Etnogeneza romaneasca. Geto-Dacii





Etnogeneza românească

Geto-dacii şi lumea romană în secolele I î. Hr. – al II-lea d.Hr.

  • Daco-geţii, popor de origine indo-europeană, au reprezentat ramura nordică a tracilor, diferenţiindu-se de aceştia în perioada Epocii Fierului.
  • Erau numiţi geţi în izvoarele scrise greceşti şi daci în cele romane. Până în secolul I î.H., când şi-au constituit un stat propriu, au fost organizaţi în triburi şi uniuni de triburi care :
  • aveau denumiri specifice (apulli, burii, carpii, costobocii etc.);
  • erau conduse de şefi militari (basilei);
  • aveau centrul în cetăţi fortificate de tip “dava” (Argedava, Buridava, Piroboridava etc.).
  • Istoria politico-militară timpurie a daco-geţilor este cunoscută din izvoarele scrise externe, cele mai vechi însemnări fiind cuprinse în opera istoricului grec Herodot (sec.V î.H.).
  • Geto-dacii au intrat contact cu lumea romană, preluând elemente ale culturii materiale şi spirituale ale acesteia, încă dinainte de instaurarea stăpânirii imperiale în zona dunăreană (faza preliminară a romanizării geto-dacilor).
  • Ameninţarea romană directă a început să se manifeste din timpul regelui Burebista, întemeietorul statului dac (82-44 î.Hr.).
  • Burebista (82-44 î.H.) – a fost conducătorul get care a unit pentru prima dată toate triburile daco-geţilor sub o singură autoritate politică, punând astfel bazele statului dac.
  • Condiţiile care au favorizat întemeierea statului în secolul I î.H.au fost:
  • unitatea etnică, lingvistică şi religioasă a daco-geţilor;
  • dezvoltarea organizării sociale şi apariţia aristocraţiei tribale (tarabostes, pilleati);
  • ameninţările externe ( în special din partea celţilor din vest şi a romanilor care, în expansiunea lor, se apropiaseră de zona Dunării).
  • Unificarea triburilor geto-dace a fost realizată atât pe cale paşnică cât şi prin forţa armelor.

    Burebista a beneficiat de sprijinul direct acordat de marele preot al cultului zalmoxian, Deceneu.
  • Ca organizare, statul condus de Burebista era o monarhie cu pronunţat caracter militar. Hotarele sale se întindeau în nord până în Carpaţii Păduroşi, înspre răsărit până la gurile Bugului, în vest până în Slovacia de azi, iar spre sud până la Munţii Balcani.
  • După moartea regelui dac statul dac s-a destrămat în patru, apoi în cinci entităţi statale distincte.
  • Romanii urmăreau să-şi impună controlul asupra coloniilor greceşti vest-pontice, să aibă acces la resursele zonei nord-dunărene (aur, argint, grâne) şi să beneficieze de poziţia strategică avantajoasă.
  • Legăturile daco-romane s-au intensificat în secolele I î.Hr. – I d.Hr., dar, după instaurarea stăpânirii imperiale pe teritoriul locuit de geto-daci, s-a trecut la o nouă etapă, manifestată printr-o romanizare intensă.
  • Geto-dacii din Dobrogea de astăzi au intrat sub stăpânirea romană din anul 46 d. Hr., făcând parte din provincia Moesia.
  • Decebal (87-106) – conducător dac ce a purtat iniţial numele de Diurpaneus, şi care a reuşit să refacă unitatea statului dac, în condiţiile agravării ameninţării romane.
  • Noul stat dac era mai redus teritorial decât în secolul I î.H. dar mai dezvoltat în plan economic şi mai bine organizat militar, capitala sa fiind la Sarmizegetusa, în Munţii Şureanu (sud-vestul Transilvaniei).
  • Seria conflictelor militare cu romanii a fost deschisă de predecesorul lui Decebal, Duras, prin campania dacilor la sudul Dunării, în Moesia (iarna anului 85/86).
  • În anul 87, împăratul roman Domiţian trimite în Dacia o armată romană condusă de Cornelius Fuscus. Aceasta este înfrântă de Decebal la Tapae. Ulterior (anul 88), o nouă armată romană, în frunte cu Tettius Iulianus, atacă Dacia, regele dac fiind acum înfrânt (tot la Tapae). Anul următor (89), se încheie pacea dintre Decebal şi Domiţian. Având caracterul unui compromis, aceasta prevedea:
  • transformarea Daciei într-un stat clientelar Romei;
  • acordarea de subsidii băneşti şi asistenţă din partea romanilor, utilizate pentru întărirea capacităţii militare a statului dac.
  • Conflictele daco-romane se reiau odată cu urcarea pe tronul Romei a lui Traian (98-117). În anul 101 izbucneşte primul război daco-roman (101-102). Decebal este înfrânt la Tapae. În iarna 101/102 luptă împotriva romanilor în Moesia, alături de aliaţii săi, burii şi sarmaţii, dar este nevoit să încheie pace. Tratatul din 102, defavorabil dacilor, prevedea :
  • dărâmarea zidurilor cetăţilor dacice;
  • cedarea Banatului, Olteniei şi Munteniei către romani;
  • anularea politicii externe a lui Decebal.
  • Între anii 105 şi 106 se desfăşoară cel de-al doilea război daco-roman. Întreaga Dacie este cucerită, rezistenţa dacilor este înfrântă.
  • Decebal se sinucide (106). Dacia devine provincie romană.

Romanizarea geto-dacilor.
Principalii factori care au contribuit la derularea procesului de romanizare în timpul stăpânirii romane au fost:

  • armata romană adusă în provincia Dacia şi cantonată în castre;
  • veteranii (soldaţi romani lăsaţi la vatră, stabiliţi în Dacia);
  • administraţia şi justiţia romană;
  • coloniştii latinofoni, aduşi masiv, din toate provinciile imperiului şi prezenţi în toate domeniile vieţii social-economice a provinciei;
  • învăţământul în limba latină;
  • religia romană. Au fost onoraţi în special zeii romani Jupiter, Junona, Minerva. S-au manifestat următoarele fenomene religioase: sincretismul (amestecul atributelor unor zei diferiţi, inclusiv ale celor locali, într-un singur cult) şi interpretatio romana (adorarea unor zeităţi dacice sub nume romane).
  • Principalul rezultat al romanizării a fost formarea unui nou popor – daco-roman.
  • Atunci când împăratul Aurelian a decis retragerea armatei şi administraţiei din provincia imperială Dacia, din raţiuni strategice, în anul 271 d.Hr., majoritatea populaţiei nu a părăsit acest teritoriu şi a continuat să trăiască la nord de Dunăre.
  • În urma procesului de romanizare, s-a format populaţia daco-romană. Aceasta vorbea limba latină populară (vulgară), dar a mai păstrat şi cuvinte din limba dacică. După abandonarea provinciei Dacia de către romani, procesul de romanizare a continuat. Atunci s-a desfăşurat etapa postromană a romanizării, când şi dacii liberi, care nu făcuseră parte din provincia Dacia, intrând în contact cu daco-romanii, s-au romanizat.
  • Deoarece la nord de Dunăre a continuat să trăiască o numeroasă populaţie daco-romană, vorbitoare de limbă latină, statul roman nu a întrerupt legăturile cu locuitorii de pe acest teritoriu.
  • Creştinismul a avut, la rândul său, o contribuţie importantă în procesul de romanizare a autohtonilor, noua credinţă fiind răspândită în limba latină de misionarii veniţi din imperiu.
  • Dobrogea de astăzi a făcut parte din Imperiul Roman de Răsărit până în anul 602.
  • Etnogeneza românească. Continuitatea de locuire pe teritoriul românesc. Etnogeneza românească a fost un proces complex, care a avut loc de-a lungul mai multor secole.
  • Chiar dacă, în primul mileniu creştin, în zona nord-dunăreană s-au perindat numeroase populaţii migratoare (huni, vizigoţi, gepizi, avari, slavi, bulgari etc.), populaţia daco-romană a continuat să trăiască pe acest teritoriu, dovadă fiind numeroasele descoperiri arheologice, dar şi o serie de mărturii scrise.
  • Etnogeneza românească a fost un proces complex, desfăşurat de-a lungul mai multor secole, al cărui rezultat a fost apariţia unui popor neolatin (înrudit, prin aceasta cu italienii, spaniolii, francezii, portughezii), singurul moştenitor al romanităţii orientale.
  • Principalele etape ale formării poporului român au fost:
  • perioada stăpânirii romane (sec. II-III), când asupra dacilor şi-au exercitat influenţa romanizatoare armata, coloniştii, veteranii, administraţia romană, constituindu-se astfel poporul daco-roman;
  • perioada migraţiilor, ulterioară retragerii aureliene, când fenomenul romanizării s-a extins şi asupra dacilor liberi. Totodată, a continuat să existe o populaţie daco-romană şi la sudul Dunării, urmaşă a daco-geţilor şi moesilor din provincia romană Moesia. Aceştia, cunoscuţi cu numele de vlahi, vor fi vorbitorii dialectelor limbii române: aromân, megleno-român, istro-român. Până la sfârşitul secolului al VIII-lea, în timpul desfăşurării invaziei migratorilor, populaţia daco-romană se transformă în populaţie românească, asimilând influenţe din partea migratorilor germanici şi mai ales a slavilor.

Din secolul al IX-lea, izvoarele istorice scrise vorbesc despre români ca fiind populaţia autohtonă din zona Dunării de Jos, ceea ce arată încheierea etnogenezei româneşti până în acel moment.


Limba română
Face parte din familia limbilor neolatine, cu care este asemănătoare în privinţa stratului fundamental latin şi a etapelor de formare, corespunzătoare etnogenezei româneşti. Se formează până în secolul al VIII-lea, când se poate vorbi de o limbă proto- sau străromânească. Astfel, limba română prezintă o structură compusă din:

  • substratul traco-dacic (circa 10% din fondul lexical de bază);
  • stratul fundamental latin (60 % din vocabularular);
  • adstratul slav (în jur de 20% din fondul lexical, reprezentând cuvinte pătrunse în limba română începând cu secolul al IX-lea, când procesul etnogenezei era deja încheiat).

Alte Lectii din istorie

Please enable / Bitte aktiviere JavaScript!
Veuillez activer / Por favor activa el Javascript![ ? ]