Marin Preda. Morometii





MARIN PREDA – (1922-1980) – debutul literar – în 1942 – în „Timpul”, cu schiţa „Pârlitu” – cenaclul literar „Sburătorul”. Debutează editorial în 1948 cu vol. de nuvele „Întâlnirea din pământuri”. Opera: - nuvele: „Întâlnirea din…” – 1948, „Ana Roşculet – 1949, „Desfăşurarea – 1952, „Ferestre întunecate – 1954, „Îndrăzneala” – 1963, „Friguri” – 1963; - romane: „Moromeţii – vol. I – 1955, vol. II – 1967, „Risipitorii” – 1962, „Intrusul” – 1968, „Marele singuratic” – 1972, „Delirul” – 1975, „Cel mai iubit…”- 3 vol. – 1980; - teatru: Martin Borman – 1968; - eseuri: „Imposibila întoarcere” – 1971, „Viaţa ca o pradă” – 1977.
Moromeţii – pregătit de proza scurtă din vol. de debut „Întâlnirea din …” – nuvelele „Dimineaţă de iarnă”, „O adunare liniştită”, „În ceaţă”, sau schiţa „Salcâmul” – care prefigurează motive, întâmplări şi personaje; „Moomeţii” este alcătuit din două volume publicate la 12 ani distanţă. Romanul prezintă destrămarea – simbolică pentru gospodăria ţărănească tradiţională – a unei familii de ţărani dintr-un sat din Câmpia Dunării, Silişte – Gumeşti.

Titlul – aşază tema familiei în centrul romanului, însă evoluţia şi criza familiei sunt simbolice pentru transformările din satul românesc al vremii. Astfel că romanul unei familii este şi „un roman al deruralizării satului” (N. Manolescu), o frescă a vieţii rurale dinaintea şi de după cel de-al doilea război mondial. O altă temă – criza comunicării, absenţa unei comunicări reale între Ilie Moromete şi familia sa. Tema timpului viclean, nerăbdător („timpul nu mai avea răbdare”), relaţia dintre individ şi istorie nuanţează tema socială. E. Simion – temă centrală „libertatea morală în luptă cu fatalităţile istoriei” Perspectiva naratorului obiectiv se completează prin aceea a reflectorilor (Ilie Moromete , în vol. 1 şi Nicolae, în vol. 2) ca şi prin aceea a informatorilor (personaje-martori ai evenimentelor, pe care le relatează ulterior altora, de ex., al lui Parizianu despre vizita lui Moromete la băieţi, la Bucureşti). Efectul este limitarea omniscienţei. Structura romanului. Vol. I – apare în 1955, autorul documentându-se şi gândind îndelung (de prin 1948) la „universul moromeţian” pe care l-a conturat în roman. Crezul literar al lui M. Preda – s-ar putea restrânge semnificativ la fraza cu care prozatorul îşi începe romanul „Marele singuratic” – 1972: „Un ţăran dacă vine la Buc., tot ţăran caută”. Vol. este structurat în trei părţi, cu o acţiune concentrată, care se desfăşoară pe parcursul verii, cu trei ani înaintea izbucnirii celui de-al doilea război mondial. Prima parte, de sâmbătă seara până duminică noaptea, conţine scene care ilustrează monografic viaţa rurală: cina, tăierea salcâmului, întâlnirea duminicală din poiana lui Iocan, hora ş.a. Partea a doua se derulează pe parcursul a două săptămâni, începând cu plecarea lui Achim cu oile, la Bucureşti Partea a treia, de la seceriş până la sfârşitul verii, se încheie cu fuga feciorilor. Cele trei părţi – echilibru. Fiecare parte începe cu o prezentare de ansamblu: masa, prispa şi secerişul. Simetria compoziţională – cele două referiri la tema timpului, în primul şi în ultimul paragraf al vol. La început, aparent îngăduitor, „timpul era foarte răbdător cu oamenii; viaţa se scurgea fără conflicte mari”, pentru ca enunţul din finalul vol., „timpul nu mai avea răbdare”, să modifice imaginea timpului, care devine necruţător şi intolerant. Un triplu conflict va destrăma familia Moromete. Primul – dezacordul dintre tată şi cei trei fii ai săi din prima căsătorie: Paraschiv, Nilă şi Achim, izvorât dintr-o mentalitate diferită de a înţelege lumea – îşi dispreţuiesc tatăl fiindcă nu ştie să transforme în bani produsele economiei rurale ca Tudor Bălosu. Cel de-al doilea conflict – între Moromete şi Catrina. Moromete vânduse în timpul secetei un pogon din lotul soţiei, promiţându-i în schimb, trecerea casei pe numele ei – dar amână de teama fiilor celor mari care îşi urau mama vitregă. Din această cauză, femeia simte „cum i se strecoară în inimă nepăsarea şi sila de bărbat şi de copii”, găsindu-şi iniţial refugiul în biserică. În al doilea volum, Catrina îl părăseşte pe Ilie, după ce află de vizita lui la Bucureşti şi propunerea făcută fiilor. Înstrăinarea este definitivă. Al treilea conflict se desfăşoară între Moromete şi sora lui, Guica, care şi-ar fi dorit ca fratele văduv să nu se mai căsătorească a doua oară. În felul acesta ea ar fi rămas în casa fratelui, să se ocupe de gospodărie şi de creşterea copiilor, pentru a nu rămâne singură la bătrâneţe. Faptul că Moromete se recăsătorise şi că îşi construise o casă departe de gospodăria ei îi aprinsese ura împotriva lui, pe care o transmite celor trei fii mai mari. Un alt conflict, secundar, - dintre Ilie Moromete şi fiul cel mic, Niculae – care-şi doreşte cu ardoare să meargă la şcoală, în timp ce tatăl, care trebuie să plătească taxele, îl ironizează („altă treabă n-avem noi acum! Ne apucăm să studiem”) sau susţine că învăţătura nu aduce nici un „beneficiu”. Pentru a-şi realiza dorinţa de a studia, băiatul se desprinde treptat de familie. În vol. al doilea acest conflict trece pe primul plan, pentru că tatăl şi fiul reprezintă două mentalităţi diferite – ei devin reflectori. Acţiunea este structurată pe mai multe planuri narative. În primul plan se află Moromeţii, o familie numeroasă, măcinată de mulţumiri mocnite. Ţăran mijlocaş, Ilie Moromete încearcă să păstreze întreg, cu preţul unui trai modest, pământul familiei sale, pentru a-l transmite apoi băieţilor. Fii cei mari ai lui Ilie Moromete , Paraschiv, Nilă şi Achim îşi doresc independenţa economică. Ei se simt nedreptăţiţi pentru că după moartea mamei lor, I.M. s-a însurat cu altă femeie, Catrina, şi că are încă trei copii: Tita, Ilinca şi Nicolae. Îndemnaţi de sora lui Ilie, Maria Moromete, poreclită Guica cei trei băieţi pun la cale un plan distructiv dându-şi seama că problemele economice ale familiei nu vor putea fi depăşite. Ei intenţionează să plece la Buc., fără ştirea familiei, pentru a-şi face un rost. În acest scop, ei vor să ia oile cumpărate printr-un împrumut la bancă şi al căror lapte constituie principala hrană a familiei şi caii indispensabili pentru munca la câmp. Prin vânzarea oilor şi a cailor, ar obţine un capital pentru a începe viaţa la oraş. Datoria la bancă nefiind achitată, planul celor trei băieţi urmează a da o grea lovitură familiei. Achim îi propune tatălui să-l lase să plece cu oile la Buc., să le pască la marginea oraşului şi să vândă laptele şi brânza la un preţ mai bun în capitală. Moromete se lasă convins, amână achitarea datoriei la bancă şi vinde o parte din lotul familiei pentru a-şi putea plăti impozitul pe pământ („foncierea”). Însă Achim vinde oile la Bucureşti şi aşteaptă venirea fraţilor. După amânările generate de refuzul lui Nilă de a-şi lăsa tatăl singur în preajma secerişului, cei doi fug cu caii şi cu o parte din zestrea surorilor. Moromete este nevoit să vândă din nou o parte din pământ pentru a-şi reface gospodăria, pentru a plăti „foncierea”, rata la bancă şi taxele de şcolarizare ale lui Nicolae. Planurile secundare completează acţiunea romanului, conferindu-i caracterul de frescă socială: boala lui Boţoghină, revolta ţăranului sărac Ţugurlan, familia chiaburului Tudor. B., dragostea dintre Polina şi Birică, discuţiile din poiana lui Iocan, rolul instituţiilor şi al autorităţilor în satul interbelic. De ex., cuplul Polina – Birică reflectă tema iubirii şi a căsătoriei care nu ţine cont de constrângerile sociale. Căsătoria dintre fiica unui chiabur şi un ţăran sărac, se construieşte ca o polemică la adresa cuplului Ion – Ana din romanul lui Liviu R. În primul volum – secvenţe narative de mare profunzime. Scena cinei – Ov. Crohmălniceanu – „prima schiţă a psihologiei Moromeţilor”.Descrierea cinei se realizează lent, prin acumularea detaliilor. Ceremonialul cinei pare a surprinde un moment din existenţa familiei tradiţionale, condusă de un tată autoritar, dar „semnele din text dezvăluie adevăratele relaţii dintre membrii familiei. Ilie Moromete pare a domina o familie formată din copii proveniţi din două căsătorii, învrăjbiţi din cauza averii. Aşezarea în jurul mesei sugerează evoluţia ulterioară a conflictului, iminenta destrămare a familiei. Cei trei fraţi vitregi stăteau spre partea dinafară a tindei „ca şi cum ar fi fost gata în orice clipă să se scoale de la masă şi să plece, prevestind parcă fuga la Buc.”, în partea dinspre vatră, aproape de oalele cu mâncare stătea „întotdeauna” Catrina, având lângă ea pe Nicolae, pe Ilinca şi pe Tita, „copii făcuţi cu Moromete. „Moromete stătea parcă deasupra tuturor”, veghindu-şi familia, stăpânind „cu privirea pe fiecare”. O altă secvenţă epică cu valoare simbolică este aceea a tăierii salcâmului. Ilie Moromete taie salcâmul pentru a achita o parte din datoriile familiei, fără a vinde pământ sau oi. Tăierea salcâmului, duminică în zori, în timp ce în cimitir femeile îşi plâng morţii, prefigurează destrămarea familiei, prăbuşirea satului tradiţional, risipirea iluziilor lui Moromete: „Grădina, caii, Moromete însuşi arătau bicisnici”. Apar ciorile, ca nişte semne rău prevestitoare, iar mama care ştie să citească în astfel de lucruri un curs al vremii viitoare, cade la gânduri întunecate. Lumea moromeţilor se desacralizează. Odată distrus arborele sacru, „axis mundi” de veghe la ordinea lumii, a microcosmosului rural şi familial, haosul se instalează treptat. Scenele în care sunt prezentate aspecte din viaţa colectivităţii se constituie într-o adevărată monografie a satului tradiţional: hora, căluşul, întâlnirile duminicale din poiana lui Iocan, serbarea şcolară, secerişul, treierişul. Unul din cele mai ilustrate episoade pentru viaţa rurală este secerişul – înfăţişat într-o manieră originală – o realitate arhetipală; mişcările, gesturile, pregătirea şi plecarea la câmp se integrează unui ritual străvechi. Secerişul e trăit în acelaşi fel de întregul sat, într-un ceremonial mitic specific colectivităţii arhaice. Vol. al II-lea – cinci părţi – viaţa rurală într-o perioadă de un sfert de veac, de la începutul anului 1938, până spre sfârşitul anului 1962. Prin tehnica rezumativă, evenimentele sunt selecţionate, unele fapte şi perioade de timp sunt eliminate (elipsa), timpul naraţiunii cunoaşte reveniri (alternanţa). Acţiunea – se concentrează asupra a două momente istorice semnificative: reforma agrară din 1945, cu prefacerile pe care ea le aduce şi transformarea „socialistă” a agriculturii după 1949 – un fenomen abuziv. O istorie nouă, tulbure şi violentă transformă radical structura de viaţă şi de gândireale ţăranilor. Satul tradiţional intră într-un ireversibil proces de disoluţie. Conflictul dintre tată şi fiii cei mari trece în planul al doilea. Conflictul principal opune mentalitatea tradiţională şi mentalitatea impusă, colectivistă. Personaje – reflector pentru cele două mentalităţi sunt Ilie Moromete („cel din urmă ţăran”) şi fiul său Nicolae. Vechea imagine a lui Ilie Moromete este distrusă, fiind înlocuită de o alta, lipsită de glorie. Autoritatea lui în sat se diminuează, iar unitatea distrusă a familiei nu se reface. Volumul debutează cu o întrebare retorică „În bine sau în rău se schimbase Moromete?”. Ceilalţi ţărani îşi schimbă atitudinea faţă de Ilie Moromete Foştii prieteni au murit sau l-au părăsit, iar cei noi (Matei Dimir, Nae Cismaru, Gigudel, Costache al Joachii) îi par mediocrii. Vechile duşmănii se sting. Tudor Bălosu devine „chiar binevoitor faţă de vecinul său”. Guica murise, fără ca relaţiile cu fratele său să se schimbe – nu se duce la înmormântarea ei. Moromete se apucă de negoţ, treburile îi merg bine, câştigă bani frumoşi, dar îl retrage pe Nicolae de la şcoală pe motiv că „nu-i aduce nici un beneficiu”. Toată energia tatălui se concentrează în încercarea de a-i aduce acasă pe băieţii fugari. De aceea cumpără la loc pământurile vândute odinioară şi pleacă la Bucureşti pentru a-i convinge să revină în sat. Paraschiv care lucra acum ca sudor la tramvaie, Nilă ca portar la un bloc şi Achim care avea un mic magazin de „consum alimentar”, resping încercarea de reconciliere a tatălui. Mai mult decât atât, aflând de propunere – Catrina îl părăseşte şi se duce să locuiască „în vale”, la Alboaica, fata ei din prima căsătorie. Destrămarea familiei continuă cu moartea lui Nilă în război. Fetele se căsătoresc, dar familia Moromete pare atinsă de un blestem, fiindcă soţul Titei, deşi scapă din război, moare într-un accident stupid în sat. Paralel cu procesul de disoluţie a familiei Moromete, este prezentată destrămarea satului tradiţional, care devine „o groapă fără fund, din care nu mai încetase să iasă atâţi necunoscuţi”. Fiul cel mic, Nicolae „un antimoromeţian ca filozofie a existenţei”, reprezintă – mentalitatea impusă, colectivistă. Căutându-şi eul, devine „adeptul „unei noi religii a binelui şi a răului”, cum crede că este noua dogmă, socialistă. Discuţiile dintre tată şi fiu au semnificaţia unei confruntări între două concepţii de viaţă, între două civilizaţii. Nicolae se îndepărtează din ce în ce mai mult de tatăl său. Se înscrie în partidul comunist – trimis la o şcoală pentru activişti şi se întoarce în sat cu sarcină de la „judeţeană”, să supravegheze buna funcţionare a primelor forme colective de muncă: strângerea cotelor şi predarea lor către stat. Dar se iscă o agitaţie agresivă în timpul căreia un sătean moare înecat în apele râului de la marginea satului. Idealist, se orientează cu dificultate în ţesătura de intrigi pusă la cale de oportuniştii de profesie. Aşa că activistul Nicolae M. este destituit, se retrage din viaţa politică, îşi continuă studiile – inginer horticol. Evenimentele din Siliştea – G. au loc în vara anului 1951, în paralel cu secerişul şi treieratul grâului şi cu şedinţa organizaţiei de partid săteşti, în care este numit preşedinte al Sfatului Popular tânărul ţăran sărac, Vasile al Moaşei. Ilie Moromete îşi pierde prestigiul, de altădată. Trăieşte o iubire târzie cu Fica, sora mai mică a fostei sale soţii, care a fost toată viaţa îndrăgostită de el. Apoi se implică în viaţa social – politică a satului, sprijinind candidatura lui Ţugurlan în funcţie de preşedinte al Sfatului Popular, pentru ca acesta să tempereze acţiunea de colectivizare. N. Manolescu – Ilie Moromete – „cel din urmă ţăran” pentru faptul că, până în ultima clipă, nu acceptă ideea că rostul lui în lume a fost greşit şi că ţăranul trebuie „să dispară”. Moromete se stinge ]ncet , trăindu-şi ultimii ani de viaţă în singurătate şi tăcere. Mai avea slăbiciunea de a umbla prin sat. Ultima oară este adus acasă cu roaba. Căzut la pat el îşi exprimă crezul de viaţă când îi spune medicului: „D-le…eu totdeauna am dus o viaţă indepecdentă”! Romanul se încheie zece ani mai târziu. Nicolae a devenit inginer horticol şi este căsătorit cu o fată din sat, Mărioara, fiica lui Adam Fântână, care ajunge şi ea asistentă medicală. La înmormântarea tatălui, Nicolae află de la Ilinca, sora lui, că tatăl se stinsese încet, fără a fi suferit de vreo boală. În finalul romanului, tatăl şi fiul se împacă în visul băiatului. Cel mai important personaj – Ilie Moromete – model pe Tudor Călăraşu, tatăl scriitorului; - singurul ţăran filozof din literatura română. Personaj exponenţial, al cărui destin exprimă moartea unei lumi, „cel din urmă ţăran” reprezintă concepţia tradiţională faţă de pământ şi de familie. Criza satului arhaic se reflectă în conştiinţa acestui personaj confruntat tragic, cu legile implacabile ale istoriei, cu timpul nerăbdător. Personajul – caracterizat în mod direct de narator în debutul capitolului al zecelea din primul volum: „Era cu zece ani mai mare decât Catrina (contingent ‘911, făcuse războiul) şi acum avea acea vârstă între tinereţe şi bătrâneţe când numai nenorociri sau bucurii mari mai pot schimba firea cuiva”. Autocaracterizarea realizată în finalul vol. al doilea scoate în evidenţă liberatatea individului în ciuda constrângerilor istoriei: „D-le…eu totdeauna am dus o viaţă independentă”! Personajul – portretizat în mişcare prin acumularea detaliilor. Obiectivitatea observaţiei (prezentarea comportamentului, vorbirea, gestica şi mimica) este dublată de fineţea analizei interioare, de prezentarea jocului gândurilor lui Moromete. Caracterizarea indirectă – gesturile, faptele, vorbele, gândurile personajului, acţiunile la care participă, dar şi din relaţiile cu celelalte personaje evidenţiază trăsăturile lui. Ilie Moromete – un om respectat în sat. Are prieteni, Cocoşilă şi Dumitru lui Nae, pentru care opinia lui contează, este abonat la ziar. Discuţiile despre politică, în poiana lui Iocan, nu încep decât în prezenţa lui, pentru că ele este cel care citeşte ziarele şi interpretează evenimentele. Moromete este sfătos, îi place să discute, iar acest lucru o deranjează pe Catrina, care se revoltă adesea: „Lovi-o-ar moartea de vorbă de care nu te mai saturi, Ilie! Toată ziua stai de vorbă şi bei tutun”. Disimularea este trăsătura lui esenţială. Semnificativă în acest sens este comedia pe care o joacă în faţa agenţilor fiscali, care-i stricaseră plăcuta discuţie de duminică. Intrând în curte, trece pe lângă cei doi agenţi ca şi cum aceştia ar fi invizibili, strigă la Catrina despre care ştia că se află la biserică şi la un Paraschiv inexistent. Le spune apoi că nu are bani, le cere o ţigară şi numai după ce agenţii sunt gata să-i ridice lucrurile din casă, Moromete se hotărăşte să scoată banii: „De ce nu vrei să înţelegi că n-am? Ia ici o mie de lei, şi mai încolo aşa, mai discutăm noi!Ce crezi că noi fătăm bani?” Ironia, puterea de a face haz de necaz – o altă trăsătură esenţială a lui Ilie Moromete , iar ex. sunt numeroase. Lui Nicolae care întârzia să vină la masă îi spune la un moment dat: Te duseşi în grădină să te odihneşti că până acum stătuşi!” Lui Nilă i se adresează la felde sarcastic, atunci când acesta îl întreabă de ce taie salcâmul: „Ca să se mire proştii”. Spirit contemplativ inteligent şi ironic, Moromete priveşte existenţa cu detaşare, ca pe un miracol de contemplat, pentru că îţi dă seama că „insul care e numai activ îşi consumă viaţa şi nu înţelege nimic din ea, pentru că devine robul acţiunii”. De pe stănoaga podiştei sau de pe prispa casei, Moromete priveşte lumea cu un ochi pătrunzător; în întâmplările cele mai simple el descoperă ceva deosebit, o notă înveselitoare, o lumină care pentru ceilalţi nu se aprinde. Călătorind la munte ca să vândă cereale, Moromete povesteşte la întoarcere nişte fapte extraordinare. Însoţindu-şi mai târziu pe tatăl său într-o călătorie asemănătoare, Nicolae rămâne dezamăgit: întâmplările sunt banale, oamenii lipsiţi de farmec, munteanca tânără care-l tulburase pe tatăl său i se pare o ţărancă oarecare, prin nimic deosebită de o femeie din Siliştea – G. „Tatăl – notează naratorul – avea cidatul dar de a vedea lucruri care lor le scăpau, pe care ei nu le vedeau. Atitudinea faţă de pământ şi aceea faţă de bani este legată de acest dar al contemplaţiei. Spre deosebire de ţăranul lui Rebreanu, dornic de a dobândi pământ care înseamnă demnitate socială şi umană, Moromete trebuie doar saă-l păstreze. Pământul îi dă posibilitatea de a fi independent şi libertatea de a se gândi şi la altceva decât la ceea ce poate să aducă ziua de mâine. Pământul este făcut să dea produse, iar produsele să hrănească pe membrii familiei şi să acopere cheltuielile casei. Lui Moromete nu-i place negustoria, iar în bani vede adversarii iluziei că poate păstra modul tradiţional de viaţă, fundamentat pe munca pământului familiei. De aici şi conflictul cu fiii cei mari, care au o dorinţă nemăsurată de câştig şi care cred că tatăl nu face nimic toată ziua, îşi pierde timpul stând de vorbă cu prietenii lui, Cocoşilă şi Dumitru lui Nae, în loc să meargă la munte şi să speculeze grâul. Cu toate acestea, Moromete are iluzia că poate comunica în familia lui, că nevasta şi copiii îl înţeleg, că gesturile şi frământările lui îşi găsesc ecou şi în sufletul lor, că nu trebuie să le dea explicaţii spre a nu-şi ştirbi autoritatea. Deşi îşi iubeşte copiii şi le vrea binele, îşi cenzurează orice manifestare faţă de ei. Ilustrativă – scena serbării şcolare la care Nicolae ia premiul întâi deşi tatăl, neinformat, se aştepta să rămână repetent. Stinghereala copilului, criza de friguri care îl cuprinde în timp ce încerca să spună o poezie, toate acestea îi produc lui Moromete o emoţie puternică, iar gesturile de mângâiere sunt schiţate cu multă stângăcie. Lipsa unei reale comunicări cu familia reprezintă cauza dramei lui Moromete. Refractari la modul de existenţă oferit de tatăl lor, Paraschiv, Nilă şi Achim trăiesc cu iluzia că ş-ar putea realiza independenţa. Când află că fiii lui sunt hotărâţi să-l părăsească, Moromete trece printr-un zbucium lăuntric ce îşi pune amprenta asupra chipului său: „Faţa i se ascuţise şi se înnegrise, iar în cele câteva minute parcă se subţiase”. Ţăranul rămâne însă lucid şi ironic în discuţia pe care o are cu Scămosu, cel care îi aduce la cunoştinţă planul fiilor săi. Drama paternităţii se grefează pe contextul social – istoric, care aduce schimbarea ordinii cunoscute a lumii. Banul este noua valoare care o înlocuieşte pe cea tradiţională, pământul, în acelaşi timp impune un nou mod de viaţă. Agresiunea istoriei spulberă iluzia personajului: unitatea familiei, libertatea morală a individului. Risipirea familiei duce la prăbuşirea morală a tatălui. Modificarea vieţii interioare este marcată de „glasuri”. Glasul lui Moromete devine „tulbure şi însingurat”. În confruntarea finală, stăpânirea de sine este arma lui Moromete, care speră până în ultima clipă că îşi poate întoarce fiii de pe calea greşită. După revolta lor făţişă, într-o izbucnire teribilă, Moromete aplică inutil o corecţie băieţilor, pe care îi bate cu parul, dar care sparg lada de zestre a fetelor, iau banii şi covoarele şi fug cu caii. Ca efect al acestei lovituri năprasnice în speranţele lui, Moromete devine „îndepărtat şi nepăsător”, se retrage în sine, îşi pierde plăcerea de a vorbi, sociabilitatea, fantezia, ironia. Socialul ucide spiritul creator. În vol. al doilea , Ilie Moromete intră într-o zonă de umbră. Îşi pierde prestigiul de altădată, autoritatea lui în sat se diminuează, familia nu-l mai ascultă, vechii prieteni au murit sau l-au părăsit, iar cei noi i se par mediocri, incapabili să poarte o discuţie inteligentă. În ciuda transformărilor sociale la care asistă, Ilie Moromete nu acceptă ideea că rostul lui în lume a fost greşit şi că ţăranul trebuie „să dispară”. Moartea lui Moromete în finalul romanului simbolizează stingerea unei lumi. Ultima replică – crezul său de viaţă, libertatea morală: „D-le…eu totdeauna am dus o viaţă independentă”! Limbajul prozei narative se remarcă prin limpezimea, naturaleţea şi precizia silului, oralitatea, lipsa podoabelor, îmbinarea stilului direct şi indirect, stilului indirect liber, textul şi subtextul ironic.

Alte Lectii din romana

Please enable / Bitte aktiviere JavaScript!
Veuillez activer / Por favor activa el Javascript![ ? ]