Identităţi naţionale în spaţiul european.
- Expresie a evoluţiei politice şi istorice de la sfârşitul secolului al XVIII-lea şi începutul secolului al XIX-lea, constituirea naţiunilor, comunităţi umane coerent structurate, cu o identitate etnică, lingvistică şi istorică proprie, a reprezentat totodată rezultatul impunerii burgheziei în plan social şi politic.
- Acest proces a marcat cu deosebire perioada dintre anii 1815 şi 1914 (“Secolul naţionalităţilor”).
- Astfel, pe continentul european, în această perioadă, şi-au îndeplinit treptat năzuinţele de independenţă şi unitate naţională belgienii, românii, italienii, germanii, norvegienii, în timp ce imperiile multinaţionale, austro-ungar, rus sau otoman, s-au confruntat cu revendicările şi revoltele popoarelor supuse.
- La asigurarea coeziunii statelor naţionale europene au contribuit politicile de stat, manifestate prin impunerea învăţământului obligatoriu, a limbii oficiale, a votului universal şi a recrutării obligatorii în sistemul militar.
- În acelaşi timp, naţionalismul excesiv a reprezentat sursa a numeroase conflicte care au afectat continentul european în secolele al XIX-lea şi al XX-lea.
- Încă de la mijlocul secolului al XIX-lea, scriitorul Victor Hugo îşi exprima speranţa că popoarele europene vor forma cândva “Statele Unite ale Europei”.
- Ideea unei Europe unite, spaţiu al păcii, armoniei şi prosperităţii, s-a conturat de-a lungul epocii moderne ca o reacţie a mediului intelectual faţă de rivalităţile şi războaiele frecvente.
- Aceasta s-a bazat pe afirmarea intereselor comune şi a valorilor promovate de democraţia liberală:
- libertatea individuală
- justiţia
- suveranitatea poporului
- libertatea cuvântului
- separarea puterilor în stat
- iniţiativă individuală
- solidaritate.
- După Primul Război Mondial, au fost propuse, în principal, două proiecte de unificare a Europei:
- constituirea uniunii pan-europene, susţinut de Richard de Coudenhove-Kalergi (din anul 1922);
- înfiinţarea unei “uniuni federale europene”, idee avansată de Aristide Briand, ministrul de Externe al Franţei
- Deteriorarea relaţiilor internaţionale în anii ’30 şi declanşarea celui de-al Doilea Război Mondial au determinat abandonarea proiectelor interbelice.
- Ulterior, proiectele privind formarea Europei unite au fost reluate.
- În anul 1950, Planul (Declaraţia) Schuman deschidea calea spre construirea cadrului identitar european, pornind de la valorile democratice comune, dar fără a contesta tradiţiile, moştenirea naţională şi culturală a statelor membre ale noii structuri politice.
- Primul organism politic continental a fost Consiliul Europei, creat la 5 mai 1949. Acesta cuprindea iniţial zece state (Marea Britanie, Belgia, Danemarca, Franţa, Irlanda, Italia, Luxemburg, Norvegia, Olanda, Suedia).
- Apoi, în 1951, şase state (Franţa, Republica Federală Germania, Italia, Belgia, Olanda şi Luxemburg) au format Comunitatea Economică a Cărbunelui şi Oţelului.
- În 1957, reprezentanţii acestora au semnat Tratatul de la Roma, fundamentul Comunităţii Economice Europene, numită şi Piaţa Comună.
- Uniunea Europeană (UE) a fost constituită prin Tratatul de la Maastricht (7 februarie 1992)
- Competenţele instituţiilor Uniunii Europene au fost stabilite prin tratate, precum cel de la Nisa, din anul 2000, negociat în vederea primirii de noi membri.
- România a semnat în 1993 acordul de asociere la Uniunea Europeană, statul român fiind admis în acelaşi an în Consiliul Europei, iar din anul 2000 a iniţiat procesul concret de integrare în Uniunea Europeană. În anul 2003, în cadrul Consiliului European de la Bruxelles, a fost stabilit calendarul aderării: semnarea Tratatului de Aderare în 2005 şi aderarea propriu-zisă, începând de la 1 ianuarie 2007.
