Neomodernismul. Nichita Stănescu - Opera poetică





După Mihai Eminescu şi Tudor Arghezi, Nichita Stănescu este al treilea inovator al limbajului poetic în literatura română.
Particularităţi ale poeziei neomoderniste cultivate în lirica lui Nichita Stănescu:
-    poezia contrariază permanent aşteptările cititorului;
-    o poetică a existenţei şi a cunoaşterii;
-    lupta sinelui cu şinele; confruntarea dintre creator şi gânditor;
-    redefinirea poeticului; lupta cu verbul (necuvintele);
-    cunoaşterea deplină numai prin poezie, ca gest de participare la creaţie;
-    intelectualismul;
-    reinterpretarea miturilor;
-    reflecţia filozofică, abordarea marilor teme ale liricii;
-    ironia, spiritul ludic;
-    reprezentarea abstracţiilor în formă concretă are ca efect plăsmuirea unui univers poetic original, cu un imaginar propriu, inedit;
-    transferul dintre concret şi abstract funcţionează bivalent, punând în discuţie relaţia dintre conştiinţă şi existenţă;
-    ambiguitatea limbajului împinsă până la aparenţa de nonsens, de absurd; răsturnarea firescului; ermetismul expresiei;
-    subtilitatea metaforei;
-    insolitul imaginilor artistice.
Etape ale creaţiei şi particularităţi artistice
Prima etapă de creaţie, a exuberanţei, cuprinde volumele de tinereţe (Sensul iubirii - 1960, O viziune a sentimentelor- 1964):
-    elanuri adolescentine, exuberanţă;
-    manifestarea stării jubilatorii;
-    consonanţa cu şinele şi cu lumea;
-    iubirea ca sentiment originar al naşterii cuvintelor;
-    tema primului volum: ieşirea din somn; motivul răsăritului, al luminii; prefigurează o poetică a zborului, a transparenţei, a matinalului (impresia de poezie imaterială);
-    în al doilea volum, considerat „romanul unei idile"1, tema: dragostea ca stare de certitudine;
-    relaţia eu - timp: realizarea elogiului stării âe A FI (poeziile stau sub semnul lui SUNT).
A doua etapă de creaţie face trecerea spre un lirism interiorizat, reflexiv şi cuprinde volumele: Dreptul la timp - 1965, 11 elegii - 1966, Oul şi sfera -1967, Roşu vertical, Laus Ptolemaei - 1968, Necuvintele - 1969, în dulcele stil clasic- 1970.
-    Redă o conştiinţă scizionată, aventura conştiinţei de sine în cunoaş­tere, efectul timpului asupra cuvintelor în discursul poetic.
Cu volumul Dreptul la timp, se configurează infrastructura unei cosmogonii proprii, construite în volumele ulterioare, prin abordarea marilor teme ale lirismului său.
-    Tema volumului este perceperea dureroasă a timpului. Durerea este „o definiţie afectivă a timpului.
-    Se constituie un cuplu inedit: Creatorul/ Timpul şi femeia, Galateea/ Opera.
-    începe dialogul poetului cu miturile (starea lirică polifonică, sincre­tismul de simboluri, reinterpretarea miturilor).
-    Consonanţa cu şinele şi cu lumea, din etapa anterioară, este substi­tuită de ruptura tragică a sinelui, de neputinţa de a exprima şinele.
-    Corporalitatea devine absurdă.
-    Vizionarismul se intelectualizează şi se abstractizează.
-    Forţa care structurează acest univers imaterial este cântecul. Volumul 11 elegii (definiţii filozofico-lirice ale unor concepte funda­mentale ale existenţei poetice) este o carte a rupturii existenţiale, o inves­tigare a legăturii dintre om şi cuvânt.
-    Tema volumului este suferinţa de diviziune, tânjirea de unitate, ridi­cată la scară cosmică.
-    Ciclul redă condiţia artistului şi relevă cauza suferinţei poetului: imposibilitatea de a materializa imaterialul.
Volumele următoare reiau tema cuvintelor şi a necuvintelor, conti­nuă obsesia mitului creaţiei.
în volumul Laus Ptolemaei, cele două căi de cunoaştere, poezia şi matematica, tind a fi reduse la limbajul unic, iniţial şi initiatic, iar tema este refacerea simbolurilor.
Cu Necuvintele se constituie o nouă cosmogonie şi perspectiva „din afară" a lucrurilor.
1 Eugen Simion, Scriitori romani de azi, voi. I, Bucureşti, Ed. Cartea Românească, 1978
Ultimul volum al etapei, în dulcele stil clasic, aduce rafinarea expresiei în dialogul duios ironic cu poezia înaintaşilor.
Trecerea la a treia etapă de creaţie se realizează cu volumul Măreţia frigului (1972), meditaţie gravă pe tema morţii şi a timpului. Cele trei volume (Epica Magna - 1978, Opere imperfecte - 1979, Noduri şi semne- 1982) aparţin etapei de maturitate şi de manifestare plenară a stănescianismului. Ele alcătuiesc un triptic al investigării actului artistic. Poezia este o stare de criză: „Poezia nu se scrie cu cuvinte".
în lucrarea Nichita Stănescu; orizontul imaginar, criticul Corin Braga sintetizează trăsăturile celor trei etape astfel:
-    poezia metaforică - are o structură mediată, redă o imagine prin altă imagine;
-    poezia simbolică şi de viziune - are o structură i-mediată, exprimând intuiţii şi percepţii obscure, ireprezentabile în sine;
-    metapoezia - transfigurarea poetului în cuvânt trădează dorinţa de a supravieţui prin cuvânt, dedusă din neputinţa de a supravieţui în mod direct.
Poetul este când bântuit de „îngerul" cunoaşterii şi al speculaţiei metafizice, iar viziunile lui stau sub semnul imaginaţiei, când posedat de „daimonul" trăirii şi scufundării în materie, iar viziunile lui stau sub semnul unui regim senzitiv. Cele două ipostaze sunt şi două moduri de cunoaştere a lumii.
în universul său poetic, descoperim alternanţa pulsatorie a unui univers inteligibil, populat de esenţe şi idei în sens platonician, imaginile trădând aspiraţia dezmărginirii eului şi a integrării în Marele Tot, şi a unui univers sensibil, populat de fenomene, indivizi, materie, imaginile sugerând refugiul în concretul teluric şi în individual.

Alte Lectii din romana

Please enable / Bitte aktiviere JavaScript!
Veuillez activer / Por favor activa el Javascript![ ? ]