Harap-Alb din Povestea lui Harap-Alb de Ion Creanga





Harap-Alb

- personaj principal de basm cult -
- personaj in formare -

"Povestea lui Harap-Alb",
de Ion Creanga
- basm cult -


    Specie de intindere medie, basmul este "o naratiune poetica in proza" (C.Loghin) si mai rar in versuri, in care intamplariie reale se imbina cu cele fantastice, din care reiese principalul mijloc artistic al acestei creatii epice, fabulosui. Personajele basmelor sunt fiinte imaginare, adesea inzestrate cu puteri supranaturalc, ce intruchipeaza binele si raul, din a caror confruntare iese invingator, intotdeauna, binele. Cadrul de desfasurare a actiunii este fantastic, alcatuit, de regula, din lumea reala si "taramul celalalt", spatiul mitologic fiind ilustrat prin cifre simbolice si obiecte cu puteri magice.
    Basmele populare romanesti cultiva vitejia si curajul, frumusctea fizica si morale concentrate in eroul principal, care intruchipeaza idealul de cinste, dreptate si adevar al romanului dintotdeauna, el constituind imaginea binelui, aflat in lupta continua cu fortele malefice, pe care le invinge in final. Preluand feme si motive populare din acest fascinant folclor literar, scriitorii romani au creat o literatura nationala prin contributia pretioasa la pastrarea unitatii de limba si prin conturarea specificului spiritualitatii romanesti.
    Creatorul basmului cult in literatura romana este considerat Ion Creanga (1837-1889), iar povestile lui pastreaza caracterul realist al intamplarilor, personajele fiind puternic umanizate si individualizate. Spatiul desfasurarii actiunii este ancorat intr-o realitate sociala si istorica determinata, iar faptele ilustrate izvorasc din legile firii care guverneaza omenirea.
    "Povestea lui Harap-Alb" este cel mai reprezentativ basm al lui Ion Creanga, fiind publicat la 1 august 1877 in revista "Convorbiri literare", reprodus apoi de Mihai Eminescu in ziarul "Timpul". Harap-Alb, personajul principal si eponim (care da numele operei - n.n.), este un Fat-Frumos din basmele populare, destoinic si curajos, dar ramas in zona umanului pentru ca este prietenos, cuminte si ascultator ca un flacau din Humulesti. El devine un erou exemplar nu prin insusiri miraculoase, ca in basmele populare, ci prin autenticitatea lui umana, fiind adesea cuprins de frica si nesiguranta, de neputinta si disperare, avand, asadar, slabiciuni omenesti. Calatoria pe care o face pentru a ajunge imparat este o inhiere a flacaului tn vederea form&rii lui pentru a deveni conducatorul unei familii, pe care urmeaza sa si-o intemeieze. El parcurge o perioada de initiere cu scopul de a deprinde si alte lucruri decat cele obisnuite, de a invata si alte aspecte ale unei lumi necunoscute pana atunci, experienta necesara viitorului adult. Ideea este sustinuta semnificativ de criticul literar George Munteanu, care afirma ca basmul lui Creanga, "Povestea lui Harap-Alb", este un "veritabil Bildungsroman fantastic al epicii noastre".
    In basm, protagonistul reprezinta binele, care simbolizeaza adevarul aflat in conflict cu fortele malefice, intruchipate de Span, care semnifica minciuna. In finalul basmului, adevarul iese triumfator, impostura Spanului este demascata de fata imparatului Ros, si raul este invins.
    Semnificatia numelui reiese din scena in care Spanul il pacaleste pe fiul craiului sa intre in fantana: "Fiul craiului, boboc in felul sau la trebi de aieste, se potriveste Spanului si se baga in fantana, fara sa-l trasneasca prin minte ce i se poate intampla". Din referirea directa a naratorului reiese ca eroul este naiv, lipsit de experienta si excesiv de credul, din care cauza fiul craiului isi schimba statutul din nepot al imparatului Verde in acela de sluga a Spanului: "D-acum inainte sa stii ca te cheama Harap-Alb; aista ti-i numele, si altul nu." Numele personajului este un oximoron, deoarece cuvantul / Harap" inseamna negru, aici avand sensul de "rob". Asadar, numele lui Harap-Alb semnifica statutul de "rob (negru)-alb".
    Faptele eroului se desfasoara in limita umanului, probele care depasesc sfera realului fiind trecute cu ajutorul celorlalte personaje inzestrate cu puteri supranaturale. Intalnirea cu Spanul este punctui de plecare, cu multiple semnificatii, in devenirea personajului, mezinul fiind nevoit sa refaca experien|a de viata a tatalui, care calatorise in tinerete prin aceleasi locuri. Codrul in care se rataceste simbolizeaza un adevarat labirint, o lume necunoscuta flacaului, care greseste pentru prima oara, incalcand sfatul tatalui sau, acela de a se feri de omul span. Nesocotirea acestei restrictii, ce venea din experienta de viata a tatalui sau, este momentul care declanseaza asupra flacaului un sir nesfarsit de intamplari neplacute si periculoase, care-i pun deseori viata in primejdie:"[...] tata mi-a dat in grija, cand am pornit de acasa, ca sa ma feresc de omul ros, iara mai ales de cel span, cat oi putea; sa n-am de-a face cu dansii nici in clin, nici in maneca; si daca n-ai fi span, bucuros te-as tocmi." De altfel, probele au sensuri simbolice pentru maturizarea personajului, contribuind in mod esential la formarea lui ca adult. Podul pazit de craiul deghizat in urs sugereaza trecerea eroului intr-o alta etapa a vietii, de la adolescenta spre tinerete, iar fantana fara roata si fara cumpana, semanand cu o grota, simbolizeaza locul renasterii, al schimbarii, deoarece tanarul intra fecior de crai si iese rob.
    Mezinul craiului, lipsit de experienta, se teme mai ales pentru ca incalcase promisiunea de a se feri de omul span, simtindu-se vinovat, deoarece el fusese deprins sa tina seama de povetele parintesti, atitudine ce reiese din autocaracterizare: "Din copilaria mea sunt deprins a asculta de tata si tocmindu-te pe tine, parca-mi vine nu stiu cum". Cuminte si ascultator, el urmeaza si sfaturile adultilor care-i voiau binele, asa cum respecta intocmai indrumarile pe care i le daduse cersetoarea in alegerea armelor si a calului. Aceste insusiri sunt relevate atat prin caracterizarea directa  a naratorului, "Fiul craiului, boboc in felul sau la trebi de aieste [...]", cat si indirect, dinfapta eroului de "a se potrivi spanului" si a intra in fantana, fara sa se gandeasca la pericolul care-1 pandea.
    Trasaturile morale ale tanarului se disting indirect, din faptele, atitudinea si comportamentul eroului, precum si din relatiile lui cu celelalte personaje. Devenit sluga Spanului, isi asuma si numele de Harap-Alb, dovedind in acelasi timp loialitate si credinta fata de stapanul sau, intrucat jurase pe palos. El devine robul-negru, desi era alb, nedumerind astfel chiar pe unchiul sau, imparatul Verde, precum si pe fetele acestuia, care simt pentru el o simpatie spontana. Cu toate acestea, flacaul nu-si incalca juramantul facut Spanului, isi respecta cuvantul dat, rod al unei solide educatii capatate in copilarie, de a fi integru si demn, capabil sa-si asume vinovatia, cu toate urmarile ce decurg din faptul ca nesocotise sfatul tatalui.
    Desi mediul ambiant si social este un mijloc de caracterizare indirecta specific personajelor realiste, in acest basm protagonistul este inzestrat cu insusiri omenesti, de aceea comportamentul si educatia alese, nobletea sufleteasca si respectarea cuvantuiui dat sunt rezultatul climatului moral si social ales in mijlocul careia traise mezinul craiului.
    Relatiile protagonistului cu celelalte personaje scot in evidenta alte trasaturi care definesc latura umana a flacaului. In relatia cu Spanul, Harap-Alb este cinstit, loial si corect, nu-l tradeaza niciodata, desi un stapan tiran ca acesta ar fi meritat. De pilda, atunci cand se intoarce spre imparatie cu pielea si capul cerbului fabulos, "piatra cea mare din capul cerbului stralucea" atat de tare, incat multi crai si imparati il rugara sa-i "deie banaret cat a cere el, altul sa-i deie fata si jumatate din imparatie, altul sa-i deie fata si imparatia intreaga", dar Harap-Alb si-a urmat calea fara sa clipeasca, ducand bogatia intreaga stapanului. o singura data a sovait voinicul, atunci cand, indragostindu-se de fata imparatului Ros, "mai nu-i venea s-o duca" Spanului.
    Probele la care il supune Spanul sunt menite a-l deprinde pe flacau cu greutatile vietii, cu faptul ca omul trebuie sa invinga toate piedicile ivite in viata sa, pregatindu-l pentru viitor, cand va trebui sa-si conduca propria gospodarie, sa-si intemeieze o familie si sa stie sa o apere de dusmani. Episoadele in care Harap-Alb aduce pielea cu nestemate a cerbului si "salati" din gradina ursului "constituie un adevarat elogiu adus omului in lupta cu forte mult mai puternice, dar situate la nivelul inferior al gandirii" (Maria Nastase). Exemplele in acest sens sunt numeroase si presarate pe tot parcursul basmului: imparatul Verde exprima ideea ca datoria    omului este aceea de a se lupta cu toate greutatile vietii, oricat de multe ar fi acestea: "Dar cu toate aceste, trebuie sa stii, nepoate, ca unii oameni is mai a dracului decat dracul; nu se astampara nici in ruptul capului, macar ca au patit multe"; Harap-Alb insusi, capatand o experienta de viata tocmai prin depasirea pericolelor, se refera la aceeasi norma etica ilustrata printr-un proverb popular, "Vorba ceea: sa nu dea Dumnezeu omului cat poate el suferi"; calul nazdravan, intruchipand intelepciunea populara ca dupa rau urmeaza totdeauna binele, cu singura conditie de a nu renunta la lupta, cugeta; "Omul e dator sa se lupte cat a putea cu vaiurile vietii [...]".
    Harap-Alb este ajutat mereu de cel mai bun prieten al sau, calul fabulos, si de Sfanta Duminica, cea care ii daduse primele sfaturi in evolutia maturizarii sale. In trecerea probelor, Harap-Alb este umanizat, el se teme, se plange de soarta, cere numai ajutorul acelora in care are incredere, semn ca invatase ceva din experienta cu Spanul. Teama si nesiguranta, slabiciuni tipic omenesti ce pun stapanire pe el, se remarca, indirect, din vorbele deznadajduite adresate calului, rostite de protagonist in secventa in care Spanul ii porunceste sa aduca "salati" din gradina ursului: "Ei, calutul meu, cand ai sti tu in ce nacaz am intrat!". Harap-Alb se plange si Sfintei Duminici, atunci cand trebuie sa-i duca Spanului pietrele pretioase incrustate in pielea cerbului: "- Asa este, maicuta, raspunse Harap-Alb, cufundat in ganduri si galban la fata [...]. si de-as muri mai degraba, sa scap o data de zbucium: decat asa viata, mai bine moarte de o mie de ori. [...] dar prea multe s-au ingramadit deodata pe capul meu". Sfanta Duminica observa slabiciunile omenesti ale tanarului si-i reproseaza in mod direct si moralizator evidenta deprimare care-l cuprinsese: "Parca nu te-as fi crezut asa slab de inger, dar dupa cat vad, esti mai fricos decat o femeie. Hai, nu mai sta ca o gaina plouata".
    O noua experienta fundamentala pentru maturizarea protagonistului o constituie intalnirea cu omul ros, un alt pericol de care ar fi trebuit sa-l evite, dupa cum il sfatuise tatal: "sa te feresti de omul ros, iara mai ales de cel span, cat ii putea; sa n-ai de-a face cu dansii caci sunt foarte sugubeti" (sugubat -fig.: care induce in eroare, amagitor - n.n.). Calatoria spre curtea imparatului Ros este un necontenit prilej de initiere a flacaului, care deprinde acum invatatura ca orice om, cat de neinsemnat sau de ciudat ar parea, poate fi de folos si tanarul capata experienta mai ales in cunoasterea speciei umane.
    Intre Harap-Alb si cele cinci personaje supranaturale intalnite in drumul sau spre imparatul Ros se naste o relatie de prietenie adevarata, ei ajutandu-l cu abnegatie si loialitate in trecerea probelor. Fiecare dintre aceste personaje, conturate uneori cu elemente grotesti, semnifica omul dominat de o trasatura de caracter, viciile pe care oricine le poate avea si pe care flacaul, ca si Ion Creanga insusi, le priveste cu o intelegere bonoma si cu jovialitate. De aceea, Harap-Alb are capacitatea umana de a-si face prieteni sinceri si devotati, care sa-l sprijine in orice imprejurare dificila a vietii sale, acestia folosindu-si tocmai trasaturile dominante, devenite - la nevoie - adevarate talente: "tot omul are un dar si un amar, si unde prisoseste darul, nu se mai baga in sama amarul" (Ochila). Priceperea lui Harap-Alb de a-si face prieteni buni vine dintr-o filozofie straveche de viata, aceea ca omul nu poate trai de unul singur: "ca tovaras, era partas la toate, si la paguba, si la castig, si prietenos cu fiecare, pentru ca avea nevoie de dinsii in calatoria sa la imparatul Ros".
    Altruismul, sufletul lui bun se manifesta, indirect, prin dragostea pentru albine si furnici, insusiri ce il determina sa le ocroteasca si sa le ajute atunci cand le intalneste in drumul sau, chiar daca pentru asta trebuie sa treaca prin apa ori sa zaboveasca pentru a le construi un adapost. Pentru ca fusese milos, binele pe care Harap-Alb il fecuse se intoarce, furnicile alegand macul de nisip si craiasa albinelor identificand-o pe adevarata fata a imparatului Ros, micile insecte salvand astfel viata protagonistului. Generozitatea si sentimentul de compasiune se disting indirect din secventa de la inceputul basmului, cand mezinul craiului o miluieste "cu un ban" pe batrana cersetoare intalnita la curtea tataiui sau.     O remarca directa a calitatilor sus-menjionate vine din partea aceluiasi personaj, metamorfozat de data aceasta in Sfanta Duminica: "[...] puterea milosteniei si inima ta cea buna te ajuta, Harap-Alb". Pentru a desavarsi perioada initierii, Harap-Alb cunoaste dragostea aprinsa pentru o fata de imparat, care vine, asadar, din aceeasi lume cu el, pregatindu-l pentru casatorie, unul dintre reperele finale ale devenirii sale. Probele de la imparatia fetei trimit spre ritualurile taranesti ale petitului, intre care insotirea mirelui de un alai de tineri, trecerea lor prin foc, alegerea motivata a miresei, ospatul oferit de gazda. Toate acestea sunt tot atatea incercari la care il supune viitorul socru si carora mirele trebuie sa le faca fata. Ultimaproba la care il supune fata este, de data aceasta, o demonstrare a calitatilor viitoarei sotii, care va sti sa aiba grija de barbatul ei, sa-i stea aproape la bine si la rau, acest fapt fiind ilustrat atunci cand ea ii salveaza viata, trezindu-l din morti cu smicele, apa moarta si apa vie. Aceasta intamplare simbolizeaza ideea ca acum Harap-Alb redevine el insusi, feciorul craiului, viitorul imparat care isi poate asuma raspunderea inchegarii unei familii si conducerii unei gospodarii, intrucat experienta capatata ii confera statutul de adult pregatit pentru viata. Invierea lui Harap-Alb respecta juramantul pe palos facut Spanului atunci cand acesta ii schimbase statutul din fiu de crai in sluga: "si atata vreme sa ai a ma sluti, pana cand ii muri si iar ii invia", cuvinte providentiale ce anticipeaza finalul fericit.
    Un mijloc de caracterizare ce contribuie la conturarea personajului il constituie dialogul, prin care se stabilesc si relatiile lui Harap-Alb cu celelalte personaje ale basmului. Dragostea filiala si sensibilitatea eroului reies, prin notatiile directe ale naratorului si prin autocaracterizare, din scena care stabileste primele relatii cu Sfanta Duminica. Dupa dezamagirea tatalui ca urmare a esecului celor doi fii mai mari, Harap-Alb "incepe a plunge in inima sa" si ii marturiseste cersetoarei, cu tristete, "ca nu-mi vad lumed inaintea ochilor de ndcaz". Jovialitatea, bunatatea si intelegerea superioara a defectelor omenesti este ilustrata de dialogul pe care Harap-Alb il are cu fiecare dintre cele cinci personaje bizare pe care le intalneste in caiatoria sa: "- Doamne fereste de omul nebun, ca tare-i de jalit, sarmanul! Pe de o parte-ti vine a rade si pe de alta iti vine a-l plange. Dar se vede ca asa l-a lasat Dumnezeu." De altfel, inegalabila arta a naratiunii lui Creanga consta tocmai din imbinarea umorului cu oralitatea, ca principale modalitdti estetice speoifice intregii sale opere.
    Ca orice personaj de basm, Harap-Alb are si insusiri miraculoase, cum ar fi aceea de a intelege graiul animalelor si al insectelor. El se sfatuieste in permanenta cu prietenul sau cel mai bun, calul, ale carui povete sunt nepretuite si-l scapa de toate necazurile pe care i le nascoceste Spanui: "Hai, incaleca pe mine si tine-te bine, ca acum am sa-mi arat puterile chiar de aici de pe loc, in ciuda Spanuiui, ca sa-i punem venin la inima". Calul poate intruchipa constiinta eronlui, un alter ego cu care voinicul se sfatuieste in permanenta, acea forta interioara a insului care-l ajuta in situatii limita si care-i da energia de a depasi momentele dificile, piedicile pe care viata le asaza in fata omului. Atunci cand ocoleste nunta de furnici, primejduindu-si viata, voinicul intelege vorbele furnicii care-i daruieste o aripa si-i promite ajutor la nevoie: "Harap-Alb, fiindca esti asa de bun de ti-a fost mila de viata noastra cand treceam pe pod si nu ne-ai stricat veselia, vreu sa-ti fac si eu un bine: na-ti aripa asta, si cand ti avea vrodata nevoie de mine, sa dai foc aripii, si atunci eu impreuna cu tot neamul meu avem sa-ti venim in ajutor". De asemenea, pricepe graiul craiesei albinelor, care-l ajuta sa identifice pe fata imparatului Ros: "N-ai grija, Harap-Alb, zise craiasa albinelor. Las'ca te fac eu s-o cunosti si dintr-o mie. [...] care-i vedea-o ca se apara cu naframa, sa stii ca aceea este fata imparatului".
    Ca si Nica, Harap-Alb parcurge o perioada de initiere, de formare a personalitatii, care, desi inzestrat cu importante calitati, are slabiciuni omenesti, momente de tristete si disperare, de satisfactii ale invingatorului, toate conducand la desavarsirea lor ca oameni.
    Umanizarea personajului de basm se face si prin arta naratiunii, caracterizata de oralitate si umor. Acest mijloc artistic de caracterizare este reprezentat de registrul stilistic alcatuit din cuvintele si expresiile populare, din numeroasele regionalisme folosite de Harap-Alb: "Se vede ca mi s-a apropiat funia la par" (mi s-a apropiat sfarsitul - n.n.); "Mai! da al dracului onanie (pocitanie, uratenie - n.n.) de om si acesta [...] grozav burdahan (pantece - n.n.) si nesatios gatlej".
    Registrul stilistic al basmului "Povestea lui Harap-Alb" este reprezentat de limbajul popular, cu zicatori, proverbe si fraze rimate, precum si de regionalisme, personajul  vorbind limba moldoveneasca autentica, specifica intregii opere a lui Ion Creanga: "sa-l vad cand mi-oi vedea ceafa", "Poftim, punga, la masa,/ Daca ti-ai adus de-acasa..."; "Poate ca acesta-i vestitul Ochila, frate cu Orbila, var primare cu Chiorila, nepot de sora lui Pandila, din sat de la Chitila, peste drum de Nimerila, ori din targ de la Sa-l-cati, megies. cu Cautati si de urma nu-i mai dati".
    Ion Creanga a ilustrat in opera sa propria experienta de viata, pe care a povestit-o "sub forma de memorial; a invaluit-o in mit si a sugrumat-o intr-o experienta fantastica, valabila pentru om in genere; si el a luptat cu spami, cu primejdiile si nevoile, si el s-a facut frate cu dracul, ca sa treaca puntile vietii, iar nemurirea si-a dobandit-o din apa vie si apa moarta a creatiei lui artistice". (Pompiliu Constantinescu)

Alte Lectii din romana

Please enable / Bitte aktiviere JavaScript!
Veuillez activer / Por favor activa el Javascript![ ? ]