Alături de Tudor Arghezi şi de Lucian Blaga, Ion Barbu dă conceptului modern de poezie noi valori, impunând o viziune poetică originală.
Ion Barbu, poet şi matematician
Mărturisire: „Pentru mine poezia e o prelungire a geometriei, aşa că, rămânând poet, n-am părăsit niciodată domeniul divin al geometriei."
Tudor Vianu, Introducere în opera lui Ion Barbu: „Intuiţia matematică nu cuprinde obiecte concrete, ci o lume de esenţe ideale pe care spiritul le găseşte printre posibilităţile sale, fără sprijinul nici unei experienţe. [...] Lumea care i se revelează este resimţită de el ca pură".
Terminologie specifică:
Ion Barbu, concepţia teoretică despre poezie: în articolele despre poezia deceniului al III-lea (Poetica domnului Arghezi, Poezia leneşă etc), Ion Barbu face distincţie între „poezia leneşă", considerată ca fiind lipsită de spiritualitate, şi poezia pură (o lirică esenţializată, a ideilor), pentru care optează.
Hugo Friedrieh, Structura liricii moderne, despre poezia pură/ hermetism: „cea mai violentă reacţie împotriva literaturii declamatorii; „lirica modernă constrânge limbajul la funcţia paradoxală de a exprima şi de a ascunde sensul în acelaşi timp"; obscuritatea, încifrarea.
G. Călinescu, Istoria literaturii...: „pitagorismul poetic, sublimarea obiectului până unde îngăduie arta, restabilirea unei ordine pe planul al doilea, a unei corespondenţe oculte între simboluri, instruirea de lucrurile fundamentale, iniţierea în această ordine lăuntrică prin imagini esenţiale şi practice muzicale. Poezia se intelectualizează, fără a cădea în inteligibil, căci poetul caută inefabilul macrocosmic, revelator al lucrului în sine, fugind de contingenţă, pitoresc, analiză, de claritatea raţională, cultivând muzica de sfere, cunoaşterea extatică, orfismul. Cu toate acestea, în aplicare, hermetismul lui I. Barbu e adesea numai filologic".
Ermetism1 (termen derivat de la numele zeului grec Hermes, considerat de alchimişti patron al ştiinţelor oculte): expresie a unei tendinţe de ascundere, de încifrare a sensului poeziei printr-o exprimare (vocabular, metafore, structuri gramaticale) care presupune o pregătire prealabilă/ o iniţiere a cititorului; ermetismul solicită intelectul în procesul descifrării textului literar şi mai puţin afectivitatea; reprezentanţi: Stephane Mallarme, Paul Valery, G. Ungaretti, Ion Barbu.
Coexistenţa în opera lui Ion Barbu a celor două tendinţe, apolinic şi dionisiac, dar cu dominanţa uneia dintre ele, în funcţie de etapa de creaţie; categoriile estetice complementare apolinic - dionisiac, formulate de Nietzsche, constituie momente esenţiale în procesul creaţiei şi imbolduri: visul/ contemplaţia şi trăirea dezlănţuită a forţelor inconştiente şi abisale, înţelepciune şi instinct, gândire şi viaţă, plastică şi muzică.
Etape ale creaţiei şi particularităţi artistice
În interviul din 1927, acordat lui Felix Aderca, Ion Barbu distinge patru etape ale creaţiei sale: parnasiană, antonpannescă, expresionistă şi „şaradistă".
În 1935, în primul studiu consacrat operei poetului, Introducere în poezia lui Ion Barbu, Tudor Vianu propune trei etape: parnasiană, baladic-orientală şi ermetică.
Prima etapă, cea parnasiană, aparţine perioadei de creaţie cuprinsă între anii 1919-1920 şi cuprinde poezii precum: Lava, Munţii, Copacul, Banchizele, Umanizare.
Pentru parnasieni, „poezia nu mai este strigătul intim al fericirii sau durerii, ci pictura unui model obiectiv, evocarea unui aspect sau al unui eveniment îndepărtat. Este o convingere comună tuturor poeţilor parnasieni că pot evoca mai bine lucrurile pentru care au încercat mai puţine sentimente practice şi reale" (Tudor Vianu). Respectând acest principiu, poeziile lui Ion Barbu din perioada parnasiană descriu peisaje mineralizate, evocă zeităţi mitologice sau surprind anumite procese de conştiinţă, ca în cazul poeziei Panteism.
Nevoia de obiectivitate i-a determinat pe poeţii parnasieni să cultive poeziile cu formă fixă. Tocmai de aceea, în majoritatea poeziilor aparţinând acestei etape, Ion Barbu a întrebuinţat forma fixă a sonetului.
Ciclul baladic-oriental cuprinde poeziile publicate între anii 1920-1924, precum: După melci, Riga Crypto şi lapona Enigel, Domnişoara Hus, Isarlăk, Nastratin Hogea la Isarlâk. Majoritatea poeziilor aparţinând acestei etape au caracter narativ, asemenea baladelor şi sunt adesea descriptive. Ele evocă o lume pitorească, a descântecelor, o lume de inspiraţie
--
1 cf. Mircea Anghelescu, Cristina Ionescu, Gheorghe Lăzărescu, Dicţionar de termeni literari, Ed. Garamond autohtonă sau balcanică. Lumea descrisă în aceste poezii seamănă cu aceea din operele lui Anton Pann.
--
Ultima etapă, ermetică, este reprezentată de poezii precum: Oul dogmatic, Ritmuri pentru nunţile necesare, Uvedenrode şi, mai târziu, [Din ceas, dedus...] sau Timbru, acestea din urmă putând fi considerate adevărate arte poetice.
Poezia ermetică „stă sub semnul lui Hermes, zeu al cuvântului, al mijlocirii şi al iscusinţei. Grecii l-au asimilat cu divinitatea egipteană Thot (Dhouti), demiurgul stăpân al cuvântului creator şi ordonator al lumii şi născocitor al scrisului, al artelor şi al ştiinţelor. Sub numele de Hermes Trismegist, neoplatonicienii au făcut din el stăpânul revelaţiilor. (...) Mitologia îl figurează pe Hermes cu aripi la picioare, sustras acţiunii ponderii. Denumirea de ermetic aplicată sensurilor dificile şi rosturilor sublime vine din alchimie, unde formulele privitoare la ars magna şi transmutaţia metalelor se numeau ermetice în accepţia de mijlocire, tălmăcire şi revelaţie. De aici termenul s-a extins în folosirea vulgară la tot ce apare conturat, inaccesibi
Ion Barbu creează un tip original de hermetism, numit barbism.
Ion Barbu, poet şi matematician
Mărturisire: „Pentru mine poezia e o prelungire a geometriei, aşa că, rămânând poet, n-am părăsit niciodată domeniul divin al geometriei."
Tudor Vianu, Introducere în opera lui Ion Barbu: „Intuiţia matematică nu cuprinde obiecte concrete, ci o lume de esenţe ideale pe care spiritul le găseşte printre posibilităţile sale, fără sprijinul nici unei experienţe. [...] Lumea care i se revelează este resimţită de el ca pură".
Terminologie specifică:
Ion Barbu, concepţia teoretică despre poezie: în articolele despre poezia deceniului al III-lea (Poetica domnului Arghezi, Poezia leneşă etc), Ion Barbu face distincţie între „poezia leneşă", considerată ca fiind lipsită de spiritualitate, şi poezia pură (o lirică esenţializată, a ideilor), pentru care optează.
Hugo Friedrieh, Structura liricii moderne, despre poezia pură/ hermetism: „cea mai violentă reacţie împotriva literaturii declamatorii; „lirica modernă constrânge limbajul la funcţia paradoxală de a exprima şi de a ascunde sensul în acelaşi timp"; obscuritatea, încifrarea.
G. Călinescu, Istoria literaturii...: „pitagorismul poetic, sublimarea obiectului până unde îngăduie arta, restabilirea unei ordine pe planul al doilea, a unei corespondenţe oculte între simboluri, instruirea de lucrurile fundamentale, iniţierea în această ordine lăuntrică prin imagini esenţiale şi practice muzicale. Poezia se intelectualizează, fără a cădea în inteligibil, căci poetul caută inefabilul macrocosmic, revelator al lucrului în sine, fugind de contingenţă, pitoresc, analiză, de claritatea raţională, cultivând muzica de sfere, cunoaşterea extatică, orfismul. Cu toate acestea, în aplicare, hermetismul lui I. Barbu e adesea numai filologic".
Ermetism1 (termen derivat de la numele zeului grec Hermes, considerat de alchimişti patron al ştiinţelor oculte): expresie a unei tendinţe de ascundere, de încifrare a sensului poeziei printr-o exprimare (vocabular, metafore, structuri gramaticale) care presupune o pregătire prealabilă/ o iniţiere a cititorului; ermetismul solicită intelectul în procesul descifrării textului literar şi mai puţin afectivitatea; reprezentanţi: Stephane Mallarme, Paul Valery, G. Ungaretti, Ion Barbu.
Coexistenţa în opera lui Ion Barbu a celor două tendinţe, apolinic şi dionisiac, dar cu dominanţa uneia dintre ele, în funcţie de etapa de creaţie; categoriile estetice complementare apolinic - dionisiac, formulate de Nietzsche, constituie momente esenţiale în procesul creaţiei şi imbolduri: visul/ contemplaţia şi trăirea dezlănţuită a forţelor inconştiente şi abisale, înţelepciune şi instinct, gândire şi viaţă, plastică şi muzică.
Etape ale creaţiei şi particularităţi artistice
În interviul din 1927, acordat lui Felix Aderca, Ion Barbu distinge patru etape ale creaţiei sale: parnasiană, antonpannescă, expresionistă şi „şaradistă".
În 1935, în primul studiu consacrat operei poetului, Introducere în poezia lui Ion Barbu, Tudor Vianu propune trei etape: parnasiană, baladic-orientală şi ermetică.
Prima etapă, cea parnasiană, aparţine perioadei de creaţie cuprinsă între anii 1919-1920 şi cuprinde poezii precum: Lava, Munţii, Copacul, Banchizele, Umanizare.
Pentru parnasieni, „poezia nu mai este strigătul intim al fericirii sau durerii, ci pictura unui model obiectiv, evocarea unui aspect sau al unui eveniment îndepărtat. Este o convingere comună tuturor poeţilor parnasieni că pot evoca mai bine lucrurile pentru care au încercat mai puţine sentimente practice şi reale" (Tudor Vianu). Respectând acest principiu, poeziile lui Ion Barbu din perioada parnasiană descriu peisaje mineralizate, evocă zeităţi mitologice sau surprind anumite procese de conştiinţă, ca în cazul poeziei Panteism.
Nevoia de obiectivitate i-a determinat pe poeţii parnasieni să cultive poeziile cu formă fixă. Tocmai de aceea, în majoritatea poeziilor aparţinând acestei etape, Ion Barbu a întrebuinţat forma fixă a sonetului.
Ciclul baladic-oriental cuprinde poeziile publicate între anii 1920-1924, precum: După melci, Riga Crypto şi lapona Enigel, Domnişoara Hus, Isarlăk, Nastratin Hogea la Isarlâk. Majoritatea poeziilor aparţinând acestei etape au caracter narativ, asemenea baladelor şi sunt adesea descriptive. Ele evocă o lume pitorească, a descântecelor, o lume de inspiraţie
--
1 cf. Mircea Anghelescu, Cristina Ionescu, Gheorghe Lăzărescu, Dicţionar de termeni literari, Ed. Garamond autohtonă sau balcanică. Lumea descrisă în aceste poezii seamănă cu aceea din operele lui Anton Pann.
--
Ultima etapă, ermetică, este reprezentată de poezii precum: Oul dogmatic, Ritmuri pentru nunţile necesare, Uvedenrode şi, mai târziu, [Din ceas, dedus...] sau Timbru, acestea din urmă putând fi considerate adevărate arte poetice.
Poezia ermetică „stă sub semnul lui Hermes, zeu al cuvântului, al mijlocirii şi al iscusinţei. Grecii l-au asimilat cu divinitatea egipteană Thot (Dhouti), demiurgul stăpân al cuvântului creator şi ordonator al lumii şi născocitor al scrisului, al artelor şi al ştiinţelor. Sub numele de Hermes Trismegist, neoplatonicienii au făcut din el stăpânul revelaţiilor. (...) Mitologia îl figurează pe Hermes cu aripi la picioare, sustras acţiunii ponderii. Denumirea de ermetic aplicată sensurilor dificile şi rosturilor sublime vine din alchimie, unde formulele privitoare la ars magna şi transmutaţia metalelor se numeau ermetice în accepţia de mijlocire, tălmăcire şi revelaţie. De aici termenul s-a extins în folosirea vulgară la tot ce apare conturat, inaccesibi
Ion Barbu creează un tip original de hermetism, numit barbism.
