Eseu: Lacustra de George Bacovia





cerinta: Scrie un eseu în care sa prezinţi trăsăturile simboliste ale unei poezii de George Bacovia.

IPOTEZA
Publicată în volumul Plumb, apărut în 1916, poezia Lacustră aparţine esteticii simboliste şi este semnificativă pentru universul bacovian.
DEZVOLTAREA ARGUMENTELOR
Titlul poeziei este simbolic. Cu sens denotativ, lacustra reprezintă o locuinţă primitivă, din paleolitic, temporară şi nesigură, construită pe apă şi susţinută de patru piloni. Podul care păstra legătura cu lumea terestră era noaptea tras de la mal pentru a-i proteja pe locatarii casei de pericolul lumii exterioare. Cu sens conotativ, titlul sugerează faptul că eul poetic este supus în permanenţă pericolului agresiunii din partea lumii exterioare, de care se izolează, devenind în felul acesta un însingurat, un prizonier al propriei lumi.
Tema poeziei reprezintă un nucleu al întregii opere bacoviene: dezagregarea cosmică şi regresiunea în haosul primordial amorf, descompunerea spirituală sub efectul ploii, alienarea fiinţei sub presiunea materiei copleşitoare, descompunerea lentă a sinelui şi a materiei.
La nivel formal, poezia este alcătuită din patru catrene, dispuse în mod simetric. Construcţia ei este circulară. Lumea imaginată ca un cerc închis este redată prin repetiţia versurilor: „De-atâtea nopţi aud plouând, „Sunt singur, şi mă duce un gând/ Spre locuinţele lacustre". Simetria strofei iniţiale şi a celei finale conferă monotonia.
Imaginarul poetic se organizează în jurul a două simboluri: ploaia - reprezintă dezagregarea eului, tris­teţe, monotonie, descompunerea materiei şi lacustra - simbol al limitării orizontului uman.
Strofa întâi exprimă, în mod simbolic, dezagre­garea materiei, sub acţiunea unei ploi permanente, plasată în atemporalitate: „De-atâtea nopţi aud plouând. Percepţia unei alunecări în acvatic se face gradat, de la o reacţie personală, în regim intim, la înregistrarea unei reacţii cosmice: „Aud materia plângând. Căderea ploii acţionează hipnotic asupra „somnului fiinţei şi a lumii.

Astfel, apele din realitatea obiectivă, „ploaia", se contopesc cu apele visului, subconştientul, ambele având proprietatea de a descompune, a dizolva. Apele ploii, conştientul, aduc la suprafaţă, din vis „apele profunde" ale conştiinţei, imaginea „lacustrelor3. Izolarea poetului este exprimată direct: „Sunt singur".
In strofa a doua, este continuată ideea elemen­tului acvatic, prin intermediul unor simboluri precum: „scânduri ude", „vaF, „pod", „maF. Starea de nevroză, de iritare, provocată în prima strofă de plânsul şi dez­agregarea materiei, se corelează cu spaima, în strofa a doua, sentimente generate de pericolul iminent: Jn spate mă izbeşte-un vaF. Reacţiile instinctuale pri­mează, eul fiind redus la contururile acestora: „Tresar prin somn, şi mi se pare/ Că n-am tras podul de la maT. Apare motivul somnului purtând sugestia morţii, căci somnul bacovian este „un somn întors", care se transformă într-un coşmar.
Strofa a treia amplifică starea de angoasă, de nelinişte, de singurătate a poetului, prin regresiunea în „golul istoric" al începuturilor lumii. Singurătatea este proiectată în eternitate prin intermediul versului: „Pe-aceleaşi vremuri mă găsesc". Teama de neant pro­duce exasperare, dar şi resemnare în izolare.
Dezagregarea se extinde la nivelul întregului univers, „piloţii gref ai lumii lăuntrice prăbuşindu-se sub acţiunea distrugătoare a apei. încordarea, întin­derea nervilor în mod excesiv preconizează apropierea sfârşitului, cu sugestia motivului biblic al potopului.
Ultima strofa o reia simetric pe prima, în afară de versul al doilea, care se realizează ca o prelungire a primului catren: „Tot tresărind, tot aşteptând. Accentul cade pe planul subiectiv, trecându-se de la universal la individual. Descompunerea este o acţiune liniară şi finită.
Nivelul fonetic; prozodia
Din punct de vedere fonetic, frecvenţa vocalelor a, o, u sugerează plânsul universal, tristeţea metafizică, ultimele două fiind vocale închise.
Măsura versurilor este de opt silabe, versul este mediu, ritmul iambic. în prima şi în ultima strofă, monorima se realizează prin intermediul silabei -ând, ceea ce sugerează bocetul, plânsul cosmic al materiei. În celelalte două strofe rimează doar versurile al Iî-lea şi al IV-lea.
La nivel morfologic, se remarcă abundenţa verbelor la prezent: aud, sunt, mă duce, dorm, mă iz­beşte, tresar, mi se pare, se întinde, mă găsesc, simt, se prăbuşesc, ce sugerează permanenţa stării de dez­agregare. Gerunziile: plouând, plângând, tresărind, aşteptând, sugerează monotonia, prelungirea la infinit a stării de disperare, tristeţea cosmică. Folosirea repe­tată a verbului aud, dă imaginii poetice o dimensiune auditivă; plânsul lăuntric devine plânsul întregului univers.
La nivel lexical, cuvintele din sfera semantica a apei: plouând, plângând, ude, val, mal, se organizează în două câmpuri semantice: ploaia şi lacustra.
La nivel stilistic, se observă prezenţa rară a metaforei: „aud materia plângând.
CONCLUZIA
Prezenţa unor motive literare precum: moartea, ploaia, golul, noaptea, plânsul, nevroza, înscrie această poezie în lirica simbolistă.

 

textul poeziei Lacustră George Bacovia:
De-atătea nopţi aud plouând,
Aud materia plângând...
Sunt singur, şi mă duce-un gând
Spre locuinţele lacustre.
Şi parcă dorm pe scânduri ude,
în spate mă izbeşte-un val –
Tresar prin somn, şi mi se pare
Că n-am tras podul de la mal.
Un gol istoric se întinde,
Pe-aceleaşi vremuri mă găsesc...
Şi simt cum de atâta ploaie
Piloţii grei se prăbuşesc.
De-atătea nopţi aud plouând,
Tot tresărind, tot aşteptând...
Sunt singur, şi mă duce-un gând
Spre locuinţele lacustre.

Alte Lectii din romana

Please enable / Bitte aktiviere JavaScript!
Veuillez activer / Por favor activa el Javascript![ ? ]