GEORGE CĂLINESCU – personalitate plurivalentă, de formaţie enciclopedică, tipul scriitorului total: critic şi istoric literar, esist şi estetician, prozator şi poet, dramaturg şi publicist.
Opera – extrem de variată.
Versuri: Poesii – 1937, Lauda lucrurilor – 1963, Cronicile optimistului – 1964. Dramaturgie: Şun sau Calea neturburată. Mit mongol – 1943, Ludovic al XIX-lea – 1964, Teatru – 1965.
Romane: Cartea nunţii – 1933, Enigma Otiliei – 1938, Bietul Ioanide – 1953, Scrinul negru – 1960.
Critică şi istorie literară: Viaţa lui M. Eminescu - 1932-1934, Viaţa lui I. Creangă – 1938, Istoria literaturii române. Compendiu – 1945, N.Filimon – 1959, V. Alecs. – 1965.
Studii de literatură univers.: Principii de estetică – 1939, Impresii asupra literaturii spaniole – 1946, Estetica basmului – 1965. „Istoria lit. rom. de la…” - o lucrare monumentală, unică în peisajul lit. rom., concepută iniţial în 2 vol., devine, aşa cum afirmă Călin., „un singur volum compact ca o enciclopedie”. Al. Rosetti: „Am vol. d-tale pe masă!...realizez că eşti un monstru (în sens etimologic!). Atâtea pagini! Atâta muncă!... Dar ce fel de om eşti D-ta?” Un prim element de noutate – acela al perspectivei estetice asupra întregii evoluţii a lit. rom. în timp, acordând atenţie doar personalit. care au creat o opera cu valoare artistică şi renunţând la autorii mai cu seamă din lit. vehe care au numai merite ce ţin de ist. cult. în general, precum Coresi. G. Călinescu reia şi aplică în „Ist. lit. …”ideea enunţată în lucrarea „Principii de estet.”, - „nu e cu putinţă o critică fără perspectivă totală ist., după cum şi ist. lit. trebuie să apeleze la criteriile estetice ale criticului. „Ist. lit. …”- comparată de unii comentatori cu un roman ale cărui personaje ar fi scriitori, vădeşte faptul că, în personalit. lui G. Călinescu, istoricul lit. şi criticul se asociază cu prozator. de mare talent: pagini precum cele dedicate portret. lui N. Iorga sau descrierii Raşinarilor se înscriu printre filele antologice ale literelor române.
„ENIGMA OTILIEI” – roman realist-balzacian. În 1932, G. Călinescu – necesitatea apariţiei, în literatura română, a unui roman de atmosferă modernă, deşi respingea teoria sincronizării obligatorii a literaturii cu filozofii şi psihologii epocii, argumentând că literatura trebuie să fie în legătură directă cu „sufletul uman”. G. Călinescu – depăşeşte realismul clar, crează caractere dominate de o singură trăsătură definitorie, realizând tipologii (avarul, arivistul), modernizează tehnica narativă, foloseşte detaliul în descrieri arhitecturale şi în analiza personajelor, înscriindu-se astfel în realismul sec. al 20-lea, cu trimitere certă către creaţia lui Balzac.
Elemente şi tehnici moderne. Influenţe balzaciene.
I. Balzacianismul – prezent în Enigma Otiliei prin temă – care ilustrează viaţa burgheziei bucureştene de la început. sec. XX, societate degradată sub puterea mistificatoare a banului, întreaga acţiune a romanului construindu-se în jurul averii lui moş C. Giurgiuv. De altfel, Balzac a concentrat ideea că banii, averea au putere distrugătoare asupra eticii unei societăţi: „Zeul la care se închină toţi este banul”.
II. Ideea paternităţii – nucleul epic al romanului, fapt confirmat de G. Călinescu însuşi, care-şi intitulase iniţial romanul „Părinţii Otilia” – idee balzaciană preluată probabil din romanul „Moş Goriot”, în care degradarea relaţiilor din cadrul unei familii duce, la degradarea întregii societăţi. Relaţiile interfamiliale sunt degradate şi în Enigma Otiliei Sentim. paterne ale lui C.G. pt. Otilia sunt învinse de avariţia personajului, el neputând asigura „fe-fe-fetiţei” lui traiul în viitor, aceasta fiind nevoită să se mărite cu Pascalapol. Acesta, la rândul lui, nu-şi defineşte foarte bine sentimentele faţă de Otilia, nu ştie cât o iubeşte ca un tată şi cât ţine la ea ca la o iubită, nu poate distinge „ce e patern şi ce e viril în relaţia sa cu Otilia Relaţia familială a Aglaiei cu fratele ei, Costache, se degradează profund din cauza averii acestuia, distrugând orice sentimente fraterne între cei doi. Relaţia familiei Olimpia – Stănică Raţiu se rezumă la discursuri fade despre familie şi societate, tema disertaţiilor sale fanfaronade fiind paternitatea, o teorie demagogică prin care Stănică stoarce bani de la oricine. Aurica şi-ar dori o familie, dar deoarece concepţia sa este complet falsă, alergând disperată după bărbaţi, nu reuşeşte să-şi întemeieze un cămin. De asem., relaţ. din cadrul famil. Tulea sunt total degradate, Aglae stăpâneşte cu autorit. distrug. destinele copiilor ei, iar Simion, ca tată şi ca soţ, este total neavenit, incapabil şi dezinteresat de a fi un „cap de familie”.
III. Tipologia personajelor – construită artistic – fiecare erou este dominat de o trăsătură de caracter puternică, definindu-l în esenţa sa morală. C. G. – întruchiparea avarului, St. Raţiu – tipul parvenitului, al arivistului, descendent al lui Dinu Păt., iar demagogia lui se înscrie în descendenţa lui Nae Caţ. Aglae – „baba absolută fără cusur în rău”, Titi – tipul retardatului, Felix – definit de autor ca „martor şi actor”, iar Otilia – eternul feminin enigmatic.
IV. Tehnica detaliului – o modalitate epică a romancierului – încadrează cu precizie acţiunea în timp şi spaţiu ( „Într-o seară, de la începutul lui iulie 1909, cu puţin înainte de orele 10, (…) în str. Antim…)”, descrierea casei lui C. G. – creează atmosfera în care se vor derula destinele personajelor, dar are implicaţii caracterologice pentru proprietar. Conturarea personajelor se bazează – pe folosirea detaliului atât pt.descrierea fizionomiei acestora cât şi pt. descrierea coafurei, a îmbrăcămintei, a gestur., a timbrului vocii, construind personajul în totalit., fizic, moral şi în mişcare. Ex.descrierea lui Pascal.., prin ochii lui Felix.
Elemente romantice:
a) folosirea antitezei în caracterizarea unor personaje, Felix cu Titi, Otilia cu Aurica, moş Costache cu Pascalopol, se opun prin trăsăturile esenţiale: inteligenţă, ambiţie, frumuseţe, delicateţe, farmec, generozitate, în antiteză cu debilitatea mintală, apatia, urâţenia, acreala, răutatea, invidia, avariţia;
b) descrierea naturii Bărăganului într-un registru fantastic, descrierea casei vechi, părăginite, cu scări care scârţâie, cu giurgiuvele scorojite amintind de casa lui Dionis din nuvela eminesciană;
c) motivul „orfanului”, evidenţiat în roman prin Felix şi Otilia, supuşi din această cauză răutăţilor înveninate ale clanului Tulea;
Elemente realiste:
a) tema – reflectă stadiul societăţii burgheze în plină degradare morală sub puterea mistificatoare a banului, căruia „i se închină toţi”;
b) personajele luate din realitatea acestei societăţi: avarul, parvenitul, demagogul – tipuri umane specifice (N. Filimon, I.L.Caragiale);
Elemente ale clasicismului:
a) simetria romanului, care începe cu o imagine dezolantă a casei lui C. G. şi se termină cu aceeaşi imagine lugubră: „Aici nu stă nimeni”;
b) trăsătura de caracter dominantă la unele personaje: C. G. – avariţia, L. Pascal. – nobleţea sufletească, St. Raţiu – arivismul şi demagogia, Aglae – răutatea şi invidia.
Titlul – iniţial, „Părinţii Otilia” reflectă ideea balzaciană a paternit., pt. că fiecare personaj determină cumva soarta orfanei Otilia, ca nişte „părinţi”. Autorul schimbă titlul din motive editoriale şi deplasează accentul de la un aspect realist, tradiţional, la tehnica modernă a reflectării poliedrice, prin care este realizat personajul titular. O „enigmă a Otilia” Se naşte mai ales în mintea lui Felix, care mu poate da explicaţii plauzibile pentru comportamentul fetei, ce rămâne până la sfârşitul romanului o tulburătoare întruchipare a naturii contradictorii a sufletului feminin. Pascal. – îndrăgostit de Otilia, o admiră şi o înţelege, dar nici el nu poate descifra în profunzime reacţiile şi gândurile fetei, confirmându-i lui Felix în finalul romanului „A fost o fată delicioasă, dar ciudată. Pt. mine e o enigmă.” Romanul – 20 de capitole – construit pe mai multe planuri narative care urmăresc destinele unor personaje, prin acumularea detaliilor: destin. Otilia, al lui Felix, al membrilor clanului Tulea pt. obţinerea moştenirii lui C. G. şi înlăturarea Otilia Mărculescu. Al doilea plan prezintă destinul tânărului F. Sima care, rămas orfan, vine la Buc.pt. a studia medicina, locuieşte la tutorele lui şi trăieşte iubirea adolescentină pt. Otilia
Autorul scordă şi planurilor secundare, pt. susţinerea imaginii ample a societăţii citadine. Succesiunea secvenţelor narative este redată prin înlănţuire (respectarea cronologiei faptelor), completată prin inserţia unor micronaraţiuni în structura romanului. Unele secvenţe narative se realizează scenic (de ex.cap. I şi 18) prin dispunerea personajelor, prin spontaneitatea dialogului, prin notarea gesturilor şi vestimentaţiei ca în didascalii. Dialogul conferă veridicitate şi concentrare epică. În proza realistă, descrierea spaţiilor (str., arhitectura, decorul interior) şi a vestimentaţiei susţine impresia de univers autentic (mimesis), iar prin observaţie şi notarea detaliului semnificativ devine mijloc de caracterizare indirectă, pt. conturare a caracterelor. Imaginea Bărăganului este redată într-o descriere de tip romantic: proiecţia realităţii în plan fantastic. Incipitul romanului realist fixează veridic cadrul temporal („într-o seară de la începutul lui iulie 1909”) şi spaţial (descrierea str. Antim, a arhitecturii casei lui moş C., a interioarelor), prezintă principalele personaje, sugerează conflictul şi trasează principalele planuri epice. Finalul este închis prin rezolvarea conflictului şi este urmat de un epilog. Simetria incipitului cu finalul se realizează prin descrierea străzii şi a casei lui moş C., din perspectiva lui felix, intrusul/ străinul, din familia Giurgiuv., în momente diferite ale existenţei sale (adolescenţă şi aproximativ 10 ani mai târziu: „după război”).
Acţiunea – cu venirea tânărului Felix, orfan, la Buc., în casa unchiului şi tutorelui său legal, pt. a urma Fac.de Medicină. C. G. este un rentier avar , care o creşte în casa lui pe Otilia Mărcul., fiica sa vitregă, cu intenţia de a o înfia. Aglae o consideră un pericol pt. moştenitorii fratelui ei.
Expoziţiunea – în metoda realist-balzaciană: situarea exactă a acţiunii în timp şi în spaţiu, veridicitatea susţinută prin detaliile topografice, descrierea străzii în manieră realistă, fineţea observaţiei şi notarea detaliului semnificativ. Caracteristicile arhitectonice ale străzii şi ale casei lui moş C. sunt surprinse de „ochiul unui estet”, din perspectiva naratorului specializat, deşi observaţia îi este atribuită personajului intrus, care caută o anumită casă. Familiarizarea cu mediul, prin procedeul restrângerii treptate a cadrului, de la stradă la casă, la interioare, la fizionomia şi la gesturile locatarilor (tehnica focalizării) – o modalitate de pătrundere a psihologiei personajelor din acest spaţiu, prin reconstituirea atmosferei. Pt. Balzac o casă este un document social şi moral. Strada şi casa lui moş C. sugerează, prin detaliile surprinse, contrastul dintre pretenţia de confort şi bun gust a unor locatari bogaţi, burghezi îmbogaţiţi cândva, şi realitate: inculţi (aspectul de kitsch, amestecul de stiluri arhitectonice incompatibile), zgârciţi (case mici cu ornamente din materiale ieftine), snobi (imitarea arhitecturii clasice), delăsători (urme vizibile ale umezelii, impresia de paragină). Arhitectura – imaginea unei lumi în declin, care a avut cândva energia necesară pt. a dobândi avere, dar nu şi fondul cultural. Intrat în locuinţă, Felix îl cunoaşte pe unchiul său, un omuleţ straniu care îi răspunde bâlbâit „nu-nu stă nimeni aici, nu cunosc”, pe verişoara Otilia şi asistă la o scenă de familie: jocul de table. Naratorul îi atribuie lui Felix observarea obiectivă a personajelor prezente. Sunt realizate portretele fizice ale personajelor, cu detalii vestimentare şi fiziologice care sugerează în manieră clasică, trăsăturile de caracter şi este prezentată în mod direct, starea civilă, statutul în familie, elemente de biografie. Toate aceste aspecte configurează atmosfera neprimitoare, imaginea mediului în care pătrunde tânărul şi prefigurează cele două planuri narative şi conflictul. Replicile Aglaei anticipează conflictul succesoral, iar atitudinea protectoare a Otilia motivează ataşamentul lui Felix.
Intriga se dezvăluie pe 2 planuri care se întrepătrund:
I. Istoria moştenirii lui C. G.;
II. Destinul tânărului F.S.
I. - competiţia pt. moştenirea bătrânului avar – un prilej pt. observarea efectelor, în plan moral, ale obsesiei banului. Bătrânul avar, proprietar de imobile, restaurante, acţiuni, nutreşte iluzia longevităţii şi nu pune în practică nici un proiect privitor la asigurarea viitorului Otiliei, pt. a nu cheltui. Clanul Tulea urmăreşte succesiunea totală a averii lui, plan periclitat ipotetic de înfierea Otilia
Deşi are o afecţiune sinceră pt. fată, bătrânul amână înfierea ei, de dragul banilor şi din teama de Aglae. Iniţial într-un plan secundar, St. R. urmăreşte să parvină, vizează averea clanului Tulea, dar smulge banii lui moş C. Pretutindeni prezent, divers informat, amestecându-se oriunde crede că poate obţine ceva bani sau poate da lovitura vieţii lui, personajul susţine în fond intriga romanului, până la rezolvarea în deznodământ: Olimpia e părăsită de Stănică, Aurica nu-şi poate face o situaţie, Felix o pierde pe Otilia Alături de avariţie, lăcomie, şi parvenitism, aspecte sociale supuse observaţiei şi criticii în romanul realist, sunt înfăţişate aspecte ale familiei burgheze: relaţia dintre părinţi şi copii, dintre soţi, căsătoria, orfanul. Căsătoria face parte dintre preocupările unor personaje: Aurica, fata bătrână are obsesia căsătoriei; Titi se tulbură erotic şi trăieşte o scurtă experienţă matrimonială; Pascal.doreşte să aibă o familie şi se casăt.cu Otilia; Stănică se însoară cu Olimpia pt. zestrea niciodată primită; Felix se va căsători, ratând prima iubire, după ce îşi va face o carieră. Banul perverteşte relaţia dintre soţi. Stănică se însoară pt. a-şi face o situaţie materială, dar nu-şi asumă rolul de soţ sau de tată. În clanul Tulea rolurile sunt inversate: Aglae conduce autoritar, Simion brodează, iar mai târziu este abandonat în ospiciu. Motivul paternităţii – înfăţişat diferenţiat. Orfanii au 2 protectori: C.G. şi Pascal. Moş C. este zgârcit, dar îşi iubeşte sincer fiica, deşi n-o adoptă legal, în timp ce Aglae, adevăratul avar al romanului striveşte personalitatea copiilor săi.
II. Planul formării tânărului Felix, student la medicină, urmăreşte experienţele trăite în casa unchiului său, în special iubirea adolescentină pt. Otilia Este gelos pe Pascal., dar nu ia nicio decizie, fiindcă primează dorinţa de a-şi face o carieră. Otilia îl iubeşte pe Felix, dar după moartea lui moş C. îi lasă tânărului libertatea de a-şi împlini visul şi se căsătoreşte cu Pascal., bărbat matur, care îi poate oferi înţelegere şi protecţie. În epilog, aflăm că Pascal. i-a redat cu generozitate libertatea de a-şi trăi tinereţea, iar Otilia a devenit soţia unui conte exotic; Ea rămâne pt. Felix o imagine a eternului feminin, iar pt. Pascal. o enigmă.
Conflictul romanului – se bazează pe relaţiile dintre 2 familii înrudite, care sugerează universul social prin tipurile umane realizate. O familie este a lui C.G., posesorul averii, şi Otilia Mărc., adolescentă orfană, fiica celei de-a doua soţii decedate. Aici pătrunde F.S., fiul surorii bătrânului, care vine la Buc. pt. a studia medicina. Un alt intrus este Leonida P., prieten al bătrânului, pe care îl aduce în familia Giurgiuv. afecţiunea pt. Otilia, pe care o cunoaşte de mică. A doua familie, vecină şi înrudită, care aspiră la moştenirea averii bătrânului, este familia surorii lui, Aglae. Clanul Tulea este alcătuit din soţul Simion T., cei 3 copii ai lor: Ol., Aurica şi Titi. În această familie pătrunde St. R. pt. a obţine zestrea ca soţ al Ol. Istoria unei moşteniri include 2 conflicte succesorale: primul este iscat în jurul averii lui moş C. (adversitatea manifestată de Aglae împotriva orfanei Otilia), al doilea destramă familia Tulea (interesul lui St. pt. averea bătrânului).
Conflictul erotic priveşte rivalitatea adolescentului Felix şi a maturului Pascal.pt. mâna Otilia Pornind de la teza „obiectul romanului este omul ca fiinţă morală”, G. Călinescu distinge 2 feluri de indivizi, în funcţie de capacitatea de adaptare la lume: cei care se adaptează moral (au o concepţie morală asupra vieţii, sunt capabili de motivaţia actelor proprii: Pascal. şi Felix) şi cei care se adaptează automatic/ instinctual (organizaţi aproape schematic şi ilustrând câte un chip uman: cocheta, fata bătrână, avarul, „baba absolută”, dementul senil).
În general caracterizarea personajelor – ca în romanul realist – balzacian. Prin tehnica focalizării, caracterul personajelor se dezvăluie progresiv, pornind de la datele exterioare ale existenţei lor: prezentarea mediului, descrierea locuinţei, a camerei, a fizionomiei, a gesturilor şi a obişnuinţelor. În mod direct, naratorul dă lămuriri despre gradele de rudenie, starea civilă, biografia personajelor reunite la începutul romanului, la jocul de table. Caracterele dezvăluite iniţial nu evoluează pe parcursul romanului, dar trăsăturile se îngroaşă prin acumularea detaliilor în caracterizarea indirectă (prin fapte, gesturi, replici, vestimentaţie, relaţii între personaje). Excepţie face portretul Otilia realizat prin tehnici moderne: comportamentismul şi reflectarea poliedrică. Până în capitolul al 16-lea, Otilia este prezentată exclusiv prin comportamentism (fapte, gesturi, replici), fără a-i cunoaşte gândurile din perspectiva unică a naratorului, cu excepţia celor mărturisite chiar de personaj. Această tehnică este dublată, pe acelaşi spaţiu narativ, de reflectarea poliedrică a personalităţii Otilia în conştiinţa celorlalte personaje, ceea ce conferă ambiguitate personajului, iar în plan simbolic sugerează enigma, misterul feminităţii. Relativizarea imaginii prin reflectarea în mai multe oglinzi alcătuieşte un portret complex şi contradictoriu: „fe-fetiţa” cuminte şi iubitoare pt. moş C., fata exuberantă, „admirabilă, superioară” pt. Felix, femeia capricioasă, „cu un temperament de artistă” pt. Pascal., „o dezmăţată, o stricată” pt. Aglae, „o fată deşteaptă”, cu spirit practic, pt. St. R., o rivală în căsătorie pt. Aurica. Deşi adoptă un ton obiectiv, naratorul se ascunde în spatele măştilor sale, care sunt personajele, fapt dovedit de limbajul uniformizat.
Amestecul de stiluri (juridic şi colocvial) în discursul casnic al lui St.R. are efect comic şi transformă personajul într-un Caţavencu al ideii de paternitate. Se utilizează fraza amplă. Se observă preferinţa în descrieri pt. grupul nominal şi pt. epitetul neologic (faţa juvenilă, aspect bizar). Descrierea se realizează prin aglomerarea detaliilor (principiul enumerativ) sau prin hiperbolizare (imaginea romantică a Bărăganului). Precizia notaţiei are uneori rolul didascaliilor şi susţine împreună cu dialogul sau monologul (discursul) caracterul scenic al secvenţelor.
