Pastelul





Pastelul

Specie a liricii peisagistice în care se descrie un aspect din natură, prin intermediul căruia sunt exprimate sentimentele poetului.


Denumire utilizată doar în literatura română pentru a desemna o poezie descriptivă cu fond liric, în care se evocă un peisaj.

Termenul provine din fr. pastel, unde desemnează un procedeu de pictură bazat pe efectele de culoare ale unor creioane moi; termenul a fost împrumutat de Vasile Alecsandri din artele plastice pentru a denumi poeziile de natură publicate în 1868-1869, în revista Convorbiri literare.

Elemente de pastel apar în literatura română înainte de Vasile Alecsandri, în creaţia lui Vasile Cârlova (înserare) sau a lui Ion Heliade-Rădulescu (Zburătorul). Vasile Alecsandri este însă creatorul speciei. Ulterior specia a fost cultivată şi de alţi poeţi români, care îi modifică specificul clasic-obiectiv în sensul subiectivizării sau alegorizării: George Coşbuc, St.O. Iosif, Octavian Goga, G. Bacovia, Ion Pillat, Lucian Blaga.

Pastelurile lui Alecsandri reprezintă o operă de maturitate, poezii ale senzorialităţii şi ale relaţiei nemijlocite cu natura. Ele alungă din lirica noastră peisajul şabloanelor pastorale sau romantice. Pastelurile aparţin clasicismului, prin viziunea asupra naturii, prin expresie şi echilibru compoziţional, prin impersonalitate şi optimism cosmic. Ciclul Pastelurilor cuprinde două părţi.

O parte, omogenă, grupează 30 de poezii cu dublu principiu de coerenţă: organizarea tematică (peisajul autohton sub semnul rotaţiei celor patru anotimpuri) şi structurarea discursului liric (stereotipul strofic şi prozodic - 4 catrene cu versuri de 15-16 silabe, ritm trohaic şi rimă împerecheată). Altă parte, eterogenă, cuprinde 10 poezii şi este rezultatul purei contingenţe, bazat pe o clasificare arbitrară a materiei (cf. Paul Cornea).

„Pastelurile sunt un şir de poezii, cele mai multe lirice, de regulă descrieri, câteva idile, toate însufleţite de o simţire aşa de curată şi de puternică a naturei, scrise într-o limbă aşa de frumoasă, încât au devenit fără comparare cea mai mare podoabă a poeziei lui Alecsandri, o podoabă a literaturei române îndeobşte".

(Titu Maiorescu, Direcţia nouă în poezia şi proza română, 1872)

Please enable / Bitte aktiviere JavaScript!
Veuillez activer / Por favor activa el Javascript![ ? ]