Eseu Tudor Arghezi - Testament

FORMULAREA IPOTEZEI
Testament de Tudor Arghezi face parte din seria artelor poetice moderne ale literaturii române din perioada interbelică, alături de Eu nu strivesc corola de minuni a lumii de Lucian Blaga şi Joc secund de Ion Barbu. Poezia este aşezată în fruntea primului volum arghezian, Cuvinte potrivite (1927), şi are rol de program (manifest) literar, realizat însă cu mijloace poetice.
ENUNŢAREA ARGUMENTELOR
Este o artă poetică, deoarece autorul îşi expri­mă propriile convingeri despre arta literară, despre menirea literaturii, despre rolul artistului în socie­tate.
Este o artă poetică modernă, pentru că în cadrul ei apare o triplă problematică, specifică liricii moderne: transfigurarea socialului în estetic, estetica urâtului, raportul dintre inspiraţie şi tehnica poetică.
Se poate vorbi despre o permanenţă a preocu­pării argheziene de a formula crezul poetic, Testament fiind prima dintre artele poetice publicate în diferite volume: Flori de mucigai, Epigraf, Frunze pierdute etc.
DEZVOLTAREA ARGUMENTELOR
Tema poeziei o reprezintă creaţia literară în ipostaza de meşteşug, creaţie lăsată ca moştenire unui fiu spiritual.
Textul poetic este conceput ca un monolog adre­sat de tată unui fiu spiritual căruia îi este lăsată drept unică moştenire „cartea", metonimie care desemnează opera literară. Discursul liric având un caracter adre­sat, lirismul subiectiv se realizează prin atitudinea poetică transmisă în mod direct şi, la nivelul expre­siei, prin mărcile subiectivităţii: pronumele persona­le, adjectivele posesive, verbele la persoana I şi a Ii-a singular, alternând spre diferenţiere cu persoana a IlI-a, topica afectivă (inversiuni şi dislocări sintactice), în poezie, eul liric apare în mai multe ipostaze: eu/ noi, eu/ tatăl -fiul (în dialogul imaginar iniţial), „de la străbunii mei până la tine" (în relaţia „străbunii" - eu - tu), Robul - Domnul (în finalul poeziei).
Titlul poeziei are o dublă accepţie: una denota-tivă şi alta conotativă. în sens propriu (denotativ), cuvântul-titlu desemnează un act juridic întocmit de o persoană prin care aceasta îşi exprimă dorinţele ce urmează a-i fi îndeplinite după moarte, mai cu seamă în legătură cu transmiterea averii sale. Aceasta este însă accepţia laică a termenului. în accepţie reli­gioasă, cuvântul face trimitere la cele două mari părţi ale Bibliei, Vechiul Testament şi Noul Testament, în care sunt concentrate învăţăturile proorocilor şi apostolilor adresate omenirii. Din această accepţie re ligioasă derivă şi sensul conotativ al termenului pe care îl întâlnim în poezie. Astfel creaţia argheziană devine o moştenire spirituală adresată urmaşilor-cititori sau viitorilor truditori ai condeiului.
Textul poetic este structurat în şase strofe cu număr inegal de versuri, încălcarea regulilor prozo­dice fiind o particularitate a modernismului. Discursul liric este organizat sub forma unui monolog adresat/ dialog imaginar între tată şi fiu, între străbuni şi urmaşi, între rob şi Domn, tot atâtea ipostaze ale eu-lui liric.
Metafora „carte" are un loc central în această artă poetică, fiind un element de recurenţă. Termenul „carte" are rol în organizarea materialului poetic şi semnifică, pe rând, în succesiunea secvenţelor poe­tice: realizarea ideii poetice a acumulărilor spirituale; poezia este rezultatul trudei, „treaptă", punct de le­gătură între predecesori şi urmaşi, valoare spirituală, rezultat al sublimării experienţei înaintaşilor - „hriso­vul cel dintâi; „cuvinte potrivite"; „Slova de foc şi slova făurită/ împerecheate-n carte se mărită" (definiţie metaforică a poeziei, în egală măsură har şi meşte­şug); „Robul a scris-o, Domnul o citeşte" (relaţia autor
- cititor).
„Cartea"/ creaţia poetică şi poetul/ creatorul/ „eu" se află în strânsă legătură, verbele la persoana I singular având drept rol definirea metaforică a actu­lui de creaţie poetică, a rolului poetului: am ivit, am prefăcut, făcui, am luat, am pus, am făcut, grămădii, iscat-am. Concreteţea sensului verbelor redă truda unui meşteşugar dotat cu talent şi plasticizează sen­sul abstract al actului creator în plan spiritual. Deter­minantele verbale (pronume, substantive) sunt în ge­neral la genul feminin, desemnând produsul: poezia {„domniţa") şi „cartea".
Organizarea materialului poetic se realizează şi prin seria relaţiilor de opoziţie în care intră „cartea" sau ipostaze ale sale:
-    „Ca să schimbăm acum întâia oară / Sapa-n condei şi brazda-n călimară" (instrumentele muncii ţără­neşti şi ale muncii intelectuale);
-    izvoarele creaţiei poetice şi poezia însăşi sunt re­date prin metafore/ sintagme poetice dispuse în serii opuse: „Din graiul lor cu-ndemnuri pentru vite/ Eu am ivit cuvinte potrivite"; „Făcui din zdrenţe mu­guri şi coroane"; „Veninul strâns l-am preschimbat în miere", cenuşa morţilor - Dumnezeu de piatră;
-    „Din bube, mucegaiuri şi noroi/ Iscat-am frumuseţi şi preţuri no?;
-    „Slova de foc şi slova făurită/ împerecheate-n carte se mărită" (definiţie metaforică a poeziei, în egală măsură har şi meşteşug);
-    „Robul a scris-o, Domnul o citeşte" (relaţia autor -cititor).
Incipitul, conceput ca o adresare directă a eului liric către un fiu spiritual, conţine ideea moştenirii spirituale, „un nume adunat pe-o carte", care devine simbol al identităţii obţinute prin cuvânt. Condiţia poetului este concentrată în versul: „decăt un nume adunat pe-o carte", iar poezia apare ca bun spiritual şi peren: „Nu-ţi voi lăsd drept bunuri după moarte...".
Metafora „seara răzvrătită" face trimitere la tre-
- figuri        cutul zbuciumat al strămoşilor, care se leagă de ge-
DE stil                    neraţiile viitoare, prin „carte", creaţia poetică, treaptă
a prezentului: „In seara răzvrătită care vine/ De la
străbunii mei până la tine". Enumeraţia „răpi şi gropi
adânci, ca şi versul următor „Suite de bătrânii mei pe
brânci, sugerează drumul dificil al cunoaşterii şi al
acumulărilor străbătut de înaintaşi.
Formula de adresare, vocativul „fiule", desem­nează un potenţial cititor, poetul identificându-se, în mod simbolic, cu un tată, cu un mentor al genera­ţiilor viitoare. De asemenea, poetul se înfăţişează ca o verigă în lanţul temporal al generaţiilor, cărora, înce­pând cu fiul evocat în poem, le transmite moştenirea, opera literară. Cartea este „o treaptă" în desăvârşirea cunoaşterii.
în strofa a doua, „cartea", creaţia elaborată cu trudă de poet, este numită „hrisovul vostru cel dintâi, cartea de căpătai a urmaşilor. „Cartea" - „hrisov" are pentru generaţiile viitoare valoarea unui document fundamental, asemeni Bibliei sau unei mărturii isto­rice, un document al existenţei şi al suferinţei stră­moşilor; „Al robilor cu saricile pline/ De osemintele vărsate-n mine".
Ideea centrală din cea de-a treia strofa este transformarea poeziei într-o lume obiectuală. Astfel „sapa", unealtă folosită pentru a lucra pământul, devine „condei, unealtă de scris, iar „brazda" devine „călimară", munca poetului fiind numai ca material întrebuinţat altfel decât a înaintaşilor lui ţărani; asupra cuvintelor el aplică aceeaşi trudă transforma­toare prin care plugarii supuneau pământul. Poetul este, prin urmare, un născocitor, care transformă „graiul lor cu-ndemnuri pentru vite", în „cuvinte potri­vite", metaforă ce desemnează poezia ca meşteşug, ca trudă, şi nu ca inspiraţie divină. Efortul poetic presu­pune însă un timp îndelungat, necesar transfigurării artistice şi trudei asupra cuvintelor, sugerat prin paralelismul dintre munca fizică („Sudoarea muncii sutelor de ani) şi aceea spirituală („frământate mii de săptămâni). în viziunea lui Arghezi, prin artă, cuvin­tele se metamorfozează, păstrându-şi însă forţa ex­presivă, idee exprimată prin oximoronul din versurile: „ Veninul strâns l-am preschimbat în miere, / Lăsând întreagă dulcea lui putere".
Strofa a patra debutează cu o confesiune lirică: „Am. luat ocara şi torcând uşure/ Am pus-o când să-mbie, când să-njure". Poetul poate face ca versurile lui să exprime imagini sensibile, dar şi să stigmatizeze răul din jur („să înjure"), arta având funcţie cathartică şi, în acelaşi timp, moralizatoare. Prin intermediul poe­ziei, trecutul se sacralizează, devine îndreptar moral, iar opera literară capătă valoare justiţiară: „Am luat cenuşa morţilor din vatră/ Şi am făcut-o Dumnezeu de piatră, / Hotar înalt, cu două lumi pe poale, / Păzind în piscul datoriei tale".
în strofa a cincea apare ideea transfigurării socialului în estetic prin faptul că durerea, revolta socială sunt concentrate în poezie, simbolizată prin „vioară", instrument mult mai reprezentativ pentru universul ţărănesc decât clasica liră: „Durerea noastră surdă şi amară/ O grămădii pe-o singură vioară, / Pe care ascultănd-o a jucat/ Stăpânul ca un ţap înjun­ghiat.
Arghezi introduce în literatura română estetica urâtului, concept pe care îl preia de la scriitorul fran­cez Charles Baudelaire. Prin unicul său volum de po­ezie, Florile răului, Baudelaire lărgeşte conceptul de frumos, integrându-i înţelegerea răului, a urâtului. Arghezi, la rândul lui, consideră că orice aspect al realităţii, indiferent că este frumos sau urât, sublim sau grotesc, poate constitui material poetic: „Din bube, mucegaiuri şi noroi/ Iscat-am frumuseţi şi preţuri nof. Prin Mersurile sale, Arghezi este un poet modern, po­trivit opiniei lui Hugo Friedrich, care afirma în cartea Structura liricii moderne, capitolul Estetica urâtului,
referitor la poetica baudelaireiană: „diformul produce surpriza, iar acesta declanşează «atacul neaşteptat.» Mai violent decât pană acum, anormalitatea se anunţă ca principiu al poeziei moderne, odată cu una din cauzele ei: iritarea împotriva banalului şi tradiţio­nalului care, în ochii lui Baudelaire, sunt conţinute şi în frumuseţea stilului mai vechi. Noua «frumuseţe», care poate coincide cu urâtul, îşi dobândeşte neliniştea prin includerea banalului - odată cu deformarea în bizar - şi prin «împletirea oribilului cu bufonescuh?.
De asemenea, pentru Arghezi, poezia reprezintă şi un mijloc de răzbunare a suferinţei înaintaşilor: „Biciul răbdat se-ntoarce în cuvinte/ Şi izbăveşte-ncet pedepsitor/ Odrasla vie-a crimei tuturor".
Ultima strofa evidenţiază faptul că muza, arta contemplativă, „Domniţa", „pierde" în favoarea meşte­şugului poetic: „întinsă leneşă pe canapea,/ Domniţa suferă în cartea mea".
Poezia este atât rezultatul inspiraţiei, al harului divin „slova defod, cât şi rezultatul meşteşugului, al trudei poetice „slova făurită": „Slova de foc şi slova făurită/ împărechiate-n carte se mărită/ Ca fierul cald îmbrăţişat în cleşte".
Condiţia poetului este redată în versul „Robul a scris-o, Domnul o citeşte"; artistul este un „rob", un truditor al condeiului şi se află în slujba cititorului, „Domnul.
Relevarea unor elemente înnoitoare ale limbaju­lui poetic, prezente în poezie:
Nivelul lexico-semantic
-    acumularea de cuvinte nepoetice, care dobândesc valenţe estetice (de exemplu: „bube, mucegaiuri şi noroi, „ciorchin de negf);
-    valorificarea diferitelor straturi lexicale în asocieri surprinzătoare: arhaisme (hrisov), regionalisme (gră­mădii), cuvinte şi expresii populare (gropi, răpi, pe brânci, plăvani, vite, zdrenţe), termeni religioşi (cu credinţă, icoane, Dumnezeu, izbăveşte), neologisme (obscur);
seriile antonimice: „când să-mbie, când să-njure" sugerează diversele tonalităţi ale creaţiei poetice argheziene; „Făcui din zdrenţe muguri şi coroane" exprimă ideea transfigurării artistice a unor aspecte ale realităţii degradate sau efectul expresiv al cuvintelor triviale (ambiguitatea expresiei poetice); obiecte ale existenţei ţărăneşti arhaice conferă to­nului solemnitate: hrisov, sarici, oseminte; instrumente de muncă/ viaţa rurală: sapa, brazda, plăvani, vite;
instrumentele poetului/ viaţa spirituală: condei, călimară;
metafore asociate termenului poezie: cuvinte potrivite, leagăne, versuri şi icoane, muguri şi coroane, miere, cenuşa morţilor din vatră, hotar înalt, o singură vioară, biciul răbdat, ciorchin de negi, slova de foc şi slova făurită.
Termeni care desemnează elemente spaţiale: metaforele spaţiului sălbatic, haotic, „răpi şi gropi adânci, exprimă truda, căutarea, efortul acumulărilor treptate şi plasează cartea - treaptă (spaţiu determinat al cunoaşterii, univers coerent) într-o scară evolutivă; spaţii deschise; muntele {piatra, piscul, „hotar înalt, cu două lumi pe poale"), pădurea (ramura); spaţiul închis, interiorul (vatră, canapea).
Nivelul morfosintactic
dislocarea topică şi sintactică: „Şi dând în vârf, ca un ciorchin de negi,/ Rodul durerii de vecii întregi; jocul timpurilor verbale;
un singur verb la viitor, formă negativă: „nu-ţi voi lăsa", plasat în poziţie iniţială în poezie (incipitul) susţine caracterul testamentar (programatic) al poeziei; negaţia are sens afirmativ; verbele - persoana I singular alternează cu persoana I plural, ceea ce redă relaţia poetului cu strămoşii, responsabilitatea creatorului faţă de poporul al cărui reprezentant este (să schimbăm - eu am ivit); utilizarea frecventă a verbelor la persoana I singular, timpul trecut, pentru definirea metaforică a actului de creaţie poetică, rolul poetului: am ivit, am pre­făcut, făcui, am luat, torcând, am pus-o, am făcut-o, o grămădii, iscat-am, a scris-o. Concreteţea sen­sului verbelor redă truda unui meşteşugar dotat cu talent şi plasticizează sensul abstract al actului creator în plan spiritual. Determinantele verbale (pronume, substantive) sunt în general la genul feminin, desemnând produsul: poezia {domniţa) şi cartea;
-    verbele la prezent înfăţişează efectele şi esenţa poeziei.
Nivelul stilistic
-    materialitatea imaginilor artistice, conferind forţa de sugestie a ideii, se realizează prin fantezia me­taforică, asocierile semantice inedite;
-    înnoirea metaforei, comparaţia inedită („împerecheate-n carte se mărită/ Ca fierul cald îmbrăţişat în cleşte"), epitetul rar („seara răzvrătită", „dulcea lui putere", „torcând uşure", „Dumnezeu de piatră", „durerea... surdă şi amară"), oximoronul („Veninul strâns l-am preschimbat în miere,/ Lăsând întreagă dulcea lui putere");
-    enumeraţia ca figură de stil (de exemplu: „bube, mucegaiuri şi noroi) şi principiul enumerativ ca modalitate de juxtapunere a succesivelor definiţii poetice ale actului de creaţie sau al surselor de inspiraţie.
Nivelul fonetic; elemente de prozodie
-    sonorităţi dure ale unui lexic colţuros, sugerând asprimea existenţei şi truda căutării;
-    versificaţia (între tradiţie şi modernitate): strofe inegale ca număr de versuri, cu metrica şi ritmul variabile, în funcţie de intensitatea sentimentelor şi de ideile exprimate, dar se conservă rima împe­recheată.
CONCLUZIE
Opera literară Testament de Tudor Arghezi este o artă poetică modernă pentru că poetul devine, în concepţia lui Arghezi, un născocitor, iar poezia presu­pune meşteşugul, truda creatorului. Pe de altă parte, creaţia artistică este atât produsul inspiraţiei divine, cât şi al tehnicii poetice. Un alt argument în favoarea modernităţii poeziei este faptul că Arghezi introduce în literatura română, prin această creaţie literară, es­tetica urâtului, arta devenind un mijloc de reflectare a complexităţii aspectelor existenţei şi o modalitate de amendare a răului.
Valorificarea diferitelor straturi lexicale în aso­cieri surprinzătoare, strofele inegale ca număr de ver­suri, cu metrica şi ritmul variabile, sunt tot atâtea argumente în favoarea modernităţii poeziei.
Poezia Testament de Tudor Arghezi este o arta poetică de sinteză pentru orientările poeziei interbe­lice, cu elemente tradiţionaliste şi moderniste.