rămâne o realizare, în termeni originali, a simbiozei dintre tradiţie şi inovaţie în proza românească interbelică.
II.
Enigma Otiliei
De George Calinescu
Tema si viziunea despre lume
George Călinescu a fost critic, istoric literar, scriitor, publicist si academician roman.
Geneza romanului se constituie din datele biografice ale naratorului care consemneazã decesul sotilor Popescu, în urma cãruia Simion invadeazã casa "dibuind banii si luând lacom din ei". Calinescu si-a surprins atunci intentia de a scrie un roman " despre nulitatea vietii lor".
Opera literara, publicata în 1938, este un roman realist de tip balzacian, cu elemente moderniste, apartinant prozei interbelice.
Romanul este specia genului epic, în proză, de mare întindere, cu o acțiune complexă care se desfășoară pe mai multe planuri narative, cu personaje numeroase a căror personalitate este bine individualizată și al căror destin este determinat de trăsături, de caracter și întâmplările ce constituie subiectul operei.
Opera literara "Enigma Otiliei" este un roman interbelicrealist-modern,d
Viziunea despre lume a lui Călinescu este una realistă. Literatura este un document al epocii, ea surprinde aspecte din viața cotidiană pe care încearcă să o reflecte cât mai detaliat și mai nuanțat. Viziunea aceasta o depășește pe cea a realismului clasic, pentru că naratorul obiectiv evoluează într-un narator –comentator, care, “în loc să înfăţişeze realitatea, o studiază pe probe de laborator”( Nicolae Manolescu).
Titlul. Titlul iniţial a fost „Părinţii Otiliei” ilustrând motivul paternităţii, de factură balzaciană. El a fost schimbat, enunţând o trăsătură importantă de caracter a eroinei. Otilia este enigmatică iar taina ei este interpretată în mod diferit de fiecare dintre personaje (relativizarea imaginii), ceea ce conferă romanului o notă de modernitate.
Temă. Apărut în 1938, romanul prezintă, în manieră realistă, viaţa burgheziei bucureştene de la începutul secolului al XX-lea, accentuând problematica familiei, moştenirii şi pe cea a paternităţii
Indicii temporali și spațiali sunt bine precizați,acțiunea petrecându-se în București, majoritatea scenelor având loc în casa bătrânului Costache Giurgiuveanu de pe strada Antim.
Acțiunea debutează în vara anului 1909 și se incheie la câțiva ani după terminarea Primului Război Mondial.
Romanul, alcatuit din 20 de capitole, este construit pe mai multe planuri narative, care urmaresc destinul unor personaje, prin acumularea detaliilor : destinul Otiliei, al lui Felix, al membrilor clanului Tulea, a lui Stanica.
Un plan urmareste lupta dusa de clanul Tulea pentru obtinerea mostenirii lui Costache Giurgiuveanu si inlaturarea Otiliei Marculescu. Al doilea plan prezinta destinul tanarului Felix Sima, care, ramas orfan, vine la Bucuresti pentru a studia medicina, locuieste la tutuorele lui Costache Giurgiuveanu si traieste iubirea adolescentina pentru Otilia. Autorul acorda interes si planurilor secundare, pentru sustinerea imaginii ample a societatii citadine.
Romanul incepe cu descrierea spatiului in care se desfasoara actiunea.
Incipitul fixand in mod veridic cadrul temporal iulie 1909 si spatial descrierea strazii Antim din Bucuresti, a arhitecturii casei lui mos Costache, a interioarelor.
Tot in incipit sunt prezentate principalele personaje, este sugerat conflictul si sunt trasate principalele planuri epice.
Finalul este un final inchis si este urmat de un epilog. Simetria incipitului cu finalul se realizeaza prin descrierea strazii si a casei lui mos Costache din perspectiva lui Felix, in memente diferite, aproximativ zece ani.
Simetria este sustinuta si de replica pe care Costache Giurgiuveanu i-o adreseaza lui Felix in momentul in care apare la poarta casei si pe care Felix, devenit doctorul Sima, si-o aminteste in finalul romanului "Aici nu sta nimeni".
Romanul este alcatuit din douazeci de capitole care urmaresc mai multe planuri narative, prezentand destinul unor personaje. Succesiunea secventelor narative este redata prin inlantuirea , adica respectarea cronologiei faptelor si prin insertia unor micronaratiuni in structura romanului.
Ca modalitati de expunere sunt folosite naratiunea, dialogul care confera veridicitate si concentrare epica si descrierea.
Perspectiva narativa este specifica romanului doric, presupunand un narator omniscient, omniprezent , ce relateaza la persoana a -III- a, in mod obiectiv si detasat, urmarind relatia cauza-efect.
Uneori, se depaseste modelul balzacian, prin renuntarea la naratorul demiurgic. Astfel, omniscienta este limitata prin introducerea unui personaj martor, Felix Sima, caruia ii sunt atribuite parerile si limbajul unui comentator savant si expert, care nu are vocatia de a crea o lume , si de a o comenta si de a o studia "pe probe de laborator ".
In spatele mastii lui Felix, prin intermediul caruia se descriu casele de pe strada Antim, se simte prezenta estetului Calinescu. Naratorul se ascunde si in spatele celorlalte personaje, alte masti ale sale, fapt dovedit de limbajul uniformizat.
Felix Sima, adolescent orfan pasionat de biologie, vine în Bucureşti pentru a urma cursurile Universităţii de Medicină. E găzduit de unchiul său, Costache Giurgiuveanu, un avar măcinat de egoism şi de dragoste pentru fiica sa adoptivă, Otilia. Ajuns în casa absurdă, care îmbină rafinamentul cu degradarea, adolescentul va observa lupta rapace pentru avere ce se dă în clanul Tulea. Conflictul principal în acest mediu este reprezentant de pretenţiile fiecăruia la banii strânşi de moş Costache. Otilia Mărculescu, femeia-copil, ba luminoasă, ba plictisită, reprezintă o rivală serioasă pentru clanul Tulea, de aici şi multitudinea de zvonuri născocite pe seama ei. Felix se îndrăgosteşte de Otilia, dar ea îl părăseşte fără prea multe explicaţii, considerându-se o piedică în calea împlinirii lui profesionale. Fuge cu maturul Pascalopol, un moşier bogat şi sensibil, care îi asigură fetei un trai luxos. Ulterior, şi el va fi părăsit de Otilia în favoarea unui conte exotic, argentinian. Felix ajunge un medic faimos, căsătorit cu o femeie bogată, aşadar căsătorit confortabil, în spiritul convenienţelor, trist şi ocupat, cu amintirea iubirii dintâi, cu amintirea unui chip frumos care s-a transformat peste ani într-o faţă ştearsă.
Conflictul exterior este declansat de mostenirea lui mos Costache, a carui avere se cuvine fiicei sale vitrege, Otilia Marculescu, dar care este vanata de claul Tulea si de ginerele sotilor Tulea, Stanica Ratiu.
Conflictul interior ii apartine lui Felix si are in vedere meandrele sentimentului erotic. Insa Felix nu este singurul personaj care dezvolta un conflict interior. Astfel putem observa :
• Felix are de ales între a termina facultatea, a deveni medic si, pe de altă parte, a ramane alaturi de Otilia, ceea ce ar fi propus abandonarea visului sau.
• Pascalopol nu isi poate da seama daca iubirea lui pentru Otilia este una paterna sau erotica. La început el insista ca Otilia ii este ca o fiica si ca singura lui fericire este de a-i face cadouri si de a o rasfata. Ulterior insa, Pascalopol ii devine sot si descopera ca Otilia nu mai este o fetita, ci o femeie de care este interesat.
• Otilia are de ales între iubirea ideala despre care vorbeste Felix si viața lipsita de orice griji reprezentata de Pascalopol. Ea incearca sa isi motiveze hotararea de a fugi la Paris si de a se căsători cu mosierul ca pe un gest de altruism; in scrisoarea pe care i-o trimite lui Felix dupa despartire, ea încearca sa-l convinga de faptul ca parasindu-l i-a făcut un bine.
Unul dintre episoadele care pune in evidenta tema familiei este cea in care Costache Giurgiuveanu, detinatorul averii pune in aplicare anumite planuri pentru protejarea Otiliei, fiica lui adoptiva, ramasa de la cea de-a doua sotie care decedase. El incepe sa construiasca o casa pentru aceasta din materialele provenite din demolari. Desi el amana adoptarea acesteia, de dragul banilor, instinctual paternitatii il determina pe avar sa se gandeasca la viitorul si fericirea fiicei lui.
O scena semnificativa pentru reliefarea istoriei unei mosteniri este chiar scena mortii lui Giurgiuveanu, care este provocata, in cele din urma, de ginerele sau, Stanica Ratiu. Urmarind sa parvina, acesta ii fura batranului banii de sub saltea, in momentul in care acesta, bolnav fiind nu avea nicio putere.
In concluzie, romanul “Enigma Otiliei” se dovedeste prin complexitatea formala, dar mai ales cea ideatica a fi una dintre operele de o valoare inestimabila in literature romana. Dupa cum afirma chiar critical Gheorghe Glodeanu: “atenta observatie a societatii, zugravirea unor caractere bine individualizate, gustul detaliului, naratiunea la persoana a treia, fresca Bucurestiului in timpul Primului Razboi Mondial” sunt trasaturile specifice ale romanului modern de tip balzacian, romanul fiind considerat “Balzacianismul fara Balzac”. Otilia este si va ramane imaginea eternului feminine prin amestecul de spontaneitate, eleganta, cochetarie si mai ales mister. De asemenea, cred ca i se potriveste si ei caracterizarea pe care Fred Vasilescu (din Patul lui Produst de Camil Petrescu) i-a facut-o Doamnei T.: “niciodata la fel, cum desigur nu e niciodata la fel capriciul ciocarliei in zbor”.
