Ilustrează conceptele operaţionale temă şi motiv literar, pe baza unei poezii studiate, aparţinând unui autor canonic.
Tema este aspectul fundamental de viaţă pe baza căruia scriitorul îşi cunstruieşte subiectul, prin transpunere artistică. Motiv literar reprezintă o situaţie cu caracter de generalitate, un personaj, un obiect sau un număr simbolic ori o maximă sau formulă care se repetă în momente variate ale aceleiaşi opere sau în creaţii diferite.
Poezia Glossă a apărut în primul val editat de Titu Maiorescu în 1883. “Glossa” lui Mihai Eminescu se încadrează în marile creaţii universale şi ale literaturii romantica, având ca temă fundamentală timpul, iar ca motive: fugit irreparabile tempus (timpul fuge fără să se mai întoarcă), fortuna lobilis (soartă schimbătoare) şi vanitas va nitatum (deşertăciunea deşertăciunilor). Încă din prima strofă, considerată strofa – temă a poeziei, unde vorbele sunt puse la prezentul etern, cititorul intră în contat cu aceste adevpruri general-valabile. Ca şi în alte poezii, poetul meditează asupra perisabilităţii timpului: “Vreme trece, vreme vine/ Toate-s vechi şi nouă toate.”, repetiţia cuvintelor “vreme” şi “toate”, şi antinomia termenilor “vechi”-“nouă” sugerează tocmai această idee. În strofa a patra, apare lumea ca teatru, motiv preluat de Eminescu din filosofia antică hindusă.
În “Glossă”, lumea este văzută ca o imensă scenă de teatru spre care înţeleptul priveşte ca spectator: “Privitor ca la teatru/ Tu în lume să te-nchipui/ Joace unul şi pe patru/ Totuşi tu ghici-vei chipu-i”. Revenind apoi în strofele VI şi VIII, această idee devine laitmotivul poeziei.
Ilustreaza conceptele operationale tema si motiv literar, pe baza unei poezii romantice studiate, apartinand lui Mihai Eminescu.
Glossă, de Mihai Eminescu
Apariţie - decembrie1883, vol. de Poezii, editie îngrijită de Titu Maiorescu Tipul poemului - este o poezie filosofică prin ideile pe care le dezbate, idei preluate din filosofia grecească şi romantică (Kant si Schopenhauer - filosofi romantici).
Temă - ideea centrală la care se referă un text, de exemplu: copilăria, dragostea, timpul, războiul, satul, oraşul, jocul, călătoria, aventura, condiţia geniului, singurătatea.
Motiv literar - unitate minimală care ajută la conturarea temei într-un text. Tema - este un cod etic al omului de geniu care arată că omul superior trebuie să se renunţe la fericirea iluzorie a vieţii omeneşti şi să se autocunoască prin raţiune şi contemplaţie.
Motive: - apare motivul lumii ca teatru, prelucrat şi în strofele 6 şi 8 - ipocrizia lumii - apare şi la Shakespeare: “Alte măşti, aceeaşi piesă/Alte guri, aceeaşi gamă“; lumea este privită ca o scenă în care oamenii sunt actorii, jucând diverse roluri. - apare motivul lumii-sirenă, care întinde “lucii mreje”; lumea atrage prin spectacolul şi carnavalescul ei, dar omul de geniu care ştie acestea trebuie să se ferească să nu cadă în mrejele ei. ‘Ca un cântec de sirenă, Lumea-ntinde lucii mreje; Ca să schimbe-actorii-n scenă, Te momeşte în vârteje.’ - apare motivul schopenhauerian al prezentului etern: “Tot ce-a fost ori o să fie/ În prezent le-avem pe toate”. Trecutul si viitorul sunt iluzorii si sunt cuprinse in prezent. Doar prezentul e real si are consistenta.
Ilustreaza conceptele operationale tema si motiv literar, pe baza unei poezii romantice studiate, apartinand lui Mihai Eminescu.
Glossă, de Mihai Eminescu Apariţie - decembrie1883, vol. de Poezii, editie îngrijită de Titu Maiorescu
Tipul poemului - este o poezie filosofică prin ideile pe care le dezbate, idei preluate din filosofia grecească şi romantică (Kant si Schopenhauer - filosofi romantici).
Temă - ideea centrală la care se referă un text, de exemplu: copilăria, dragostea, timpul, războiul, satul, oraşul, jocul, călătoria, aventura, condiţia geniului, singurătatea.
Motiv literar - unitate minimală care ajută la conturarea temei într-un text. Tema - este un cod etic al omului de geniu care arată că omul superior trebuie să se renunţe la fericirea iluzorie a vieţii omeneşti şi să se autocunoască prin raţiune şi contemplaţie.
Motive: - apare motivul lumii ca teatru, prelucrat şi în strofele 6 şi 8 - ipocrizia lumii - apare şi la Shakespeare: “Alte măşti, aceeaşi piesă/Alte guri, aceeaşi gamă“; lumea este privită ca o scenă în care oamenii sunt actorii, jucând diverse roluri. - apare motivul lumii-sirenă, care întinde “lucii mreje”; lumea atrage prin spectacolul şi carnavalescul ei, dar omul de geniu care ştie acestea trebuie să se ferească să nu cadă în mrejele ei. ‘Ca un cântec de sirenă, Lumea-ntinde lucii mreje; Ca să schimbe-actorii-n scenă, Te momeşte în vârteje.’ - apare motivul schopenhauerian al prezentului etern: “Tot ce-a fost ori o să fie/ În prezent le-avem pe toate”. Trecutul si viitorul sunt iluzorii si sunt cuprinse in prezent. Doar prezentul e real si are consistenta.
Argumentează caracterul romantic al unei poezii studiate, aparţinând lui Mihai Eminescu.
Motivul “florii albastre” se întâlneşte la romanticul german Novalis şi semnifică la aceste împlinirea iubirii ideale după moarte, într-o altă lume, cândva, cu speranţa acestei împliniri.
La Eminescu, motivul “florii albastre” semnifică aspiraţia spre iubirea ideală posibilă, proiectată în viitor, dar şi imposibilitatea împlinirii cuplului (incompatibilitatea a două lumi diferite, din care fac parte cei doi îndrăgostiţi). Poezia Floare albastră face parte din tema iubirii şi a naturii, dar spre deosebire de alte poezii de dragoste, această creaţie este îmbogăţită cu profunde idei filosofice, care vor căpăta desăvârşire în poemul “Luceafărul”. Poezia este alcătuită din 4 secvenţe lirice, două ilustrând monologul liric al iubitei, iar celelalte două, monologul lirico-filosofic al poetului.
Primele 3 strofe exprimă monologul iubitei care începe prin situarea iubitului într-o lume superioară, semnificând un portret al omului de geniu. Iubita îl cheamă în lumea reală, îndemnându-l să abandoneze lumea ideatică şi oferindu-i fericirea terestră. Strofa a IV-a este monologul liric al poetului în care se accentuează superioritatea preocupărilor şi gândirii sale. Următoarea secvenţă poetică reprezintă monologul liric al iubitei, care începe printr-o chemare a iubitului în mijlocul naturii (elemente specifice liricii eminesciene: codrul, izvorul, văile, stâncile, prăpăstiile). Jocul dragostei este prezent şi în această poezie, în care gesturile tandre, chemările iubirii optimiste, constituie un adevărat ritual. Apare ideea izolării cuplului de îndrăgostiţi de restul lumii. Arta iubirii este descrisă de fată prin gesturi tandre, mângâietoare, ademenitoare.
Ultimele două strofe constituie monologul liric al poetului. Moartea iubirii sugerează neputinţa împlinirii cuplului pentru că cei doi aparţin unor lumi diferite.
Argumenteaza caracterul romantic al unei poezii studiate, apartinand lui Mihai Eminescu
Mişcare literară şi artistică aparută în Europa la sfârşitul secolului al XVIII-lea, romantismul a sustinut manifestarea fanteziei creatoare şi exprimarea sentimentelor, a originalităţii, spontaneităţii şi sincerităţii emoţionale. Altfel spus, romantismul a pledat pentru explorarea universului interior al omului.
Considerat ultimul mare romantic european, Mihai Eminescu ilustrează în poemul filozofic de factură romantică „Scrisoarea I” condiţia nefericită a omului de geniu – tema proprie romantismului -, în ipostaza savantului şi în raport cu timpul, societatea în general şi cu posteritatea, cuprinzând, totodata, în tablouri grandioase, geneza şi stingerea universului.
“Scrisoarea I” se prezintă ca specie a genului liric sub forma poemului filozofic şi a meditaţiei, amandouă fiind apreciate de romantici. Primul tablou ilustrează cadrul nocturn reprezentat de lună ca astru tutelar, consacrat motiv eminescian şi romantic: „Luna varsa peste toate voluptoasa ei văpaie”; „Lună, tu, stăpân-a-mării, pe a lumii boltă luneci Şi gândirilor dând viaţă , suferinţele întuneci;”
Dintre motivele romantice apare şi motivul timpului filozofic bivalent: timpul individual (măsurabil, curgător, ireversibil): „Doar ceasornicul urmează lunga timpului carare” şi timpul universal (eternitatea): „Ea din noaptea amintirii o vecie-ntreagă scoate”. Sub tutela lumii sunt prezentate imagini ale diferitelor categorii sociale văzute în antiteză (procedeu artistic ocupând locul principal in structura poeziei romantice): ea vede mai întai „un rege ce-mpânzeşte globu-n planuri pe un veac / Când la ziua cea de maine abia cuget-un sărac”; unul este preocupat de aspectul sau fizic („cauta-n oglidă de-şi buclează al său păr”) în timp ce altul „căuta în lume şi în vreme adevăr” Antitezele accentuează faptul că diferenţele între oameni nu elimină statutul de muritor: “Fie slabi, fie puternici, fie genii ori neghiobi!”
Autorul aduce în continuare în prim plan „bătrânul dascăl”, face portretul savantului simbolizând superioritatea omului de geniu, intreaga imagine fiind contstruită pe antiteze între oamenii mediocri, preocupaţi de banalităţi şi bătrânul dascal , între condiţia precară a acestuia şi preocupările lui : “Uscativ aşa cum este, gârbovit şi de nimic Universul fără margini e în degetul lui mic” Romantismul are ca tema istoria, vazută în perspectiva largă, de la geneza cosmică până la istoria diferitelor popoare.
Dând frâu liber fanteziei creatoare, autorul îşi imaginează în tabloul al III-lea o cosmogonie. Prin intermediul savantului pe care „îl poartă gândul îndărăt cu mii de veacuri”, autorul vede haosul primordial , când „nu s-ascundea nimica, deşi tot era ascuns”, când „în sine impacată stăpânea eterna pace”, gândurile fiind generate de întrebări filozofice: “Fu prapastie? genune?Fu noian întins de apă?
Cugetatorul îşi imaginează stingerea Universului, sub forma unei morti termice, după care totul revine la “eterna pace” Ironia romantică dobândeşte, adesea, accente satirice, dovada că tabloul al IV-lea se constituie într-o satiră virulentă la adresa superficialităţii societăţii contemporane, prilej pentru care Eminescu îşi exprimă dispreţul faţă de neputinţa acesteia de a avea idealuri, de a se ridica deasupra intereselor meschine, mărunte, nesemnificative;
Analizeaza rolul elementelor de compozitie dintr-un text poetic studiat, apartinand lui Mihai Eminescu (la alegere, doua elemente, dintre urmatoarele: titlu, incipit, secvente poetice, relatii de opozitie si de simetrie, elemente de recurenta)
Floare albastra
Titlul poeziei este alcatuit din doua sintagme-„floare”, reprezentand efemeritatea, delicatetea si „albastra” sugerand infinitul cosmic, dar si aspiratia. Titlul este si o metafora simbol, un motiv romantic care apare si in alte literaturi.
In literatura germana, in lirica lui Novalis, floarea albastra se metamorfozeaza in femeie luand chipul iubitei si tulburand inima eroului. Motivul florii albastre apare si la Leopardi, iar la Eminescu floarea albastra reprezinta vointa, dar si nostalgia nesfarsitului sau femeia ideala. De asemenea, albastrul simbolizeaza infinitul, departarile marii si ale cerului, iar floarea poate fi fiinta care pastreaza dorintele.
Poezia este structurata pe doua planuri, intre care se stabilesc relatii de opozitie: planul barbatului si planul femeii. Femeia este o copila naiva, dornica de a se realiza prin iubire. Barbatul este un contemplativ, sedus de dulceata jocului inocent, dar incrancenat sa atinga absolutul, preocupat intr-un ceas cand putea sa cunoasca fericirea- de altceva, mai inalt si mai intelept, dupa cum reiese din ingaduinta sa fata de preaplinul pasional al fetei: „Eu am ras, n-am zis nimica”. Planul feminitatii(cuprins in strofele 1-3 si 5-12) are forma unui monolog, alcatuit in prima parte dintr-un repros, si apoi, in partea urmatoare, dintr-o provocare inocenta, care este un act de seductie. Reprosul este expresia intuitiei feminine, care simte in diversitatea preocuparilor abstracte ale barbatului pericolul instrainarii. Cunfundarea lui „in stele si in nori si-n ceruri nalte”, gandirea lui plina de imaginile”campiilor Asire”, ale „intunecatei mari” si ale „invechitelor piramide” care „urca-n cer varful lor mare” o determina sa-l avertizeze asupra capcanei in care ar putea sa cada, confundand caile fericirii:”Nu cata in departare/ Fericirea ta, iubite!”. Provocarea pe care o lanseaza(strofele 5-12) izvoraste dintr-o nevoie demonstrativa, pare o lectie de initiere intr-un segment al existentei pe care barbatul il minimalizeaza. De aceea, proiectul ei erotic este de o mare fascinatie, poarta in el toate atuurile tentatiei: natura este paradisiaca, iubita este frumoasa si „nebuna”, adica dispretuitoare de conventii, dragostea este neprefacuta si totala, muta si inocenta. Cadrul natural este insa autohtonizat : e „gura raiului” din cantecul popular, cu luminisuri, cu stanci gata sa se pravale in prapastie, cu izvoare care plang, cu trestii inalte si foi de mure, cu soare si luna. Autohtonizat este si limajul copilei, care se alinta in spiritul oralitatii taranesti:”de ce m-ai uitat incalte”, „voi cerca”, „mi-oi desface”, „cine treaba are”. Planul barbatului, foarte redus(cuprins in strofele 3 si 13-14), are dublu rol, fixeaza „povestea” in interiorul unei amintiri si confera poeziei caracterul de meditatie.
Senzatia de poveste evocata este data de prezenta in text a unui narator, marcat de pronumele personal „eu”, si a unor scurte precizari, care delimiteaza planurile: „Astfel zise mititica/ Dulce netezindu-mi parul” sau „Inc-o gura-si dispare.../Ca un stalp eu stam in luna”, apoi in final „Si te-ai dus.../Si-a murit iubirea noastra.
Comenteaza particularitatile de limbaj si de expresivitate (imaginar poetic, procedee artistice, elemente de versificatie) ale unui text poetic studiat, apartinand lui Mihai Eminescu.
Sara pe deal
Imaginar poetic Sara pe deal este poemul dorului de dragoste, al visului pur, pe care-l imagineaza tanarul, aspirant la ideal. Manat de sentimente puternice, el isi traieste iubirea din vis si descopera armonia sufletelor si frumusetea universului. Aceste valori supreme devin echivalente cu viata insasi: ...Astfel de noapte bogata / Cine pe ea n-ar da viata lui toata ? Poezia este o idila cu puternice note de pastel in care se realizeaza (prin organizarea compozitionala) un deplin echilibru intre planul erotic si cel natural. Cele doua planuri (spatial si afectiv) se inscriu intr-o miscare ascendenta, bazata pe paralelismul dintre om si natura. In acelasi timp planul erotic se amplifica treptat, in timp ce, o data cu inserarea, peisajul se estompeaza. Asistam astfel la un transfer metaforic intre planul natural si cel uman, potentand ideea ca poezia exprima aspiratia spre iubire, iar momentul evocat este cel al asteptarii, al drumului spre fericire. Punctul culminant al trairii emotionale si momentul contopirii pastelului cu idila, il constitue versurile: Clopotul vechi imple cu glasul lui sara / Sufletul meu arde-n iubire ca para".
Relatia intre cele doua planuri dezvaluie nu numai plasticitatea nebanuita a imaginilor vizuale si acustice, dar mai ales originalitatea viziunii eminesciene privind reflectarea din perspectiva lumii interioare a lumii obiective, de afara. Imaginile pe care le construieste Eminescu sunt vizuale si auditive. Imaginile vizuale sunt: dealul, turmele, salcamul, luna, stelele. Pastelul inserarii, perceput vizual, dar mai ales acustic, aduce elemente specifice plaiurilor mioritice. Sugestia de atemporalitate si arhaic este sustinuta de epitetele adjectivale: vechi si bogat, dar si prin impresia de generalitate conferita de pluralul substantivelor: casele, fluiere. Sara, satul apar la singular cu functia de a uniciza spatiul. Tabloul este lucrat monocrom, sugerand doar zone de umbra si lumina. Imaginile auditive, dominante, cresc tensiunea emotionala. Sunetele, cu o intensitate redusa, accentueaza tacere generala. Ele sunt melodioase si melancolice („buciumul suna cu jale”, „apele plang”, „fluiere murmura-n stana”), familiare („scartaie-n vant cumpana de la fantana”, „toaca rasuna mai tare”) sau difuze („clopotul vechi umple cu glasul lui sara”). Versificatia Versul are 12 silabe, iar ritmul este: un coriamb, doi dactili si un troheu. Rima este imperecheata si produce o catifelare a tonului final. Versul eminescian este deosebit de muzical.
Argumenteaza caracterul romantic al unei poezii studiate, apartinand lui Mihai Eminescu Mişcare literară şi artistică aparută în Europa la sfârşitul secolului al XVIII-lea, romantismul a sustinut manifestarea fanteziei creatoare şi exprimarea sentimentelor, a originalităţii, spontaneităţii şi sincerităţii emoţionale. Altfel spus, romantismul a pledat pentru explorarea universului interior al omului. Considerat ultimul mare romantic european, Mihai Eminescu ilustrează în poemul filozofic de factură romantică „Scrisoarea I” condiţia nefericită a omului de geniu – tema proprie romantismului -, în ipostaza savantului şi în raport cu timpul, societatea în general şi cu posteritatea, cuprinzând, totodata, în tablouri grandioase, geneza şi stingerea universului. “Scrisoarea I” se prezintă ca specie a genului liric sub forma poemului filozofic şi a meditaţiei, amandouă fiind apreciate de romantici. Primul tablou ilustrează cadrul nocturn reprezentat de lună ca astru tutelar, consacrat motiv eminescian şi romantic: „Luna varsa peste toate voluptoasa ei văpaie”; „Lună, tu, stăpân-a-mării, pe a lumii boltă luneci Şi gândirilor dând viaţă , suferinţele întuneci;” Dintre motivele romantice apare şi motivul timpului filozofic bivalent: timpul individual (măsurabil, curgător, ireversibil): „Doar ceasornicul urmează lunga timpului carare” şi timpul universal (eternitatea): „Ea din noaptea amintirii o vecie-ntreagă scoate”. Sub tutela lumii sunt prezentate imagini ale diferitelor categorii sociale văzute în antiteză (procedeu artistic ocupând locul principal in structura poeziei romantice): ea vede mai întai „un rege ce-mpânzeşte globu-n planuri pe un veac / Când la ziua cea de maine abia cuget-un sărac”; unul este preocupat de aspectul sau fizic („cauta-n oglidă de-şi buclează al său păr”) în timp ce altul „căuta în lume şi în vreme adevăr” Antitezele accentuează faptul că diferenţele între oameni nu elimină statutul de muritor: “Fie slabi, fie puternici, fie genii ori neghiobi!” Autorul aduce în continuare în prim plan „bătrânul dascăl”, face portretul savantului simbolizând superioritatea omului de geniu, intreaga imagine fiind contstruită pe antiteze între oamenii mediocri, preocupaţi de banalităţi şi bătrânul dascal , între condiţia precară a acestuia şi preocupările lui : “Uscativ aşa cum este, gârbovit şi de nimic Universul fără margini e în degetul lui mic” Romantismul are ca tema istoria, vazută în perspectiva largă, de la geneza cosmică până la istoria diferitelor popoare. Dând frâu liber fanteziei creatoare, autorul îşi imaginează în tabloul al III-lea o cosmogonie. Prin intermediul savantului pe care „îl poartă gândul îndărăt cu mii de veacuri”, autorul vede haosul primordial , când „nu s-ascundea nimica, deşi tot era ascuns”, când „în sine impacată stăpânea eterna pace”, gândurile fiind generate de întrebări filozofice: “Fu prapastie? genune?Fu noian întins de apă? Cugetatorul îşi imaginează stingerea Universului, sub forma unei morti termice, după care totul revine la “eterna pace” Ironia romantică dobândeşte, adesea, accente satirice, dovada că tabloul al IV-lea se constituie într-o satiră virulentă la adresa superficialităţii societăţii contemporane, prilej pentru care Eminescu îşi exprimă dispreţul faţă de neputinţa acesteia de a avea idealuri, de a se ridica deasupra intereselor meschine, mărunte, nesemnificative;
Analizeaza rolul elementelor de compozitie dintr-un text poetic studiat, apartinand lui Mihai Eminescu (la alegere, doua elemente, dintre urmatoarele: titlu, incipit, secvente poetice, relatii de opozitie si de simetrie, elemente de recurenta)
Floare albastra
Titlul poeziei este alcatuit din doua sintagme-„floare”, reprezentand efemeritatea, delicatetea si „albastra” sugerand infinitul cosmic, dar si aspiratia.
Titlul este si o metafora simbol, un motiv romantic care apare si in alte literaturi. In literatura germana, in lirica lui Novalis, floarea albastra se metamorfozeaza in femeie luand chipul iubitei si tulburand inima eroului. Motivul florii albastre apare si la Leopardi, iar la Eminescu floarea albastra reprezinta vointa, dar si nostalgia nesfarsitului sau femeia ideala. De asemenea, albastrul simbolizeaza infinitul, departarile marii si ale cerului, iar floarea poate fi fiinta care pastreaza dorintele.
Poezia este structurata pe doua planuri, intre care se stabilesc relatii de opozitie: planul barbatului si planul femeii. Femeia este o copila naiva, dornica de a se realiza prin iubire. Barbatul este un contemplativ, sedus de dulceata jocului inocent, dar incrancenat sa atinga absolutul, preocupat intr-un ceas cand putea sa cunoasca fericirea- de altceva, mai inalt si mai intelept, dupa cum reiese din ingaduinta sa fata de preaplinul pasional al fetei: „Eu am ras, n-am zis nimica”.
Planul feminitatii(cuprins in strofele 1-3 si 5-12) are forma unui monolog, alcatuit in prima parte dintr-un repros, si apoi, in partea urmatoare, dintr-o provocare inocenta, care este un act de seductie. Reprosul este expresia intuitiei feminine, care simte in diversitatea preocuparilor abstracte ale barbatului pericolul instrainarii.
Cunfundarea lui „in stele si in nori si-n ceruri nalte”, gandirea lui plina de imaginile”campiilor Asire”, ale „intunecatei mari” si ale „invechitelor piramide” care „urca-n cer varful lor mare” o determina sa-l avertizeze asupra capcanei in care ar putea sa cada, confundand caile fericirii: ”Nu cata in departare/ Fericirea ta, iubite!”. Provocarea pe care o lanseaza(strofele 5-12) izvoraste dintr-o nevoie demonstrativa, pare o lectie de initiere intr-un segment al existentei pe care barbatul il minimalizeaza. De aceea, proiectul ei erotic este de o mare fascinatie, poarta in el toate atuurile tentatiei: natura este paradisiaca, iubita este frumoasa si „nebuna”, adica dispretuitoare de conventii, dragostea este neprefacuta si totala, muta si inocenta. Cadrul natural este insa autohtonizat : e „gura raiului” din cantecul popular, cu luminisuri, cu stanci gata sa se pravale in prapastie, cu izvoare care plang, cu trestii inalte si foi de mure, cu soare si luna. Autohtonizat este si limajul copilei, care se alinta in spiritul oralitatii taranesti:”de ce m-ai uitat incalte”, „voi cerca”, „mi-oi desface”, „cine treaba are”.
Planul barbatului, foarte redus(cuprins in strofele 3 si 13-14), are dublu rol, fixeaza „povestea” in interiorul unei amintiri si confera poeziei caracterul de meditatie. Senzatia de poveste evocata este data de prezenta in text a unui narator, marcat de pronumele personal „eu”, si a unor scurte precizari, care delimiteaza planurile: „Astfel zise mititica/ Dulce netezindu-mi parul” sau „Inc-o gura-si dispare.../Ca un stalp eu stam in luna”, apoi in final „Si te-ai dus.../Si-a murit iubirea noastra.
