Particularităţi ale romanului realist obiectiv





ION (Liviu Rebreanu)



Liviu Rebreanu, prozator interbelic, este unul dintre scriitorii care impune în conştiinţa literară prin specificul artei sale, ce dezvăluie resorturile interioare ale creaţiei. Dintre romanele sale („Ion”, „Răscoala”, „Pădurea spânzuraţilor”, „Adam şi Eva”), primul se individualizează prin prezentarea unei întregi umanităţi rurale.

Geneza romanului

Publicat în 1920, romanul prezintă spaţiul ardelenesc de la începutul secolului al XX-lea, în mod realist şi are ca punct de plecare câteva dintre nuvelele cu care debutase scriitorul. Astfel, una dintre acestea, „Volbura dragostei”, sintetizează tema din ce-a de-a doua parte a operei, iar nuvela „Ofilire” reia tema fetei seduse şi abandonate, care se va regăsi în „Ion”, în ipostaza cuplului Ion-Ana. De asemenea, conflictul romanesc dintre Ion şi George, pentru Florica are ca model confruntarea dintre Tănase Ursu şi Toma Lotru din nuvela „Răfuiala”.

Concepţia despre roman

Liviu Rebreanu consideră că în literatura realistă, prezentarea veridică şi obirctivă a oamenilor şi evenimentelor este singuar viabilă. El însuşi menţionează, în eseul „Cred”: „pentru mine arta înseamnă creaţie de oameni şi de viaţă.”

Această perspectivă realistă presupune o înţelegere a literaturii ca mimesis, în care autorul îşi propune să reflecte lumea ca într-o oglindă, în toată complexitatea ei, creând în acelaşi timp iluzia unei lumi adevărate, care respectă principiul cauzalităţii şi al coerenţei. Criticul Nicolae Manolescu încadrează opera în categoria romanului doric, considerând că iluzia vieţii este aici mult mai importantă decât iluzia artei. Obiectivitatea este o condiţie a acestui tip de roman, prin naraţiunea la persoana a treia, realizată de către un narator omniscient şi impersonal.

Trăsăturile romanului realist

Textul reprezintă un roman, deoarece este o specie a genului epic în proză, cu o acţiune care se desfăşoară pe mai multe planuri, cu conflicte multiple şi un număr mare de personaje.

Romanul este realist în primul rând prin tema pământului care este, de fapt, miza conflictului, pentru că el determină în lumea satului poziţia socială şi autoritatea morală a indivizilor. Acestei teme i se adaugă cea a iubirii, pentru că destinul personajului principal este definit de aceste două mari coordonate. De fapt, nu pământul se află în centrul romanului, ci dorinţa lui Ion de a-l avea.

De aceea, putem considera că şi tema destinului este definitorie pentru roman.

Titlul este sugestiv din această perspectivă, reprezentând numele personajului principal, care devine astfel, personaj eponim.

În ceea ce priveşte structura, romanul este alcătuit din două mari părţi complementare, avand în centru pământul, respectiv iubirea: „Glasul pământului” şi „Glasul iubirii”, cărora li se subordonează cele treisprezece capitole cu titluri sugestive: „Începutul”, „Blestemul”, „Sfârşitul”.

O altă trăsătură realistă este prezentarea veridică a oamenilor şi evenimentelor, care se face încă din incipit. În descrierea drumului care intră în satul Pripas, naratorul estompează distincţia dintre realitate şi ficţiune şi surprinde cadrul unei lumi în care naraţiunea pare a continua viaţa însăşi. Detaliile toponimice dau veridicitate prezentării şi îl familiarizează pe lector cu aspectele etnografice şi sociale ale lumii prezentate. În acelaşi timp, descrierea ilustrează condiţia socială a unor personaje şi anticipează rolul acestora în desfăşurarea narativă.

Finalul reprezintă descrierea aceluiaşi drum, după încheierea evenimentelor, drum care se pierde, de această dată, în „şoseaua mare”, înscriind destinul individual al personajelor în marele destin universal. Simetria incipitului cu finalul corespunde concepţiei lui Rebreanu despre roman, înţeles ca un „corp sferiod”.

În planul conţinutului, romanul respectă principiul realist care solicită prezentarea vieţii în multitudinea ipostazelor sale. În ceea ce priveşte planurile narative, Rebreanu foloseşte tehnica planurilor paralele, prin care prezintă simultan viaţa ţărănimii (Ion, Ana, Vasile Baciu, George, Florica) şi viaţa intelectualităţii (preotul Belciug şi familia Herdelea). Se poate vorbi aşadar chiar despre un roman în roman, pentru că se urmăreşte în paralel destinul a două familii aparţinând unor grupuri sociale diferite.

Conflictul este generat, ca în orice roman realist de dorinţa de parvenire a unui personaj, de lupta pentru o poziţie socială sau de confuziile generate de iubire. Conflictul central al romanului este lupta pentru pământ care determină în lumea satului poziţia socială a indivizilor şi autoritatea lor morală. Ion este implicat într-un dublu conflict exterior: cu Vasile Baciu, pentru obţinerea pământului şi cu George Bulbuc, pentru Ana şi apoi pentru Florica. În confruntarea cu Vasile Baciu, el foloseşte şantajul moral, ameninţând că dacă nu i se vor satisface condiţiile, Ana va fi expusă lumii ca una care a păcătuit înainte de nuntă, rămânând însărcinată. Cu George, conflictul are ca miză iubirea. Momentul în care se intensifică conflictele este nunat lui Ion cu Ana, când fata realizează că ea nu reprezintă pentru soţul ei decât sursa averii.

Pe planul intelectualităţii se manifestă conflictul naţional, între mica intelectualitate, care doreşte autonomia românească şi stăpânirea austro-ungară.

Totuşi, definitoriu pentru personajul principal este conflictul interior, între glasul pământului şi glasul iubirii, care îl conduce pe acesta într-o situaţie limită. De fapt, destinul lui Ion nu este marcat de confruntările cu semenii săi, pe care îi şi domină, de altfel, ci de relaţia cu pământul care devine pentru el, o obsesie.

Un alt element specific romanului realist este prezentarea aspectelor monografice ale satului românesc tradiţional: obiceiuri legate de marile evenimente ale existenţei umane ( botezul, nunta, înmormântarea), sărbătorile creştine (Crăciunul), hora, jocul popular. Rebreanu acordă horei un rol esenţial pentru că ea coagulează viaţa satului, fiind nu numai loc de întâlnire şi de petrecere, dar şi de confruntări. Se fixează în acelaşi timp şi timpul şi spaţiul (duminica, în curtea Todosiei, văduva lui Maxim Oprea)

Personajele sunt construite, de asemenea, în spirit realist, susţinând firul epic al romanului. Personajul principal este tipic realist, exponenţial pentru o anumită categorie socială, iar structura sa psihologică este pusă sub semnul unor trăsături dominante: tipul ţăranului, caracterizat printr-o inteligenţă dură, egoism şi cruzime, dar mai ales printr-o voinţă imensă. Conform delimitării teoreticianului E. Forster, el este un personaj rotund, având capacitatea de a surprinde citittorul în mod convingător prin reacţiile şi gesturile lui. El se opune personajelor plate, construite în jurul unei singure idei sau calităţi, precum Ana, Florica.

Ion este un personaj eponim (numele său dă numele romanului), realizat prin tehnica basoreliefului. El domină întreaga lume care gravitează în jurul său (Ana, Vasile Baciu, Florica, George), şi care contribuie la evidenţierea trăsăturilor lui, a caracterului complex, cu însuşiri contradictorii: viclenie şi ingenuitate, brutalitate şi delicateţe.

Iniţial el este caracterizat în mod direct de către narator, beneficiind de un portret marcat de calităţi: „iute şi harnic ca mă-sa”; „munca îi era dragă oricât ar fi fost de aspră”. Elementul fundamental al conflictului, pământul, îi subordonează toate trăsăturile: „Pământul îi era drag ca ochii din cap”, iar lipsa acestuia apare ca o nedreptate, ceea ce justifică dorinţa pătimaşă de a avea: „Toată isteţimea lui nu plăteşte o ceapă degerată, dacă n-are şi el pământ mult, mult...”

Celelalte personaje ale romanului îi evidenţiază caracterul, cu lumini şi umbre, în funcţie de conflictele în care sunt implicaţi cu toţii. Astfel, învaţatorul Herdelea îl aprecia ca „unul dintre cei mai iubiţi elevi”, iar doamna Herdelea îl consideră „un băiat cumsecade, muncitor, harnic, săritor, isteţ”. Optica lor se va schimba însă pe parcursul acţiunii, când Ion va trece în conflictul dintre invaţător şi preotul satului, de partea celui din urmă.

Autocaracterizarea evidenţiază frământările sufleteşti, prin monologul interior: „Mă moleşesc ca o babă năroadă!”. Definitoriu pentru personajul principal este conflictul interior între glasul pământului şi glasul iubirii: deşi o iubeşte pe Florica, fata frumoasă dar săracă, dorinţa de posesie a pământului îl determină să o aleagă pe Ana, cea „urâţică”, dar bogată.

Cele mai multe trăsături reies însă din caracterizarea indirectă, din faptele şi atitudinea personajului, din relaţiile cu celelalte personaje. Astfel, Ion este impulsiv, chiar violent, ceea ce atrage respectul, teama celorlalţi flăcăi ai satului şi a lăutarilor care cântă la comanda lui şi îl însoţesc la cârciumă după horă, deşi George este cel care îi plăteşte.

Viclenia sa este evidentă în relaţia cu Ana, pe care o seduce, îi speculează sentimentele, cucerind-o şi lăsând-o să creadă că, de fapt, ea l-a cucerit. Inteligenţa dură, egoismul, cruzimea îi subordonează toate acţiunile: bătaia cu George, comportamentul agresiv faţă de Ana. El reprezintă, aşa cum spunea criticul Eugen Lovinescu, „expresia instinctului de stăpânire a pământului”, având ca trăsături definitorii „inteligenţa ascuţită”, „viclenia procedurală” şi „voinţa imensă”

Este naiv, in relaţia cu Vasile Baciu, crezând că nunta îi va aduce şi pământul, fără a încheia o înţelegere legală. De fapt, destinul personajului principal nu este marcat de conflictele exterioare, cât mai ales de conflictul interior, generat de relaţia sa cu pământul. Personajul are o dorinţă obsesivă de a stăpâni acest pamânt, iar elocventă în acest sens este scena sărutării lutului: „Îl cuprinse o poftă sălbatecă să îmbraţişeze huma, s-o crâmpoţească în sărutări!” Acest gest depăşeşte limitele unei reacţii obişnuite, sugerând patima exagerată pentru pământ, precum şi legătura indestructibilă cu acesta. Personajul trăieşte o triplă voluptate: a simţurilor, a puterii, a trupului, iar acest moment alegoric exprimă reducerea lui la esenţă. Din această perspectivă, deznodământul este previzibil: Ion va muri ucis cu ajutorul unei unelte a pământului, sapa, iar George care-l loveşte nu este decât un instrument al destinului.

Romanul realist mai presupune un tip anume de personaj, purtător de cuvânt al naratorului, ceea ce-i conferă acestuia un grad mai mare de obiectivitate: personajul alter-ego. Acesta este Titu Herdelea, care va apărea şi în alte romane („Răscoala”, „Gorila”). În „Ion”, el face legătura dntre cele două planuri şi îi detemină pe membri celor două familii să comunice. Este un personaj tipologic, reprezentând intelectualul dilematic, care caută răspunsuri la marile probleme ale existenţei personale şi sociale.

Tehnica narativă este tipic realistă. În primul rând, opera respectă principiul cauzalităţii şi al coerenţei, romanul având o desfăşurare logică şi cronologică. Totuşi, naratorul adaugă procedeul anticipării, prin care se prefigurează evoluţia unui personaj prin replici, gesturi, situaţii care anunţă evenimentele ulterioare. În „Ion”, cel ami important element cu valoare de anticipare este apariţia Zavistei, în momentele cheie ale romanului.

Perspectica narativă este auctorială, făcută din punctul de vedere al unui narator detaşat, obiectiv, care nu intervine în desfăşurarea acţiunii prin comentarii sau explicaţii, un narator omniscient şi omniprezent, care relatează la persoana a treia, prin focalizare 0, dând cititorului impresia că stăpâneşte naraţiunea.

Acest narator înfăţişează realitatea ca pe un proces logic, prin înlănţuire(respectarea etapelor acţiunii) şi prin alternanţă (trecerea de la un plan narativ la altul)

Prin urmare, Liviu Rebreanu construieşte un roman realist, obiectiv, care rămâne un model pentru proza de acest tip din literatura noastră.

Please enable / Bitte aktiviere JavaScript!
Veuillez activer / Por favor activa el Javascript![ ? ]