Personajele din Moara cu Noroc de Ioan Slavici

Personajele:
Sunt puţine, dar puternic conturate, trăsăturile lor fiind evidenţiate indirectde fapte, vorbe şi gânduri care le determină comportamentul şi destinul. Ioan Slavici îşi pedepseşte exemplar toate personajele implicate în afaceri necinstite: arendaşul este prădat şi bătut încât abia se mai ţinea pe picioare; femeia tânără în negru, bănuită a avea "slăbiciuni de aur şi pietre scumpe", e asasinată prin sufocare; Buză-Ruptă şi Săilă sunt condamnaţi şi întemniţaţi; Lică se sinucide într-un mod violent; Ghiţă este pedepsit de două ori, întrucât îşi înjunghie soţia pe care o iubea încă foarte mult şi devine astfel criminal; Moara cu Noroc se mistuie într-un incendiu care distruge şi transformă totul în scrum, ca semn că locul trebuia purificat, curăţat de relele ce se înrădăcinaseră acolo. Tot sugestive sunt şi cuvintele bătrânei din finalul nuvelei: "aşa le-a fost dat". Ghiţă este personajul principal al nuvelei şi unul dintre cele mai reprezentative personaje realiste din literatura română, impunându-se prin complexitate, dar şi putere de individualizare, ilustrând consecinţele distrugătoare pe care le are asupra omului setea de înavuţire. Cheia moralităţii stă în cuvintele bătrânei de la începutul şi sfârşitul nuvelei ce cuprind normele etice care trebuie aplicate şi respectate în viaţă de orice om cinstit şi drept. Oricine se abate de la acest adevăr fundamental, se autodistruge prin trăiri zguduitoare, ce duc cu siguranţă spre un sfârşit tragic.
Drama lui Ghiţă se dezvăluie indirectprin faptele şi gândurile lui şi directprin opiniile celorlalte personaje.
Om harnic şi cinstit, la început, el ia în arendă hanul Moara cu noroc, dorind să agonisească atâţia bani încât să angajeze vreo zece calfe cărora să le dea el de cârpit cizmele oamenilor. Bun meseriaş, blând şi cumsecade, trudind pentru "fericirea familiei sale", Ghiţă devine treptat "tot mai de tot ursuz", "pus pe gânduri", "nu mai zâmbea ca mai înainte". La prima întâlnire pe care o are cu Lică, "stăpânul acestor locuri", Ghiţă încearcă să fie autoritar şi dârz în faţa acestuia, să reziste la propunerile lui nelegiuite, dar este înfrânt de extraordinara forţă morală a Sămădăului.
Viaţa exterioarăa lui Ghiţă este subordonată şi detaşată de viaţa sa interioară, de zbuciumul din mintea şi sufletul său. Slavici dirijează destinul eroului prin mijloace psihologice profunde, sondând reacţii, gânduri, trăiri, în cele mai adânci zone ale conştiinţei personajului, mai ales prin monologuri interioare. Acţiunile, gesturile şi atitudinealui Ghiţă scot la iveală incertitudinea şi nesiguranţa care-1 domină, teama şi suspiciunea instalate definitiv în el de când intră în cârdăşie cu Lică. încearcă să-şi ia câteva măsuri de protecţie: pistoale de la Arad, doi câini ciobăneşti, îşi angajează o slugă credincioasă, dar teama şi zbuciumul nu-1 părăsesc.
Degradarea umană se produce treptat şi sigur. Ajunge să regrete faptul că are nevastă şi copii, şi-ar fi dorit să poată zice "prea puţin îmi pasă", se îndepărtează încet, dar sigur de Ana, relaţiile dintre ei fiind din ce în ce mai reci, "îi era parcă n-a văzut-o demult şi parcă era să se despartă de dânsa". Conflictul interioreste din ce în ce mai puternic, lupta dându-se între fondul cinstit al lui Ghiţă şi ispita îmbogăţirii. Sufletul complex Şi labil este sfârtecat între dorinţa de a pleca de la Moara cu noroc, rămânând un om cinstit şi tentaţia pe care n-o mai poate controla, a lăcomiei de bani. Ghiţă îşi face reproşuri, are remuşcări sincere şj dureroase "iartă-mă, Ano, iartă-mă cel puţin tu, căci eu n-am să mă iert cât oi trăi pe faţa pământului". Altă dată, într-o efuziune a sentimentelor paterne, îşi deplânge prăbuşirea, căreia nu i se putea împotrivi: "sărmanilor mei copii, voi nu mai aveţi [...] un tată om cinstit [...] tatăl vostru e un ticălos". Fricos şi laş, Ghiţă se afundă tot mai mult în faptele mârşave puse la cale de Lică, momentul decisiv al alunecării fiind mărturia mincinoasă" pe care o declară în faţa judecătorilor.
Dezumanizarea lui Ghiţă se produce într-un ritm aeri Autoanalizându-se, el dă vina pe firea lui slabă, încercând astfel să se scuze faţă de sine şi să-şi motiveze faptele, "aşa m-a lăsat Dumnezeu! Ce să-mi fac dacă e în mine ceva mai tare decât voinţa mea?! Nici cocoşatul nu e însuşi vinovat că are cocoaşă în spinare".
De la complicitate la crimă, nu mai e decât un pas, el devine ucigaş înjunghiind-o pe Ana care "era întinsă la pământ şi cu pieptul plin de sânge cald, iar Ghiţă o ţinea sub genunchi şi apăsa cuţitul mai adânc spre inima ei". In aceeaşi clipă, Răuţ "îşi descarcă pistolul în ceafa lui Ghiţă", care moare fără să mai poată afla cine l-a împuşcat.
Patima pentru bani îl dezumanizează şi Ghiţă cade pradă propriului său destin căruia nu i se poate opune, prăbuşindu-se - încet, dar sigur - de Ia omul cinstit şi harnic la statutul de complice în afaceri necurate şi crimă, până la a deveni ucigaş.
"Sancţionarea drastică a protagoniştilor e pe măsura faptelor săvârşite, lor lipsindu-ie stăpânirea de sine, simţul măsurii şi cumpătul" (Pompiliu Mareea).
Lică Sămădăul este un personaj realist, un spirit satanic ce exercită asupra celorlalte personaje o dominaţie fascinantă. Personalitatea lui se conturează din lumini şi umbreca într-un joc al oglinzilor paralele şi este foarte minuţios şi atent construită de autor. Prin caracterizare directă, Slavici sugerează încă de Ia început trăsăturile dominante ale caracterului lui Lică Sămădăul, "porcar şi el, dar om cu stare care poate să plătească grăsunii pierduţi ori furaţi [...] e mai ales om aspru şi neîndurat [..] care ştie toate înfundăturile, cunoaşte pe toţi oamenii buni şi mai ales pe cei răi", de teama căruia tremură toată lumea şi care "ştie să afle urechea grăsunului pripăşit chiar şi din oala de varză".
Portretul fizic al personajului este realizat direct de către narator"un om de 36 de ani, înalt, uscăţiv şi supt Ia faţă, cu mustaţa lungă, cu ochii mici şi verzi şi cu sprâncenele dese şi împreunate Ia mijloc", conturând un om rău şi periculos. Deşi tot porcar, Sămădăul purta "cămaşă subţire şi albă".
De la prima apariţie, Lică se comportă ca un stăpân absolut peste oameni şi locuri, autoritar, apoi se prezintă cu cinism şi brutalitate: "Eu sunt Lică Sămădăul, multe se zic despre mine şi multe vor fi adevărate şi multe scornite [...] de Ia mine nimeni nu cutează să fure, ba să-1 ferească Dumnezeu pe acela care aş crede să-l pot bănui". Din relaţiile lui cu celelalte personajereies şi alte trăsături ale personajului. Lică se dovedeşte bun cunoscător de oameni, mizează pe patima lui Ghiţă pentru bani, exercită asupra celorlalţi şi mai ales asupra Anei o fascinaţie diabolică, deşi aceasta îl simte "om rău şi primejdios".
Simbol al degradării morale, Lică este caracterizat indirectde faptele sale, se conduce după legi proprii care sunt altele decât cele ale statului sau ale moralei. Crima, înşelăciunea, furtul sunt câteva din faptele săvârşite le Lică şi au efecte devastatoare asupra celorlalte personaje,-pe care le domină cu cinism şi satanism. EI îi dezvăluie lui Ghiţă cum a ucis primul om, apoi pe al doilea, după care acum simte chiar "plăcerea de a lovi pe omul care te supără, de a-1 lovi tare ca să-1 sfărâmi când te-a atins cu o vorbă ori cu o privire, de a răsplăti însutit şi înmiit." în finalul nuvelei, Lică porunceşte să se dea foc hanului Moara cu noroc şi, ascunzându-se de jandarmul Pintea, aleargă cu disperare prin pădurea din apropierea cârciumii, privind ţintă "Ia un stejar uscat ce stetea la depărtare de vreo 50 de paşi". Scrâşnind din dinţi, Sămădăul se repede cu toate puterile şi-şi izbeşte capul de trunchiul copacului. Pintea îl găseşte "cu capul sfărâmat la tulpina stejarului." Sinuciderea lui Lică este semnificativă pentru forţa lui interioară şi nemăsuratul lui orgoliu, care-i dau tăria extraordinară de a-şi zdrobi capul de tulpina stejarului, ca să nu cadă viu în mâinile lui Pintea. Lică moare la fel cum a trăit, dovedind aceeaşi cruzime ieşită din comun şi aceeaşi hotărâre de neclintit.
Ana, personaj realist, este soţia cizmarului Ghiţă, mamă a doi copii şi împărtăşeşte acelaşi destin tragic, pentru că încalcă virtuţi morale importante, cum ar fi cinstea şi devotamentul faţă de soţul ei, pe care îl înşală cu Lică.
Portretul fizic, realizat direct de către narator, simbolizează fondul său moral în care tandreţea, duioşia şi căldura sufletească ar fi putut da echilibru căminului ei: "Ana era tânără şi frumoasă [...] fragedă Şi subţirică [...], sprintenă şi mlădioasă."
Având un fond etic sănătos, ea simte că Lică "e om rău şi primejdios". Ştiindu-şi soţul un om cinstit şi iubitor de familie, ea trăieşte un sentiment de vinovăţie că n-a ştiut să-i fie mereu alături şi să-1 ajute în momentele dificile prin care trecea de când se însoţise cu Lică în afacerile necinstite.
Veselă şi vioaie la început, ea devine din ce în ce mai îngrijorată de întâmplările de la han şi de starea soţului ei.
Simţindu-se tot mai înstrăinată de Ghiţă, "Ana cea blândă şi delicată", cum este caracterizată direct, alunecă rapid spre prăpastia păcatului, trădându-şi bărbatul pe care ajunsese să-1 dispreţuiască pentru slăbiciunea şi laşitatea lui, gânduri pe care le mărturiseşte Sămădăului: "Tu eşti om, Lică, iar Ghiţă nu e decât muiere îmbrăcată în haine bărbăteşti, ba chiar mai rău decât aşa."
Sfârşitul Anei este inevitabil, fiind înjunghiată de soţul ei, căruia-i strigă cu disperare: "Nu vreau să mor, Ghiţă!". Când Lică se aplecă asupra ei, cu ultimele puteri, Ana "îi muşcă mâna şi îşi înfipse ghiarele în obrajii Iui", adunând în gestul ei disperat "ura şi dispreţul pentru soţul nedemn, setea de răzbunare şi patima neostoită pentru Lică, regretul înfiorător pentru propriile-i păcate, conştiinţa vinovăţiei şi în acelaşi timp a nevinovăţiei" (Pompiliu Marcea).
Bun cunoscător al psihologiei umane, a rânduielilor rurale, a datinilor, obiceiurilor şi superstiţiilor, Ioan Slavici este neîndurător cu cei care se abat de la principiile fundamentale ale moralei şi-şi pedepseşte personajele proporţional cu greşelile săvârşite de acestea. Focul din finalul nuvelei este sugestiv pentru nevoia de a fi purificat locul acela de toate relele ce se înfăptuiserâ la cârciuma Moara cu noroc.
Deoarece este o specie epică de întindere medie, cu un singur plan narativ, un conflict consolidat, o Intrigă bine evidenţiatăşi cu personaje puternic conturate, unele dintre ele complexe, opera literară "Moara cu noroc" de Ioan Slavici este o nuvelă. Introspecţia şi observaţia psihologicăpe care Slavici le manifestă în sondarea personajelor, precum şi pedepsirea exemplară a acestora, definesc opera ca nuvelă psihologică. Limbajul artistic. Opera lui Ioan Slavici are un profund caracter popular, atât prin tematică, prin concepţia morală, cât şi prin dragostea lui pentru sufletul omenesc.
El este un adevărat maestru în construirea dialogurilor şi a monologurilor interioare, prin care sondează sufletul omenesc, analizează reacţiile, trăirile interioare, gândurile personajelor.
Deşi a fost acuzat de folosirea excesivă a regionalismelor, stilul lui Slavici are o oralitate asemănătoare cu aceea a lui Creangă, dând impresia de "spunere" a întâmplărilor în faţa unui auditoriu, mai ales că şi el intervine deseori în naraţiune fie prin exclamaţiisau interogaţii retorice, fie prin proverbe şl zicători.
Ioan Slavici reuşeşte să comunice cu claritateideile, să formuleze cu o concizie clasicătrăsătura unui personaj, să descrie un peisaj cu mijloace simple, într-o frază sobră, fără ornamente inutile, valoarea limbii literare constând tocmai în "lipsa de stil".
In concluzie, limbajul artistic este original prin vigoare, sobrietate, spontaneitate şi oralitate, loan Slavici fiind iniţiatorul prozei realiste în literatura română, solidă prin dragostea lui profundă pentru oameni: "în gândul meu rostul scrierii a fost întotdeauna îndrumarea spre o vieţuire potrivită cu firea omenească" ("Lumea prin care am trecut").