Leoiaca tanara, iubirea de Nichita Stănescu





 

Leoiaca tanarặ, iubirea (N. Stănescu)

            NEOMODERNISMUL constituie o orientare manifestată în literatura română şi situată, cronologic, în perioada 1960-1980.

            Estetica neomodernismului ar putea fi caracterizată prin câteva norme:

- Revenirea la lirismul poeziei moderniste din perioada interbelică;

- Poezia contrariază permanent aşteptările cititorului;

- Reflecţia filozofică;

- Cultivarea marilor teme existenţiale;

- Spiritul ludic (jocul cu limbajul);

- Intelectualismul, reflecţia filozofică, lirismul abstract;

- Ambiguitatea limbajului împinsă până la aparenţa de nonsens;                                                                          - Insolitul metaforelor.

Poezia „Leoiaca tanarặ, iubirea” face parte din volumul „O viziune a sentimentelor” din 1964,volum al unui univers oniric, ancorat într-o veşnică vârstă edenică (adolescenţa), in care poetul vizualizeaza iubirea ca sentiment.

Titlul este o metafora care sugereaza extazul poetic la aparitia neasteptata a iubirii, vazute sub forma unui animal de prada agresiv, "leoaica tânara", explicitată chiar de poet prin apoziţia "iubirea".Asocierea leoaică – iubirea  nu este posibilă decât într-un spaţiu imaginar, în care pot fi materializate elemente abstracte (sentimentul se concretizează într-o leoaică tânără ).

Tema o constituie consecintele pe care iubirea, năvălind ca un animal de pradă în spaţiul sensibilităţii poetice, le are asupra raportului eului poetic cu lumea exterioara si cu sinele totodata.

Lirismul este subiectiv, prin prezenţa mărcilor lexico gramaticale ale eului liric.
            Poezia este structurata  in trei secvente lirice, corespunzatoare celor trei strofe.

-naşterea sentimentului,

-modificarea percepţiei lumii obiective

-nerecunoaşterea lumii subiective, identificarea sinelui cu universul.
        Prima strofa exprima vizualizarea sentimentului de iubire, sub forma unei tinere leoaice agresive, care ii sare "in fata" eului liric, avand efecte devoratoare asupra identitatii sinelui. Pronumele la persoana I, "mi", "ma", "mi", "m", potenteaza confesiunea eului poetic: "Leoaica tanara, iubirea/ mi-a sarit in fata./Ma pandise-n incordare/ mai demult./ Coltii albi mi i-a infipt in fata,/ m-a muscat, leoaica, azi de fata”.

mai demult – ideea existentei iubirii de la începuturile lumii;

azi – eternizarea sentimentului.

Muşcătura nu provoacă durere ( deşi sentimentul e ilustrat prin aspectul agresiv: „Colţii albi”, „m-a muşcat” ), ci metamorfoza eului ( intrare în sfera abstractului ).

            În secvenţa a doua, sentim. poetului se răsfrâng asupra întregului univers. Tânărul îndrăgostit devine un centru al lumii, iar natura se reorganizează după alte legi, într-un joc al cercurilor, ca simbol al perfecţiunii: Şi deodată-n jurul meu, natura / se făcu un cerc, de-a-dura, /când mai larg, când mai aproape,/ ca o strângere de ape./  Şi privirea-n sus ţâşni, curcubeu tăiat în două,/ şi auzul o-ntâlni tocmai lângă ciocârlii.

Sinestezia cercului naturii adună elemente  ale naturii terestre şi cosmice, stări şi senzaţii complementare (apă, auz, cântec, mişcare, aspiraţia spre înalt), sugerând faptul că apariţia iubirii este o manifestare superioară a sufletului.

Privirea nu mai rămâne simplu instrument de cunoaştere, ci stabileşte relaţii între lume şi sine.

În secv. a treiase constituie într-o succesiune de metafore. Sub impulsul iubirii agresive, simţurile poetului se şterg, se anulează, acesta îşi pierde identitatea, nu se mai recunoaşte.Mi-am dus mâna la sprânceană, /la tâmplă şi la bărbie, /dar mâna nu le mai ştie.

sprânceană, substitut pentru ochi, ar putea simboliza cunoaşterea; tâmplă – meditaţia; bărbie – posibilitatea de comunicare. Însă, mâna (cunoaşterea senzorială) „nu le mai ştie”. Nu mai este posibilă, în aceste condiţii, nici cunoaşterea ( re-cunoaşterea ) sinelui, nici comunicarea acestor metamorfoze.

Cadrul strălucitor, în mişcare continuă ilustrează fascinaţia pe care acest sentiment  o produce. Iubirea dă strălucire vieţii şi învinge graniţele timpului prin intrarea în eternitate: “Şj alunecă-n neştire / pe-un deşert în strălucire / peste care trece-alene / o leoaică arămie / cu mişcările viclene, / încă-o vreme, / şi-ncâ-o vreme..."

Limbajul poetic:

1.la nivel stilistic:

-subtilitatea metaforei: leoaică tânără, coltii albi, faţă, cerc, sprânceană, tâmplă, bărbie etc.

-sinestezia;

-epitetul neobişnuit: mişcări viclene, leoaică arămie;

-repetiţia: înc-o vreme.. încă-o vreme.

2.la nivel lexical :

-multiplicarea sensurilor conotative ale cuvintelor;

-ambiguitatea limbajului.

3.la nivel morfologic:

-         Pronumele la persoana I,”mi”,”mặ”,”m”,potenteaza confesiunea eului poetic

4. la nivel fonetic –măsura inegală a versurilor, ritm neunitar, vers alb.

Elemente neomoderniste:pluralitatea sensurilor, abstractizarea, lirismul                                      reflexiv, asocierea mai multor teme ( iubirea şi cunoaşterea lumii ), noutatea viziunii poetice, surprinzătoarele asocieri metaforice,  concretizarea prin limbaj a unor abstractiuni, sunt elementele care încadrează acest text poetic în tendinţa neomodernistă.

Alte Lectii din romana

Please enable / Bitte aktiviere JavaScript!
Veuillez activer / Por favor activa el Javascript![ ? ]