Ghid Istorie pentru Bacalaureat: Autonomii locale





Ghid Istorie pentru Bacalaureat: Capitolul 4. Autonomii locale


Autonomii locale şi instituţii centrale

Vocabular

Autonomie = Calitatea unei unitӑţi administrativ-teritoriale (oraş, regiune, ţarӑ) de a se fi liber, auto-guverna, de a lua singurӑ decizii în problemele interne; prin comparaţie, o persoanӑ este autonomӑ atunci când nu depinde în luarea deciziilor şi în acţiunile sale de o altӑ persoanӑ.

Autonomii locale (obşti sӑteşti, cnezate, voievodate, jupanate etc.) = În spaţiul românesc, în evul mediu, autonomiile locale erau obştile sӑteşti care s-au reunit în cnezate şi voievodate, conduse de cnezi şi, respectiv, voievozi.

Evoluţia autonomiilor locale din Transilvania = Ocuparea Transilvaniei de Ungaria, finalizatӑ în secolul al XII-lea, a adus transformӑri semnificative statutului unitӑţilor teritorial-administrative de aici: întreaga Transilvanie a devenit în secolul al XII-lea principat sub conducerea unui principe, dar a revenit la statutul de voievodat, în acelaşi secol, probabil datoritӑ presiunii voievozilor locali; în plus colonizarea maghiarilor, secuilor, saşilor şi a ordinelor militare şi cӑlugӑreşti (secolele XI-XIII) a dus la crearea de noi unitӑţi teritoriale cu autonomie: comitate, scaune, mӑnӑstiri, burguri, care au coexistat o vreme cu ţӑrile românilor. Din secolul al XIII-lea, ţӑrile au fost treptat transformate în districte, iar voievozii românii de aici şi-au pierdut autonomia, dreptul lor de a se auto-guverna fiind acordat numai saşilor (ca în regiunea Braşov, Fӑgӑraş, Sibiu, Bistriţa). Din secolul al XVI-lea au apӑrut universitӑţile, care beneficiau de autonomie (Braşovul).

"Ţӑrile" sau "vlahiile" = Aceste cnezate sunt numite în tradiţia localӑ "ţӑri" de la latinescul terrae sau cu termenul etnic "vlahie", adicӑ ţarӑ româneascӑ. Originea slavӑ a termenilor cneaz şi voievod aratӑ cӑ mulţi dintre şefii autonomiilor locale erau de origine etnicӑ slavӑ, în schimb majoritatea populaţiei locuitoare în aceste ţӑri era vorbitoare a limbii de origine romanicӑ (limba românӑ). Toate aceste cnezate şi voievodate aveau libertate în luarea deciziilor interne (autonomie internӑ) şi externe (autonomie externӑ sau independenţӑ). Sinonime ale termenului cnez sunt"jude" şi "jupan".

Cronicile medievale din secolele IX-XIII menţioneazӑ numeroase asemenea ţӑri ale vlahilor cu autonomie localӑ = "ţara necunoscutӑ ce-i zic Balak", amintitӑ de Geografia armeanului Moise Chorenati (sec.

IX), situatӑ undeva în Moldova; ţara berladnicilor în corespondenţa regelui Ungariei Andrei al II-lea (sec. XIII), situatӑ în sudul Moldovei; ţara volohovenilor în Cronica lui Nestor (sau Cronica ruseascӑ, sec. XIII), din nordul Basarabiei voievodatele lui Gelu, Glad, Menumorut, Gyla şi Ahtum, în Transilvania, Banat şi Crişana, amintiţi de cronicile maghiare Gesta Hungarorum a lui Anonymus (sec. XII – despre primii trei voievozi) şi Gesta Hunorum et Hungarorum a lui Simon de Keza (sec. XIII), precum şi în Legenda Sfântului Gerard (sec. XI – despre ultimii doi voievozi) în postura de apӑrӑtori ai Transilvaniei contra expansiunii Ungariei de la anii 900 (primii trei voievozi) şi 1000 (ultimii doi); "pӑdurea slavilor şi a valahilor" – situatӑ în ţara Fӑgӑraşului, ultimul teritoriu liber al românilor din Transilvania, menţionatӑ în diploma Andreanum a regelui ungariei Andrei II (1224), care acordӑ saşilor colonizaţi aici drepturi egale cu românii autohtoni; voievodatele lui Litovoi şi Seneslau, situate în ţara Haţegului, respectiv ţara Bârsei, şi cnezatele lui Ioan şi Fracaş, situate între Jiu şi Olt, menţionate de Diploma cavalerilor Ioaniţi (1247), document prin care regele Bela IV al Ungariei acordӑ sus numiţior cavaleri colonizaţi în sudul Carpaţilor, cele douӑ cnezate precum şi ţara Severinului; jupanatele lui Tatos, Satza, Sestlav şi Pudilӑ, menţionate în Doborgea de epopeea Alexiada a prinţesei bizantine Ana Comnena (sec. XI).

Formaţiuni pre-statale româneşti = Din punct de vedere istoric, aceste autonomii locale joacӑ rolul de formaţiuni pre-statale, din unirea cӑrora vor rezulta statele medievale româneşti Dobrogea, Moldova şi Ţara Româneascӑ în secolul al XIV-lea. Deosebirea dintre stat şi formaţiunile pre-statale este accea cӑ cele din urmӑ nu beneficiazӑ nici de scriere şi legi scrise, nici de instituţii centrale, nici de capitalӑ sau graniţe clar delimitate; în schimb ele au autonomie manifestatӑ pe mai multe planuri.

Cracateristicile (asemӑnӑrile) autonomiilor locale = Cnezatele deţin putere sau autonomie legislativӑ (iau decizii politice), putere juiridicӑ (judecӑ potrivit cutumei), putere economicӑ (impun taxe intene şi vamale, organizeazӑ agricultura), putere funciarӑ (împart pӑmânturile membrilor obştilor); în plus, voievodatele se caracterizeazӑ prin putere militarӑ, voievodul fiind conducӑtor al oştirii cnezatelor unificate.

Primul stat medieval al românilor (vlahilor sud-dunӑreni) = A fost întemeiat la sudul Dunӑrii în 1185, de cӑtre vlahi şi bulgari, rӑsculaţi contra fiscalitӑţii Imperiului Bizantin. Acest stat s-a numit Ţaratul Vlaho-Bulgar, condus de dinastia Asӑneştilor (fraţii Petru şi Asan); la începutul secolului XIII, Ioniţӑ Caloianul, conducӑtorul Ţaratului, a trecut statul la cotolicism.

Descӑlecat -= Termenul sugereazӑ întemeiereastatelor medievale extracarpatice(Moldova şi Ţara Româneascӑ) prin aportul unor voievozi români veniţi de peste munţi, din Transilvania, din cauza pierderii autonomiei locale de care beneficiaserӑ pânӑ la conflictul lor cu regele Ungariei, care desfiinţeazӑ dreptul la autonomie al românilor în secolele XIII-XIV.

Instituţiile centrale ale statului medieval românesc = Domnia, Biserica (mitropolia), sfatul domnesc, oastea cea micӑ (boierii), oastea cea mare (boierii şi ţӑranii liberi), adunarea ţӑrii (aceeaşi structurӑ ca oastea cea mare).

Atribuţiile domnului = Legislativӑ, juridicӑ, economicӑ, funciarӑ, militarӑ. Spre deosebire de un cneaz, domnitorul întemeiazӑ o capitalӑ stabilӑ unde organizeazӑ o cancelarie domneascӑ sub consducerea unui mare boier cu dregӑtoria de logofӑt, pentru a scrie actele domniei (în grafia chirilicӑ şi pe limba slavonӑ). În plus, domnitorul este considerat unsul lui Dumnezeu ("Io") şi stabileşte relaţii diplomatice oficiale (scrise) cu statele vecine de la care primeşte dreptul de a bate monedӑ dupӑ modelul care circulӑ în acele state.ebacalaureat.ro

Atribuţia funciarӑ a domniei = Aceasta este o trӑsӑturӑ care diferenţiazӑ monarhia medievalӑ româneascӑ (statul domnesc) de monarhia centralizatӑ din occident. Dacӑ în occident monarhul care centralizeazӑ (uneşte sub autoritatea sa) pӑmânturile feudale numeşte la conducerea lor noi şefi locali, care îi sunt credincioşi regelui, în ţӑrile române domnitorul obţine şi menţine unitatea cnezatelor şi voievodatelor locale prin înţelegerea cu boierii locali, care îi acordӑ puterea cu condiţia confirmӑrii dreptului lor asupra pӑmântului.

Conflictul dintre boieri şi domni = Boierii susţin adesea pretendenţi diferiţi la domnie, în virtutea caracterului electiv al domniei, preferându-i pe acei fii de domnitor care erau mai uşor controlabili, sau care erau pe placul Imperiului Otoman. Din cauza acestor pretendenţi multipli la domnie izbucnesc rӑzboaie între facţiunile boiereşti. Domnitorul urcat la tron pornea apoi o politicӑ antiboiereascӑ soldatӑ adesea cu uciderea opozanţilor (cum au fӑcut Vlad Ţepeş sau Alexandru Lӑpuşneanu). Din acest motiv domnitorii au recurs la sprijinul boierimii mici şi mijlocii, pentru a evita aducerea la curte a boierimii mari, şi au încercat sӑ instaureze un stat domnesc (adicӑ cu domn autoritar) în detrimentul statului boieresc (în care domnul sӑ fie dominat de marea boierime).

Moştenirea bizantinӑ a statelor medievale româneşti = Aceasta se referӑ la crearea instituţiilor politice, militare, bisericeşti şi culturale centrale din statele medievale româneşti dupӑ modelul instituţiilor din Imperiul Bizantin, considerat patron spiritual şi aliat al Ţӑrilor Române: astfel, în plan politic, titlul de "domn singur stӑpânitor" este echivalentul românesc al titlului de "împӑrat autocrator", originea divinӑ a domniei este subliniatӑ de particula "IO", care apare şi în titulatura împӑratului bizantin; în plan bisericesc, mitropolitul este supus Patriarhului de la Constantinopol, şi, ca şi acesta, participӑ la încoronarea şi la mirungerea suveranului şi este cel mai important om de stat dupӑ domnitor, deţinând şefia sfatului domnesc; în plan militar, oastea este condusӑ de boierii locali deţinӑtori de moşii, care la nevoie strâng la luptӑ oastea cӑlӑreţilor şi oastea de ţӑrani, dupӑ aceeaşi ierarhie ca în Imperuiul Bizantin; în plan cultural, limba oficialӑ în care sunt scrise documentele domneşti şi în care sunt oficiate slujbele bisericeşti este limba slavonӑ, folositӑ de primii slavi ortodocşi (ţarul bulgar Boris din secolul al IX-lea), iar grafia oficialӑ este cea chirilicӑ, creatӑ de cӑrturarii bizantini Chiril şi Metodie pentru bulgari în secolul al IX-lea de asemenea. Moştenirea bizantinӑ din statele româneşti se explicӑ prin refuzul voievozilor români din Moldova şi Ţara Româneascӑ de a prelua modelul instituţional, bisericesc şi cultural al Ungariei (principatul, catolicismul, grafia latinӑ), pentru a nu da prilejul Ungariei de a tranforma ţӑrile române în provincii ale sale.

Capitulaţiile = Sunt tratatele oficiale dintresultani şi domnitorii români din secolele XIV-XVI, prin care erau reglementateraporturile dintre Imperiul Otoman – ca putere suzeranӑ, şi Ţӑrile Române – castate vasale. Prin Capituilaţiistatele româneşti vasale intrau în Casa Pӑcii, plӑtind tribut şi renunţând laautonomia externӑ, primind în schimb garanţii privind autonomia internӑ. Capitulaţiiole au fost grav încӑlacate prin amestecul Porţii în autonomia internӑ a ţӑrilor române începând cu secolul al XVII-lea (de exemplu, numirea la domnia Moldovei a lui Dumitraşcu Cantacuzino, în 1673) şi culminând prin instaurarea domniilor fanariote în secolul al XVIII-lea.

Suzeranitate şi vasalitate = Termenii sunt folosiţi în limbaj politic şi diplomatic şi desemneazӑ supunerea statului vasal de cӑtre un altul suzeran, care percepe tribut şi îşi impune propria politicӑ externӑ asupra statului vasal. Astfel, Valahia şi Moldova au fost vasale Imperiului Bizantin şi Ungariei (în secolele XIV-XV), dar şi Poloniei (în cazul Moldovei în secolele XIV-XV), şi apoi Imperiului Otoman, în toatӑ perioada de la 1415 (Valahia), respectiv 1456 (Moldova) şi pânӑ la câştigarea independenţei de stat absolute faţӑ de otomani în 1878. Transilvania a fost vasalӑ Ungariei din secolul XII pânӑ la 1541, când a devenit Principat autonom sub suzeranitate otomanӑ. Astfel, timp de 150 de ani, pânӑ la ocuparea Transilvaniei de cӑtre Austria prin diploma leopoldinӑ din 1691, toate cele trei state medievale româneşti au avut un statut internaţional similar (vasale Imperiului Otoman), fapt care a grӑbit formarea unei conştiinţe a unitӑţii româneşti, înfӑptuitӑ însӑ, în condiţii favorabile, abia la 1918.

Raialele = teritorii şi persoane supuseImperiului Otoman, deci fӑӑ autonomie internӑ; din teritoriile româneştiurmӑtoarele au fost raiale turceşti: Turnu şi Giurgiu (1415), Chilia şi Cetatea Albӑ (1484), Tighina (1532), Brӑila (1540), Hotin (1673).

Paşalâc = Provincie a Imperiului Otoman, îmӑrţitӑ în sangeacuri şi raiale. Sub acest statut au intrat şi Bulgaria (1396) şi Serbia (1521) şi chiar Ungaria (1541), dar şi douӑ teritorii româneşti – Paşalâcul Timişoarei (1552) şi Paşalâcul Oradei (1660). Dacӑ Bulgaria şi Serbia s-au eliberat abia în secolele XIX-XX, Ungaria, banatul şi Crişana au devenit Habsburgice încӑ de la finele secolului XVII (Ungaria şi Oradea) sau început de secol XVIII (Banatul).

Domniile fanariote = Reprezintӑ o formulӑ politico-instituţionalӑ de organizare a Ţӑrilor Române sub dominaţia otomanӑ, pentru un control strict al acestor state vasale, menţinutӑ din anii 1711 (Moldova)/ 1726 (Valahia) şi pânӑ în anul 1822. Prin acest sistem de dominaţie creat de Poartӑ, Ţӑrile Române şi-au pierdut autonomia internӑ, fӑrӑ a fi declarate provincii otomane, în schimb domnii erau recrutaţi din familiile greceşti din cartierul Fanar din Constantinopol şi numiţi direct de sultan, în schimbul unor plӑţi oficiale (pescheşuri, mucareruri) scoase la licitaţie. Cracteristicile domniilor fanarioate sunt: exploatarea fiscalӑ excesivӑ Principatelor române, înlocuirea domnitorilor şi a dregӑtorilor pӑmânteni (români) cu domni/boieri greci, desfiinţarea oastei româneşti şi a sfatului domnesc.

Cauze:

Invaziile popoarelor migratoare care s-au succedat pe teritoriul țării noastreTendințele expansioniste ale regalității maghiare și ale Imperiului BizantinPresiunea Hoardei de Aur care a limitat influența maghiară în spațiul est-carpatic.

Existența formațiunilor prestatale românești

Primele formațiuni prestatale românești:

Au avut la bază obștile sătești care au evoluat din obștile gentilice (ce aveau la bază legăturile de rudenie dintre membrii obștii)Treptat, obștile au căpătat un caracter teritorial, fiind conduse de cnezi sau juzi.

Obștile sătești s-au grupat în uniuni de obști, autonomii locale numite de Nicolae Iorga "romanii populare" și care purtau diferite denumiri: codri, țări, ocoale, câmpuri etc.Locuitorii acestora au fost consemnați în izvoare bizantine, ruse, turcești, maghiare, armene sub diferite denumiri: vlahi, volohi, valahi, blachi, ulaki.

Formațiuni prestatale românești (sec. IX-XIII)

Transilvania

Cele mai vechi formațiuni politice prestatale au fost semnalate în interiorul arcului carpatic, despre care vorbește cronicarul Anonymus în Gesta Hungarorum ("Faptele ungurilor"):

Voievodatul lui Menumorut, în Crișana, cu centrul la BihareaVoievodatul lui Glad, în Banat, cu centrul la CuvinVoievodatul lui Gelu, în Podișul Transilvaniei, cu centrul la Dăbâca

Legenda Sfântului Gerard menționează existența, la jumătatea sec. XI, a două voievodate românești, care au opus rezistență expansiunii maghiare:

Voievodatul lui Ahtum, în Banat, cu centrul la MorisenaVoievodatul lui Gyla, în centrul Transilvaniei, cu centrul la Bălgrad (Alba-Iulia)

Cronica lui Nestor (sec. XII) confirmă existența românilor și a slavilor la venirea ungurilor în Pannonia.

Țara Românească (la sud de Carpați)

Diploma cavalerilor Ioaniți din 1247 amintește formațiuni prestatale românești:

Țara Severinului, în estul Banatului și vestul OltenieiCnezatul lui Ioan, în sudul OltenieiCnezatul lui Farcaș, în nordul OltenieiVoievodatul lui Litovoi, între Olt și JiuVoievodatul lui Seneslau, în stânga Oltului

Moldova (la est de Carpați)

Izvoarele vorbesc despre existența în spațiul est-carpatic a numeroase formațiuni politice:

Țara SipenițiuluiCodrii CosminuluiCodrii OrheiuluiCodrii LăpușneiCâmpul lui DragoșOcoale (în Câmpulung, Vrancea)

Dobrogea (între Dunăre și mare)

– sec. X – conducători ai unor formațiuni politice atestați de sursele arheologice:

Jupan Dimitrie (în localitatea Mircea-vodă)Jupan Gheorghe (complexul de la Basarabi)

– sec. XI – izvorul bizantin Alexiada, scris de Ana Comnena, vorbește despre trei conducători din Dobrogea:

Tatos. în sudul Dobrogei, cu reședința la DristorSatza, în nord-vestul Dobrogei, cu reședința la VicinaSeslav, în nord-estul Dobrogei, cu reședința la Preslav

– sec. XIII – într-o diplomă a țarului bulgar Ioan Asan II (1218-1241), este menționată:

Țara Cavarnei situată între Mangalia și Varna, nucleu al viitorului stat.

Formarea statului medieval Transilvania

A avut loc în două etape:

Etapa voievodatelor românești, care s-au opus înaintării maghiarilor în zonă (sec. IX-XI)Etapa cuceririi maghiare a Transilvaniei (sec. XI-XIII)

După crearea regatului Ungariei, prin încoronarea lui Ștefan I (anul 1000) și creștinarea ungurilor în rit catolic, în sec. XI începe cucerirea sistematică și organizată a Transilvaniei. Maghiarii au organizat teritoriul cucerit în comitate (primul fiind Bihorul – 1111) și au încercat să introducă instituții apusene (principatul și episcopii catolice). A fost menționat ca principe al Transilvaniei un demnitar laic, Mercurius, dar în 1176 se revenea la instituția tradițională românească, cea a voievodatului care se bucura de autonomie în cadrul regatului maghiar, voievodul fiind numit de rege (primul voievodmenționat în 1176 – Leustachius). Se mențin, astfel, structurile politice autonome.ebacalaureat.ro

Pentru întărirea stăpânirii maghiare în Transilvaniei, au fost colonizați aici secui, sași, cavaleri din ordinele călugărești (teutoni și ioaniți). Românii, deși majoritari, au fost treptat excluși din viața politică, reprezentată de cele trei națiuni privilegiate: maghiarii, sașii și secuii.

Dacă zonele centrale ale Transilvaniei au fost cuprinse în structurile regalității maghiare, în zonele de margine continuau să existe autonomii românești sub forma "țărilor": Amlașul, Făgărașul, Maramureșul. De aici vor pleca voievozii ce vor juca un rol important în întemeierea statelor românești extracarpatice: Țara Românească și Moldova.

Transilvania își păstrează structura voievodală până în 1541, când devine principat autonom sub suzeranitate otomană. Ea era condusă de un principe ales de Dietă și confirmat de sultan.

Formarea statului medieval al Țării Românești

În procesul de unificare teritorială și obținerea independenței se remarcă trei inițiative:

Voievodul Litovoi refuză să mai plătească tribut regelui maghiar Ladislau IV la 1277; Litovoi este ucis în luptă, iar fratele său Bărbat, este luat prizonier și ulterior răscumpărat. Bărbat recunoaște suzeranitatea maghiară.În 1290 Negru Vodă din Făgăraș trece munții spre sud, creează orașele Câmpulung și Argeș, iar boierimea de peste Olt i se închină. Aceasta este varianta Letopisețului Cantacuzinesc despre întemeierea statului, cunoscută drept "tradiția descălecatului". Ea poate fi explicată istoric prin contribuția demografică și instituțională a Transilvaniei la crearea statului sud-carpatic.Basarab I (1310-1352) întemeiază Țara Românească prin unificarea voievodatului lui Litovoi cu cel al lui Seneslau, pe la 1300.1324 – recunoașterea suzeranității maghiare de către Basarab; lui Basarab i se recunoștea domnia și stăpânirea asupra Banatului de Severin, Olteniei, Munteniei și a unor teritorii de la nordul gurilor Dunării (Basarabia)1330 – bătălia de la Posada și înfrângerea regelui maghiar Carol Robert de Anjou; cucerirea independenței Țării Românești față de Ungaria

Consolidarea statului s-a realizat prin crearea instituțiilor interne în timpul urmașilor lui Basarab I:

– Nicolae Alexandru (1352-1364)

– Vladislav Vlaicu (1364-1377)

– Radu I (1377-1384)

– Dan I (1384-1386)

Formarea statului medieval al Moldovei

A cunoscut două inițiative:

1352-1353 – regalitatea maghiară formează în nord-vestul Moldovei o marcă de apărare conducă de voievodul Dragoș din Maramureș (descălecatul lui Dragoș)1359 – are loc descălecatul voievodului maramureșan Bogdan care îi alungă pe urmașii lui Dragoș. În 1264-1365, în urma confruntărilor cu regele maghiar Ludovic de Anjou, Bogdan obține independența Moldovei.

Consolidarea instituțională și teritorială a statului moldovean s-a realizat în timpul urmașilor lui Bogdan:

– Lațcu (1368-1375)

– Petru Mușat (1375-1391)

– Roman I (1391-1394)

– Ștefan I (1394-1399)

Formarea statului medieval al Dobrogei

Nucleul statului dobrogean a fost Țara Cavarnei condusă de:

Balica (1346-1354), care avea centrul la CaliacraDobrotici (1354-1386) – primește din partea bizantinilor titlul de "despot" (1357);

treptat, devine autonom față de Imperiul Bizantin și unifică toate teritoriile Dunăre și Mare întemeind Dobrogea.

Ivanco (1386-1388) – se desprinde bizantini și bate monedă proprie;

participă alături de domnul Țării Românești, Mircea cel Bătrân (1386-1418), la luptele cu turcii în care își pierde viața.

După moartea lui Ivanco, Dobrogea a intrat în componența Țării Românești până la 1417 sau 1420 când este ocupată de turci (sub stăpânirea cărora a rămas până în 1878).

Instituții centrale în Țările Române

Transilvania

Instituția centrală a fost voievodatul (sec. XII-1541) și, ulterior, principatul (sec. XVI-XIX)

Voievodatul (1176-1541)

Era vasal regelui UngarieiSe bucura de autonomieAvea în frunte un voievod numit de regele maghiarVoievodul avea atribuții judecătorești, militare, administrativeVoievodul era ajutat de un Sfat și de congregațiile nobiliare

Principatul a cunoscut două etape:

Între 1541-1688 – principat autonom sub suzeranitatea imperiului otomanÎntre 1688-1867 – principat integrat imperiului habsburgic

– între 1541-1688 – Transilvania a fost condusă de un principe numit de Dietă și confirmat de sultan

– principele era ajutat de un Sfat, format din 12 membri aleși din rândul națiunilor privilegiate, și din Dieta formată din 150 de reprezentanți ai națiunilor privilegiate

– între 1688-1867 – principat sub stăpânire habsburgică – condus de împărat care avea și titlul de principe

– conducerea propriu-zisă revenea guvernatorului militar care conducea un guberniu care prelua atribuțiile Dietei

Țara Românească și Moldova

XIV – începutul sec. XVIII – instituția centrală a constituit-o domnia.Domnia – reprezentată de domnul țării care avea următoarele atribuții:

administrative – numea dregătorii, acorda privilegii boierilor, stabilea impozitele

judecătorești – reprezenta instanța supremă în stat

legislative – adopta acte legislative

diplomatice – semna tratate, declara război și încheia pace

militare – comanda armata (mare voievod)

Domnul era ajutat de:

Sfatul domnesc – alcătuit din dregători (boieri cu funcții), ce aveau atribuții politice, administrative și judecătoreștiAdunarea Țării – formată din reprezentanți ai stărilor privilegiate

– avea rolul de a aproba uneori alegerea domnului, semnarea tratatelor

Domnul: – era socotit stăpânul întregului pământ al țării

– era ales pe baza principiului ereditar-electiv, din dinastia Basarabilor (în Țara Românească) și, respectiv, a Mușatinilor (în Moldova)

Începutul sec. XVIII – sec. XIX

– instituția centrală rămâne domnia, însă în urma instaurării regimului fanariot în Principatele Române, domnul devine un simplu funcționar al Porții, el fiind numit de sultan

– între 1711/1716 – 1821 (perioada fanariotă) domnii nu mai au origine românească, ci provin din cartierul Fanar din Constantinopol; ei plătesc sultanului sume mari de bani pentru a-și cumpăra domnia

– domnii fanarioți instituie sistemul de vindere a dregătoriilor, modalitate prin care își rotunjeau veniturile

– au fost și domni fanarioți care au contribuit la modernizarea societății românești prin măsuri în domeniul învățământului, social, juridic: Constantin Mavrocordat, Alexandru Ipsilanti, Ioan Caragea

– revoluția lui Tudor Vladimirescu (1821) a contribuit la îndepărtarea domnilor fanarioți și la revenirea domnilor pământeni.

sursa: Ramona Popovici, Camil-Gabriel Ionescu, Istorie: Bacalaureat: teste, București, Booklet, 2015

EVUL MEDIU

AUTONOMII LOCALE:

  • - Transilvania: Voievodatele lui GELU, GLAD, MENUMORUT

(sec. IX)

  • - Țara Românească: Voievodatele lui LITOVOI şi SENESLAU; cnezatele lui IOAN şi FARCAŞ (sec. XIII)

Autonomiile care participă la descălecatul Țarii Românești și Moldovei -> (din Transilvania):

  • - Țara Făgărașului (sec. XIII)
  • - Țara Maramureșului (sec. XIV)

DUBLUL DESCĂLECAT:

  • - Țara Românească: - Radu Negru din Făgăraș (1291)

- Basarab I din Făgăraș (rPosada, 1330)

~ Basarab I din Făgăraș întemeiază dinastia ereditară și electivă în Țara Românească (Basarabii)

  • - Moldova: - Dragoș din Maramureș (1345)

- Bogdan I din Maramureș (1365)

~ Bogdan I din Maramureș întemeiază dinastia în Moldova (Mușatinii)

INSTITUȚIILE CENTRALE ALE STATULUI MEDIEVAL:

  • DOMNIA, ereditară și electivă
  • BISERICA (Mitropolitul)
  • SFATUL DOMNESC
  • OASTEA

~ Acestea consolidează independența țarilor române față de Ungaria și asigură autonomia internă, până la secolul fanariot.

CRUCIADA TÂRZIE (sec. XIV-XVII)

~ lupta antiotomană-pentru autonomie şi independență

Sec. XIV – Mircea Cel Bătrân:

  • Înțelegerea cu Ivanco contra Imperiului Otoman (1386) -> rocupă Dobrogea (1388)
  • Rovine (1394) -> Tratatul de la Brașov cu Ungaria (1395)
  • Cruciada de la Nicopole (1396) -> Țara Românească vasală (1415) -> (Conform Capitulațiilor cu Imperiul Otoman)

Sec. XV – Ștefan Cel Mare:

  • Jurământul de vasalitate față de Polonia (Overchelăuți, 1459) + impune domn fidel al Țarii Românești pe Laiota Basarab prin lupta de la București contra lui Radu cel Frumos (1473)
  • Refuză plata tributului către Imperiul Otoman.
  • Vaslui (1475) -> Tratatul de la Iași cu Ungaria (1475)
  • Războieni (1476) -> Mehmet II fuge din Moldova la venirea lui Matei Corvin -> 1486 reia plata tributului

Sec. XVI – Mihai Viteazul:

  • Aderă la Liga Sfântă (1594) condusă de Austria
  • Atacă garnizoanele otomane de pe Dunăre (1595)
  • Tratatul de la Alba Iulia cu Transilvania (1595)
  • Victoriile de la Calugăreni și Giurgiu (1595)
  • Pacea cu Imperiul Otoman scade tributul (1596)

~ Prin implicarea în relațiile internaționale, contra Imperiului Otoman, țările române își mențin existența și autonomia.

Alte Lectii din istorie

Please enable / Bitte aktiviere JavaScript!
Veuillez activer / Por favor activa el Javascript![ ? ]