LIVIU REBREANU (1885-1944). Debutează cu vol. de nuvele „Frământări” - 1912 - tipărit la Orăştie. În timpul războiul. - reporter la „Adevărul” iar schiţele şi nuvelele - în vol „Golanii”, ”Mărturisire” 1916, ”Răfuiala” - 1919. După război – revista „Sbutătorul” a lui E. Lovin. În 1920 – romanul „Ion”, 1 roman social, obiectiv, modern din lit. rom. – premiul Acad. Rom. „Năsturel-Herescu”. A fost director. Teatr. Naţ. Buc. – 1928 - 1929, 1940 -1944, preşedintele Societ. Scriitor. Rom. şi din 1939 membru al Acad. Rom. – discurs. „Laudă ţăranului român”. Moare la 1.09.1944, la Valea Mare.
Opera – Nuvele: „Catastrofa” - 1921, „Norocul” - 1921, „Cuibul visurilor” - 1927, „Cântecul lebedei”-1927, „Iţic Ştrul dezertor”-1932; Romane sociale: „Ion” - 1920, „Crăişorul” - 1929, „Răscoala” - 1932, „Gorila” - 1938; Romane psihologice: „Pădurea spânzuraţilor ”- 1922, „Adam şi Eva” - 1925, „Ciuleandra” - 1927, „Jar” - 1934; Romanul poliţist: „Amândoi” - 1940; Teatru: „Cadrilul” -1919, „Plicul” - 1923, „Apostolii - 1926. „ION” - 1920 – 1 roman obiectiv din lit. rom. L.R. – în art. „Cred”:
a) roman de creaţie: „Pt. mine arta […] înseamnă creaţie de oameni şi de viaţă”;
b)trăsături ale romanului realist: literat. ca imitaţie a realit./ mimesis; aspectul veridic/ credibil al prozei: împotriva stilul. calofil;
c) relaţia dintre realitatea biografică şi roman, deosebiri. E. Lovin. – roman obiectiv în studiul: „Creaţia obiectivă. L.R .Ion” – romanul „Ion” – „rezolvă o problemă şi curmă o controversă”. N. Manol. în „Arca lui Noe” – roman doric – „iluzia vieţii este mai presus de iluzia artei”, roman realist de tip obiectiv: „romanele realiste şi naturaliste sunt mai degrabă imagini ale destinului decât ale vieţii”, elemente naturaliste.
I. Roman social şi realist:
a) viaţa satului cu întreaga lume ţărănească: „bocotani”, sărăntoci, oameni de pripas, preot, învăţător, funcţionari de stat, oameni politici, reprezentanţi ai autorităţii austro-ungare formează o galerie ce ilustrează o realitate social - economică, politică şi culturală din satul ardelen.din primele decenii ale sec 20;
b) obiceiuri şi tradiţii populare, evenim. importante din viaţa omului: hora, sfinţirea hramului bisericii, naşterea, nunta, moartea. G. Călin.: „”Ion” este opera unui poet epic, care cântă cu solemnitate condiţiile generale ale vieţii: naşterea, nunta, moartea”;
c) instituţiile de stat: şcoala, biserica, judecătoria, notariatul;
d) familia ca instituţie socială: familia învăţător. Herdelea, familia Glanetaşul., familia Bulbuc, familia Vasile Baciu etc.; e) destine umane individuale: Ion, Ana, George Bulbuc, Titu H. etc.
II. Roman modern şi obiectiv – interferenţa formelor tradiţion. cu cele moderne:
a) formula realistă prin ilustrarea vieţii ţărăneşti din Ardeal, în primele decenii ale sec. 20, o adevărată „creaţie de oameni şi de viaţă (art.”Cred”,1924);
b) obiectivarea romanului românesc – E.Lovin.- „pornind de la acelaşi material ţărănesc, - Ion - reprezintă o revoluţie şi faţă de lirismul sămănătorist sau de atitudinea poporanistă şi faţă de eticismul ardelean, constituind o dată istorică în procesul de obiectivare a literaturii noastre epice”. L.R. – mărturisea că „M-am sfiit totdeauna să scriu pt. tipar la pers. I”, întrucât amestecul eului în operă ar diminua veridicitatea subiectului;
c) tehnicilie compoziţionale sunt moderne: L.R. construieşte 2 planuri de acţiune care se întrepătrund: pe de o parte destinul lui Ion, pe de altă parte viaţa satului ardelenesc; opera este monumentală, „poate mai mare ca natura” (E.L.); tehnica romanului este circulară – începe cu descrierea drumului spre satul Pripas şi cu imaginea satului adunat la horă şi se termină cu imaginea satului adunat la sărbătoarea hramului noii biserici şi descrierea drumului dinspre satul Pripas; romanul este structurat în 2 părţi cu tiluri sugestive „Glasul pământului” şi „Glasul iubirii”, capitolele cu titluri-sinteză: Începutul, Zvârcolirea, Iubirea, Noaptea, Ruşinea, Nunta, Vasile, Copilul, Sărutarea, Ştreangul, Blestemul, George, Sfârşitul.
Geneza. L.R. – pe de o parte „impresia afectivă, emoţia”, pe de altă parte acumularea de material documentar. O scenă văzută pe colinele din jurul satului: „…un ţăran îmbrăcat în haine de sărbătoare”, care s-a aplecat, deodată „şi-a sărutat pământul …ca pe-o ibovnică”. Scena m-a uimit şi mi s-a întipărit în minte…” O altă întâmplare relatată de sora sa, Livia, i-a reţinut atenţia: o fată înstărită, rămasă însărcinată cu un tânăr sărac, a fost bătută cumplit de tatăl ei pt. că trebuia să se înrudească acum cu un sărăntoc, „care nu iubea pământul şi nici nu ştia să-l muncească.” Un eveniment deosebit – convorbirea pe care L.R. a avut-o cu un tânăr ţăran vrednic, muncitor, Ion Boldijar al Glanetaşului, care nu avea pământ şi pronunţa acest cuvânt cu „atâta sete, cu atâta lăcomie şi pasiune, parc-ar fi fost vorba despre o fiinţă vie şi adorată”. O altă sursă – amintirile sale de copil ardelean, care a observat în jurul lui mentalităţile şi obiceiurile ţăranilor, viaţa lor complicată din cauza Imperiului Austro-Ungar. Prima variantă a romanului „Ion” – o schiţă scrisă de L.R. în 1908 – „Ruşinea”, subiect reluat în „Zestrea”, în care conturează portretul lui Ion şi schiţează întâlnirea dintre flăcău şi Ileana (Ana din roman).
Tema. Romanul „Ion” este o monografie a satului ardelean de la începutul sec. 20, ilustrând conflictul generat de lupta aprigă pt. pământ, într-o lume în care statutul social al omului este stabilit în funcţie de averea pe care o posedă, fapt ce justifică acţiunile personajelor.
Soluţia lui Rebreanu – Ion se va căsători cu o fată bogată, Ana, deşi nu o iubeşte, Florica se va căsători cu George pt. că are pământ, iar Laura, fiica învăţătorului Herd. îl va lua pe Pintea nu din dragoste, ci pt. că nu cere zestre. N. Manol. – „în centru romanului se află patima lui Ion, ca formă a instinctului de posesiune”. De aceea nu problema pământului o consideră centrală ci tema destinului.
Romanul începe cu descrierea drumului către satul Pripas, personificat cu ajutorul verbelor „se desprinde”, „alergă”, „urcă”, „înaintează”, care are semnificaţia simbolică a destinului unor oameni şi este învestit cu funcţie metatextuală. Asemenea ramei unui tablou, el separă viaţa reală a cititorului de viaţa ficţională a personajelor din roman.
Descrierea iniţială a drumului, supusă convenţiei veridicităţii, prin detaliile toponimice, introduce cititorul în viaţa satului ardelean de la început. sec. 20, cu aspecte topografice, etnografice (hora), sociale. Descrierea caselor ilustrează, prin aspect şi aşezare, condiţia socială a locuitorilor şi anticipează rolul unor personaje (Herd., Glanetaşii) în desfăşurarea narativă. Crucea strâmbă de la marginea satului, cu un Hristos de tinichea ruginită, anticipează tragismul destinelor. Prin tehnica planurilor paralele este prezent. viaţa ţărănimii şi a intectual. rurale. Trecerea de la un plan narativ la altul se realiz. prin alternanţă, iar succesiunea secvenţelor narative este redată prin înlănţuire (respectarea cronologiei faptelor).
Acţiunea romanului – într-o zi de duminică, în care locuit. sat. Pripas se află adunaţi la hora tradiţion., în curtea Todosiei, văduva lui Maxim Oprea.
În expoziţiune, sunt prezent. princip. person., timpul şi spaţiul, ceea ce conferă veridicitate romanului realist. În centru adunării este grupul jucătorilor. Descrierea jocului tradiţ., someşana, este o pagină etnograf. memorabilă, prin portul popul., paşii specifici, vigoarea dansului şi năvala cântecului susţinut de figurile pitoreşti ale lăutarilor. Aşezarea privitorilor reflectă relaţiile sociale. Cele 2 grupuri ale bărbaţilor respectă stratificarea econom.
Fruntaşii satului, primarul şi chiaburii, discută separat de ţăranii mijlocaşi, aşezaţi pe prispă. În sat. tradiţion., lipsa pământ. (averea) este echival. cu lipsa demnit. umane, fapt redat de atitudinea lui Alex. Glanetaşu: „Pe de lături, ca un câine la uşa bucătăriei, trage cu urechea şi Alex. Glanetaşu, dornic să se amestece în vorbă, sfiindu-se totuşi să se vâre între bogătaşi”. Intelectualii satului, preot.
Belciug şi famil. învăţ. Herdelea, vin să privească „petrecerea poporului”, fără a se amesteca în joc. Rolul horei în viaţa comunităţii săteşti este acela de a-i asigura coeziunea şi de a facilita întemeierea noilor familii, dar cu respectarea principiului economic. De aceea în joc sunt numai flăcăi şi fete. Hotărârea lui Ion de a o lua pe Ana cea bogată la joc, deşi o place pe Florica cea săracă, marchează începutul conflictului. Venirea lui Vasile Baciu, tatăl Anei, de la cârciumă la horă, şi confruntarea verbală cu Ion, pe care ăl numeşte „hoţ” şi „tâlhar”, pt. că „sărăntocul” umblă să-i ia fata promisă altui ţăran bogat, George Bulbuc, constituie intriga romanului.
Ruşinea pe care Vasile i-o face la horă, în faţa satului, va stârni dorinţa de răzbunare a flăcăului, care la rândul său îl va face pe chiabur de ruşinea satului, lăsând-o pe Ana însărcinată pt. a-l determina să accepte nunta. La sfârşitul petrecerii, flăcăii merg la cârciumă. Bătaia flăcăilor, în aparenţă pt. plata lăutaril., în fapt pt. dreptul de a o lua de soţie pe Ana, se încheie cu victoria lui Ion, care îl răpune cu parul pe George. Scena alimentează dorinţa de răzbunare a lui George şi este construită simetric cu aceea de la sfârşit. roman., când George îl ucide pe Ion, lovindu-l cu sapa.
Conflictul central din roman este lupta pt. pământ în sat. tradiţion., unde posesiunea averii condiţion. dreptul indivizilor de a fi respectaţi în comunitate. Drama lui Ion este drama ţăranului sărac. Mândru şi orgolios, conştient de calităţile sale, nu-şi acceptă condiţia şi este pus în situaţia de a alege între iubirea pt. Florica şi averea Anei.
Conflictul exterior, social, între Ion al Glanet. şi Vasile B., este dublat de conflictul interior, între glasul pământului şi glasul iubirii. Cele două chemări lăuntrice nu îl aruncă într-o situaţie-limită, pt. că forţa lor se manifestă succesiv, nu simultan. Se poate vorbi şi de conflicte secundare, între Ion şi Simion Butunoiu, pt. o brazdă de pământ, sau între Ion şi George Bulbuc, mai întâi pentru Ana, apoi pt. Florica.
În plan. intectual. satul., se manifestă conflictul naţional, deoarece satul românesc din Ardeal este înfăţişat în condiţiile stăpânirii austro-ungare. Dincolo de aceste aspecte, se poate vorbi şi de conflictul tragic dintre om (nu întâmplător ţăran) şi o forţă mai presus de calităţile individului: pământul-stihie. În fond, destinul personajului principal nu este marcat de confruntările cu semeni de-ai lui, pe care îi domină, ci în relaţie cu pământul.
Dorinţa obsesivă a personajului de a avea pământ, iubirea lui pătimaşă îl fac monumental, dar se încheie omeneşte, prin întoarcerea în această matrice universală. Impresionantă este scena în care Ion sărută pământul. În relaţie cu omul, elementul primordial este perceput pe trepte de manifestare distincte: pământul-mamă („Iubirea pământului l-a stăpânit de mic copil…De pe atunci pământul i-a fost mai drag ca o mamă”), pământul-ibovnică, pământul-stihie.
Dorind să obţină repede mult pământ, Ion îi face curte Anei, fata unui bocotan, o seduce şi îl forţează pe Vasile Baciu să accepte căsătoria. Cum la nuntă Ion nu cere acte pentru pământul-zestre, simţindu-se înşelat, încep bătăile şi drumurile Anei de la Ion la Vasile. Preotul Belciug mediază conflictul dintre cei doi ţărani, în care „biata Ana nu este decât o victimă tragică”.
Sinuciderea Anei nu-i trezeşte lui Ion regrete sau conştiinţa vinovăţiei, pt. că în Ana, iar apoi în Petrişor, fiul lor, nu vede decât garanţia proprietăţii asupra pământurilor. Nici moartea copilului nu-l opreşte din drumurile lui după Florica, măritată între timp cu George.
Astfel că deznodământul este previzibil, iar George care-l loveşte nu este decât un instrument al destinului. George este arestat, Florica rămâne singură, iar averea lui Ion revine bisericii. În celălalt plan, rivalitatea dintre preot şi învăţător pt. autoritate în sat este defavorabilă celui din urmă. El are familie: soţie, un băiat, poet visător, Titu, şi două fete de măritat, dar fără zestre, Laura şi Ghighi. În plus, casa şi-o zidise pe lotul bisericii, cu învoirea preotului. Cum relaţiile dintre ei se degradează, pornind de la atitudinea lor faţă de faptele lui Ion, învăţător. se simte ameninţat.
Mărturisirea lui Ion că învăţătorul i-a scris jalba determină conflictul celui din urmă cu autorităţile austro-ungare şi problemele sale de conştiinţă naţională. Acceptă inutil compromisul, votându-l pe candidatul maghiar la alegeri.
Preotul Belciug are un caracter tare. Rămas văduv încă din primul an, se dedică total comunităţii. Visul său de a construi o biserică nouă în sat este urmărit cu tenacitate, iar romanul se încheie cu sărbătorirea prilejuită de sfinţirea bisericii. Dincolo de destinele individuale, romanul prezintă aspecte monografice ale satului românesc tradiţ.: tradiţii legate de marile momente din viaţa omului (nunta, botezul, înmormântarea), obiceiuri de Crăciun, relaţii de familie, relaţii socio-econom., hora, jocul popular, portul, gura satului, cârciuma, instituţiile (biserica, şcoala), autorităţile.
Comunitatea se conduce după legile statului austro-ungar, dar şi după legi nescrise. Căsătoriile se fac în funcţie de avere şi cu aordul părinţilor, iar fetele trebuie sa-şi apere virtutea. Încălcarea acestor norme are urmări tragice, cum este cazul Anei, alungată şi dispreţuită de toţi.
L.R. îşi lasă personajele să acţioneze liber, să-şi dezvăluie firea, să izbucnească în tensiuni dramatice, să-şi manifeste modul de a gândi şi de a se exprima. Ion – peronaj. princip. – un personaj monumental, realiz. prin tehnica basoreliefului. Nimeni nu stă în calea acestui personaj a cărui exist. este guvernată de verbele a râvni şi a poseda.
Exponent al ţărănimii prin dorinţa de a avea pământ, el este o individualitate prin modul în care îl obţine. Singulară în satul Pripas nu este căsătoria sărăntocului cu o fată cu zestre, pt. că Vasile B. şi Ion Pop al Glanet. dobândiseră averea în acel. fel, ci comportam. său: o face pe Ana de ruşinea satului înainte de nuntă, iar apoi umblă după necasta lui George. Iniţial dotat cu o serie de calităţi, în goana sa pătimaşă după avere se dezumanizează treptat, iar moartea lui este expresia intenţiei moralizatoare a scriitor.
Cele 2 femei, conturate anitetic şi complementar, Ana şi Florica, reprezintă cele 2 obsesii ale personaj. princip.: averea şi iubirea. În încordarea lui de a le obţine, se confruntă, în plan individual-concret, cu Vasile B. şi cu George B., iar în plan general -simbolic, cu pământul - stihie, respectiv, cu comunitatea ca instanţă morală. De aceea conflictul social este dublat de conflictul tragic. Naratorul obiectiv îşi lasă personajele să-şi dezvăluie trăsăturile în momente de încordare, consemnându-le gesturile, limbajul, prezentând relaţiile dintre ele (caracterizare indirectă).
Fiind omniscient şi omniprezent, naratorul realizează portretul sau biografia personajelor (carcaterizare directă).
Limbajul artistic al lui L.R. se individualiz. prin câteva trăsăt.: - respectul pt. adevăr, de unde reiese obiectivarea şi realismul romanului; - precizia termenilor, acurateţea şi concizia exprimării; - sobrietatea stilului; - stilul anticalofil, lipsit de imagini artistice, întrucât crezul prozatorului era că „strălucirile artistice, cel puţin în opere de creaţie, se fac mai totdeauna în detrimentul preciziei şi al mişcării de viaţă (…), e mult mai uşor a scrie frumos, decât a exprima exact.” G. Călin. – „Ion este un poem epic, (…) o capodoperă de măreţie liniştită”.
