Fanica din La hanul lui Manjoala de Ion Luca Caragiale





Fanica
- personaj principal de nuvela fantastica -
- personaj-narator -

"La hanul lui Manjoala",
de Ion Luca Caragiale
- nuvela fantastica -

            "La hanul lui Manjoala" de I.L.Caragiale (1852-1912) este o nuvela fantastica si a aparut mai intai in "Gazeta sateanului" (1898), apoi in volumul "Nuvele, povestiri".
    Fantasticul nuvelel este construit din doua elemente care se imbina armonios, real si fabulos. Actiunea nuvelei se desfasoara, totodata, si in doua planuri temporale, unul obiectiv, care inscrie evenimentele narate in prezentul realitatii si celalalt, subiectiv, al fabulosului mitic, ce tulbura subconstientul uman.
    Nuvela "La hanul lui Manjoala" ilustreaza mitul folcloric al vrajitoarei malefice, care-i atrage pe tineri si-i intoarce din cale tulburandu-le mintile, scotand la suprafata dorinte ascunse, dar care, odata iesiti din cercul magiei diavolesti, isi reiau fagasul normal al vietii. Esenta ideatica a operei exprima un adevar mitic ancestral si anume ca acela care foloseste practici vrajitores,ti este pedepsit daca nu reuseste sa iasa de sub influenza farmecelor, asa cum este sanctionata cocoana Marghioala, in pragul batranetii, fiind mistuita de incendiul care a ars hanul din temelii, sugerand chinurile Iadului, unde s-a dus sufletul ei dupa moarte.
    Naratorul, in ipostaza calatorului, situeaza inceputul nuvelei in planul real, printr-un monolog, aceasta nuvela fiind printre putinele creatii ale lui Caragiale scrise la persoana I. Personajul-narator se indreapta catre Popestii-de-sus, la polcovnicul Iordache, unde urma sa aiba loc logodna lui cu fata "a mai mare" a acestuia. Calaretul intentioneaza sa se opreasca la hanul lui Manjoala pentru "trei sferturi de ceas" ca sa-i dea calului graunte. Punctele de suspensie folosite in calcularea orelor necesare pana la destinatie, in formularea concluziei ca a "cam intarziat...trebuia sa plec mai devreme..." si a sperantei ca polcovnicul il va astepta totusi, dau monologului o discontinuitate a gandurilor si, impreuna cu expresiile din limba vorbita, creeaza stilului o oralitate sugestiva.                                                     '
    Calatorul zareste "ca la o bataie buna de pusca" luminile hanului lui Manjoala si isi aminteste - in timp subiectiv - ca barbatul murise in urma cu vreo cinci ani, lasand afacerile pline de datorii. Nevasta-sa, Manjoloaia, o femeie zdravana, a platit obligatiile, a reparat hanul si acareturile, a mai construit inca "un grajd de piatra" si oamenii spun ca "trebuie sa aiba si parale bune". Gura lumii o banuia de farmece, ori ca o fi gasit vreo comoara de a reusit sa scape de datorii, ba sa faca si afacerile sa mearga. Rememorarea intamplarilor scapa logicii firesti, planului real si se inscriu intr-un cadru fantastic: doi frati se dusesera intr-o noapte sa prade hanul, impreuna cu alti doi talhari. Unul dintre ei, "al mai voinic,.om cat un taur", cand a ridicat toporul sa sparga usa, "a picat jos" si-a murit, iar celalalt frate a amutit. Cei doi talhari care-i insoteau l-au pus pe mort "in spinarea frate-sau", cu gandul sa-l ingroape undeva, departe, dar cand sa iasa din curtea hanului, Manjoloaia a deschis fereastra si a inceput sa strige "hotii!". In mod cu totul surprinzator, in aceeasi clipa, le-a aparut in fata "zapciul (subprefect - n.n.) cu mai multi insi si cu patru dorobanti calari". Speriati de moarte, hotii au luat-o la fuga, lasand acolo "mutul cu frate-sau mort in carca". Toata lumea stia "ca mutul vorbeste" si cand a inceput interogatoriul au crezut ca se preface. Desi l-au batut "pana 1-au smintit ca sa-i vie glasul la loc - degeaba", n-au putut afla nimic nici despre cele intamplate, nici despre cei doi complici. De atunci nu s-a mai intamplat "s-o calce talharii" pe Manjoloaia. Naratorul isi aminteste povestea miraculoasa si-i face placere sa se gandeasca la aceste minuni ce se petrecusera la han, in timp ce calatorea singur si numai gandurile ii tineau de urat.
    Revenind in plan real, naratorul observa in detaliu agitatia de la han, da calul in grija unui argat, apoi intra in carciuma unde faceau "refenea (petrecere in comun, chef- n.n.) oameni multi" si cantau olteneste "doi tigani somnorosi". Cocoana Marghioala era la bucatarie, de unde un "abur de pane calda" il ademeneste pe calator, iar femeia il intampina cu bucurie, ca pe un client "de omenie": "- Bine-ati venit, coane Fanica", fiind si singura data cand se specifica numele personajului. Apoi ea da porunca "unei cotoroante" sa-i aseze masa in odaie.
    Cunoscand-o inca de cand era copil, pe cand trecea cu tatal lui spre targ, calatorul stia despre cocoana Marghioala ca era femeie "frumoasa, voinica si ochioasa", dar parca niciodata nu-i placuse atat de mult ca acum. Personajul-narator tsi face un portret succint prin autocaracterizare ironica: "curatel si obraznic, mai mult obraznic decat curatel" si, pentru a-si confirma calitatile, indrazneste s-o ciupeasca pe hangita si sa-i spuna ce ochi frumosi are. Este si prima sugerare a tentatici la care este supus omul de catre fortele maleflce, deoarece fortele necuratului l-au impins la acest gest necugetat: "ajungand cu mana la bratul ei drept, tare ca piatra, m-a-mpins dracul s-o ciupesc". Spre mirarea tanarului, cocoana Marghioala stia ca el se ducea la pocovnicul Iordache pentru a se logodi cu fata lui cea mare si-l mustra pentru obraznicie, amenintandu-l cu viitorul socru, dar in acelasi timp il previne: "- la nu ma-ncanta".
    Tanarul este cucerit tncetul cu incetul, conform unei strategii tainice, numai de Marghioala stiute. Mai Mai il incanta odaia curata si cocheta, in care totul este "alb ca laptele", "cald ca sub o aripa de closca" si miroase a mere si gutui. Asezandu-se la masii, tanarul vrea sa se inchine, dar observa cu uimire ca pe peretele de la rasarit nu se afla nicio icoana, despre care cocoana ii spune ca nu ar folosi la nimie: "- Da-le focului de icoane! d-abia prasesc cari si paduchi de lemn...". Cand tanarul isi face totusi cruce, dupa obicei, izbucneste "un racnet" si el crede ca a calcat "cu potcoava cizmii, pe un cotoi batran, care era sub masa". Cocoana se repede si deschide usa ca sa iasa afara "cotoiul suparat", dar aerul rece stinge lampa. Credintele populare spun ca pisica neagra este una dintre infatisarile pe care le ia diavolul, iar graba cu care femeia ii deschide usa insinueaza un prim element al vrajitoriei. In intuneric, tanarul incepe s-o mangaie si s-o sarute pe hangita -"Eu, obraznic, o iau bine-n brate si-ncep s-o pup... Cocoana mai nu prea vrea, mai se lasa"-, pana cand ii intrerupe jupaneasa, care aducea "tava cu demancare si cu o lumanare".
    Planul real alterneaza cu cel fabulos, construind astfel o scena fantastica emotionanta. Urmatoarea tentatie catre placere este mancarea, foarte gustoasa - descrisa cu minutiozitate de narator - si impreuna cu vinul bun ii dau tanarului "un fel de amorteala pe la incheieturi", dar cand afla ca afara a inceput viscolul, se dezmeticeste brusc, intra in realitate si constata ca ceasul era "zece si aproape trei sferturi", adica statuse la han "doua ceasuri si jumatate". Argatii se culcasera si, iesind pe prispa hanului, vede cu ingrijorare ca "este o vreme vajnica", iar in vazduh, "urla vantul nebun". Desi cocoana Marghioala incearca sa-l convinga sa nu plece pe asa un "vifor mare", tanarul se duce singur la grajd, trezeste un argat ca sa-i inseueze calul, apoi, intorcandu-se in odaie sa-si ia ramas bun, o gaseste pe femeie "cu caciula mea in mana", pe care "o tot invartea s-o rasucea". Intreband de plata, gazda ii spune, "uitandu-se adanc in fundul caciulii", apoi privind la el cu ochi "cari-i sticleau grozav de ciudat", ca are sa achite atunci cand va trece inapoi, sugerand noi elemente ale colaborarii femeii cu fortele malefice si farmecele pe care aceasta le face calatorului care voia sa-si urmeze drumul. Marghioala ii vrajise caciula, pentru a-l obliga sa se intoarca la han.
In plan real, tanarul incaleca si pleaca de la han, iar ca sa-i treaca de urat fluiera "un cantec de lume ca pentru mine singur". Cand isi face cruce pentru drum, caiaretul aude usa hanului trantindu-se si "un vaet de cotoi", dar se gandeste ca Marghioala il apucase pe pisoi cu usa. Viscolul se dezlantuise cu putere si frigul il patrundea nemilos, inghetandu-i mainile si picioarele.
    Intampiarile care urmeaza intra intr-un cadru fabulos, caiaretul incepe sa simta "durere la cerbice (ceafa - n.n.), la frunte si la tample fierbinteala si bubuituri in urechi" si se gandeste ca bause prea mult. Dar starea lui se inrautatea vertiginos, il ardea sub coaste, "un junghi m-a fulgerat pan tot cosul pieptului de colo pana colo" si, cu toate ca era viscol, isi scoate caciula, care ii strangea capul "ca o menghinea". Calatorul regreta ca parasise hanul, deoarece se gandeste ca la polcovnic toata lumea se culcase, crezand - pe buna dreptate - ca n-o fi fost prost sa piece pe o vreme ca asta. Calul se impleticea, de parca ar fi baut si el.
    Vremea se mai domoleste, "s-a luminat a ploaie" si tanarul isi pune din nou caciula pe cap, dar brusc "sangele incepe iar  sa-mi arza peretii capului". Zareste pe drum "o mogandeata mica sarind si topaind" si cand scoate pistolul aude "un glas de caprita". Calul se sperie, se-ntoarce si porneste inapoi, spre han. Tanarul il struneste si vede uimit o caprita neagra care "aci merge, aci se-ntoarce; arunca din copite; pe urma se ridica-n doua picioare, se repede cu barbita in piept si cu fruntea inainte sa-mpunga, si face sarituri de necrezut si mehaie si fel-de-fel de nebunii". Calatorul descaleca, vrand sa dea capritei tarate si vede ca este "un ied negru, foarte dragut", pe care il ia si il pune in desaga din dreapta, peste niste haine. Se sugereaza ca diavolul luase, de data aceasta, infatisarca atragatoare a unei caprite negre.
    Secventa urmatoare imbina magistral planul real cu eel fabulos. Calatorul incaleca si calul porneste nauc, sarind bezmetic peste gropi, peste musuroaie, fara sa mai poata fi oprit. Cu trupul inghetat, cu capul fierbinte, caiaretul regreta inca o data ca parasise hanul ca un prost, gandindu-se ca primitoarea gazda i-ar fi dat odaia ei pentru o noapte. In acest timp, iedul "se misca in desaga sa se aseze mai bine" si scosese afara capul, privindu-l cuminte. Uitandu-se la cer, tanarul isi da seama ca, in loc sa mearga la deal, o luase la vale si ca se ratacise intr-o "porumbiste cu cocenii netaiati". Calul cade in genunchi si drumetui, speriat, isi face cruce. Imediat simte "o zvacneala puternica langa piciorul drept", se gandeste ca o fi strivit iedul si, cand baga mana in desaga, constata ca il pierduse probabil, pentru ca acesta nu mai era acolo. Calul se ridica buimac in doua picioare, se smuceste si, dupa ce-si tranteste stapanul la pamant, o ia la goana peste camp ca apucat de streche, disparand in intuneric.
    De la Gheorghe Natrut, care era paznic la coceni, afla cu stupoare ca era in Haculesti, deci foarte aproape de hanul lui Manjoala, desi mersese prin viscol mai bine de patru ceasuri. Vede lumina la odaia cocoanii Marghioala si se teme ca ea sa nu aiba "alt drumet mai intelept" pe care sa-l fi gazduit in patul curat, iar el sa fie nevoit sa doarma pe "vreo lavita langa cuptor". Cand sa intre, tanarul se impiedica in prag de ied, "tot ala", care se duse sa se culce cuminte sub pat. Bucuros ca patul era nedesfacut si obosit de drum, calatorul duce mana la frunte sa se inchine si sa-i multumeasca lui Dumnezeu ca scapase cu bine, dar cocoana i-a apucat repede mana si 1-a imbratisat strans. El se simte din nou incantat de odaia alba si nu mai stie cat ar fi ramas ca vrajit la hanul Manjoloaii daca n-ar fi venit pocovnicul Iordache, care 1-a scos de acolo cu scandal si mare taraboi.
    De trei ori a fugit tanarul inainte de logodna si s-a intors la han, dar viitorul socru, hotarat "sa ma ginereasca", a pus oameni de 1-au prins si l-au dus "legat cobza la un schit in munte", unde a tinut post, a batut matanii si i s-au facut molitve timp de patruzeci de zile, dupa care s-a pocait si s-a insurat cu fata lui Iordache.
    Numai credinta in Dumnezeu si pocainta pot salva sufletul omului de la capcanele pe care i le intinde Satana prin tentatii amagitoare, atractive, deturnandu-1 de la calea cea dreapta, de la fagasul firesc al vietii.
    Dupa o vreme de la aceasta intamplare, "intr-o noapte limpede de iarna", cand tanarul sedea la taifas cu socrul sau, aflara ca hanul lui Manjoala "arsese pana in pamant", ingropand "pe biata cocoana Marghioala, acu harbuita, subt un morman urias de jaratic". Bucuros ca "a bagat-o in sfarsit la jaratic pe matracuca", Iordache il pune pe ginere-sau sa-i povesteasca "pentru a nu stiu catea oara" intamplarea ciudata prin care trecuse la hanul lui Manjoala. Socrul crede ca in fundul caciulii pusese cocoana Marghioala farmecele, iar iedul si cotoiul erau tot una cu dracul.
    Finalul nuvelei se manifesta in planul real si este aluziv, personajul-narator concluzioneaza ca, daca iedul si cotoiul erau diavolul, atunci inseamna ca si "dracul te duce, se vede si la bune", facand trimitere la perioada de placed petrecuta de el la han cu Marghioala. Socrul sau, pocovnicul Iordache, devine moralizator, sustinand ca mai intai raul te tenteaza, ca sa prinzi gustul, apoi te spurca si "stie el unde te duce...". Intrebat de unde ar putea el cunoaste aceste lucruri, socrul ti raspunde, mucalit, "asta-i alta caciula", lasand sa se inteleaga faptul ca si el in tinerete avusese o astfel de experienfa amoroasa dracoasa, care-l tentase candva, dar isi venise in fire, isi intemeiase o familie si era acum un om respectat si un bun crestin. De aceea stiuse el cum sa procedeze cu viitorul ginere pentru ca sa-l aduca pe calea cea buna.
    Autorul este acelasi cu naratorul si cu personajul principal, relatand in timp subiectiv intamplarile petrecute candva, intr-un timp obiectiv. Planul real foloseste motivul calatoriei ca mijloc al cunoasterii miturilor si credintelor stravechi, ca taram fascinant al fabulosului. In credintele mitice autohtone, farmecele, vrajile care apeleaza la fortele raului au efect nefast asupra oamenilor, ii deturneaza de la esentele vietii. Tanarul este vrajit prin farmecele pe care le facuse cocoana Marghioala caciulii sale, sugerand faptul ca el isi pierde mintile, iese din zona logicii si a ratiunii umane, obiectul fiind propriu capului: "Caciula parca ma strangea de cap ca o menghinea". Cand isi scoate caciula, drumetul incepe sa gandeasca logic, dandu-si seama ca nu trebuia sa piece de la han pe viscol. Punand-o la obrancul seii, calul "se-mpletecea parca bause si el...". Cand isi pune, din nou, caciula pe cap, simte cum "sangele incepe iar sa-mi arza peretii capului" si calareste bezmetic, nu mai stie unde se afla, rataceste drumul.
    Faptul ca vrajitoarea apeleaza la forte malefice este sugerat de amestecul Satanei in farmecele pe care le face ea, prin racnetul si vaietul de cotoi, prin zburdalnicia nebuna a capritei negre, care-1 intruchipeaza pe diavol. Farmecele au efect asupra omului, il zapacesc, il deturneaza de la firescul vietii. Tanarul ramane la han vrajit de nurii cocoanii si, dupa ce viitorul socru ii sileste, energic, sa paraseasca acest loc al pacatului, el se intoarce vrajit inapoi inca de trei ori, inainte sa-1 lege si sa-l duca la un schit ca sa-1 scape de farmece prin credinta in Dumnezeu. Credinta strabuna pledeaza pentru ideea ca fortele diavolesti pot fi invinse numai prin rugaciuni, matanii si molitve, prin pocainta, prin forta divina.
    Ca in orice proza fantastica, in nuvela se manifesta arta echivocului, a ambiguitatii prin care "se transfera in real un fapt de magie vrajitoreasca pana la a-l crede o intamplare banala" (Mihai Ungheanu).
    Arta narativa ilustreaza aici un singur fir fabulativ, urmarind un conflict concentrat. De remarcat sunt detaliile sugestive care compun portretele celor doua personaje, precum si cele folosite In descrierea amanuntita a odaii, a mancarii. Detaliul este semnificativ in descrierea naturii dezlantuite, care ar infricosa pe oricine s-ar incumeta s-o infrunte.
    "Geniu bilateral, ca tehnica, I.L.Caragiale este, in acelasi timp, un geniu unitar, ca atitudine in fata vietii. Satira lui izvoraste din strafundurile ancestrale, dintr-un instinct al feeriei, contrazis de platitudinea vietii reale, pe care o accepta modesta si inteleapta, fixata in canoane de bun-simt si respect al traditiilor arhaice. Povestitorul de duh oriental, mai just de nuanta balcanica, este savuros in pitorescul lui moral si de o arta minutioasa, in felul cum stie sa remvieze, prin limbaj si viziune, o lume in care visul si realitatea se-mbina, coordonate de o lucida ironie". (Pompiliu Constantinescu)

Alte Lectii din romana

Please enable / Bitte aktiviere JavaScript!
Veuillez activer / Por favor activa el Javascript![ ? ]