POEZIA MODERNISTĂ INTERBELICĂ: Testament de Tudor Arghezi pentru Examenul de Bacalaureat





POEZIA  MODERNISTĂ  INTERBELICĂ

TESTAMENT  de Tudor Arghezi

 

Poezia „Testament” deschide volumul de debut al lui Arghezi din 1927. Titlul acestui volum, „Cuvinte potrivite”, provine dintr-o sintagmă din această poezie: „Din graiul lor cu-ndemnuri pentru vite / Eu am ivit cuvinte potrivite”. Situarea poeziei la începutul volumului evidențiază funcția programatică pe care i-o conferă autorul.

Poezia „Testament” este o artă poetică, adică o creație în versuri, care exprimă concepția autorului despre poezie și despre misiunea poetului. Arte poetice au scris, printre alții, Horațiu, în literatura Antichității romane, Boileau în clasicismul francez, Verlaine în simbolism, iar în literatura română, M. Eminescu („Epigonii”, „Criticilor mei”), G. Coșbuc („Poetul”), O.Goga („Rugăciune”), L.Blaga („Eu nu strivesc corola de minuni a lumii”).

Creația lui Arghezi a fost realizată într-un interval de aproape 70 de ani, acoperind întreaga primă jumătate a secolului al XX-lea și aparținând unui modernism care valorifică și tradiția, dar în forme originale. Arghezi este considerat de unii critici (de exemplu, de M.Ralea) creatorul care a declanșat cea mai mare revoluție a limbajului poetic românesc, după aceea produsă de M.Eminescu.

Poezia „Testament” se încadrează în modernism prin estetica urâtului, prin valorificarea lirică a unor cuvinte și expresii pe care poezia tradițională nu le accepta, prin asocieri inedite de imagini și prin structură, fiind alcătuită din strofe de dimensiuni inegale.

Titlul „Testament” semnifică moștenirea spirituală pe care o lasă poetul unui fiu spiritual. Cu același sens, apare acest titlu și la Ienăchiță Văcărescu, unul dintre primii poeți culți din literatura română, care lăsa urmașilor săi Văcărești, ca moștenire, „creșterea limbii românești / Și-a patriei cinstire”. În literatura universală, titlul „Testament” apare la poetul francez Villon, din creația căruia Arghezi a tradus.

Poezia „Testament” are forma unui monolog liric adresat, persoana a doua singular indicându-l pe fiul spiritual căruia poetul îi transmite moștenirea.

Poetul se consideră continuatorul generațiilor de țărani, truditori ai pământului, care au urcat din greu, de-a lungul veacurilor, spre lumina culturii. Eforturile acestora sunt exprimate prin imagini de o mare concretețe:„Prin râpi și gropi adânci, suite de bătrânii mei pe brânci”.

Modest, poetul se consideră doar o verigă din acest lanț al evoluției. El este, metaforic spus, „un nume adunat pe-o carte”, reprezintă o trepată a urcușului generațiilor spre lumină. Prin rolul pe care i-l atribuie cărții, Arghezi își exprimă concepția privind raportul dintre poezie și social. Ea este îndreptățirea, în domeniul cultural, a existenței înaintașilor și, în același timp, atestă drepturile urmașilor. Pentru a exprima acest rol al creației poetice, Arghezi folosește arhaismul „hrisov”, ce desemnează documentul care atesta, în trecut, dreptul de proprietate asupra pământului.

Arghezi insistă asupra temei sociale din poezie, creația lui lirică exprimând suferințele și aspirațiile robilor pământului. Dar, în viziunea lui, socialul se convertește în estetic, capătă o formă artistică ce-l face să nu fie receptat ca atare de cititorul nepregătit. Revolta adunată de secole apare sub forma frumosului artistic: „Veninul strâns l-am preschimbat în miere”. Poezia apare astfel ca o alchimie ce transformă în aur materiile impure. Convertită în estetic, revolta nu este înțeleasă de stăpân, acesta delectându-se cu arta exprimării ei: „Robul a scris-o, domnul o citește, / Făr-a cunoaște că-n adâncul ei / zace mânia bunilor mei”.

Arghezi a introdus în poezia românească estetica urâtului, după modelul lui Baudelaire din volumul „Florile răului”. Estetica urâtului presupune extinderea inspirației poetice asupra unor zone respinse de poezia tradițională. Ea presupune, de asemenea, introducerea în poezie a unor cuvinte considerate până atunci nepoetice. Estetica urâtului mai înseamnă și o intuiție profundă asupra realului, care își desoperă astfel frumuseți invizibile pentru privitorul superficial și convențional. Estetica urâtului este sugerată în poezia „Testament” prin versurile: „Făcui din zdrențe muguri și coroane” și  „Din bube, mucegaiuri și noroi, / Iscat-am frumuseți și prețuri noi”.

Arta poetică argheziană se caracterizează printr-o transformare a uneltelor de lucrat pământul în instrumente de scris: „Ca să schimbăm acum, întâia oară, / Sapa-n condei și brazda-n călimară”. Munca ogorului se convertește în strădania poetului, care prelucrează cuvintele, depunând același efort ca al țăranului care muncește ca să facă pământul roditor.

Sintagma metaforică „cuvinte potrivite” arată că Arghezi concepe rolul poetului ca pe acela al unui meșteșugar, care făurește poezia lucrând din greu asupra cuvintelor. Munca asupra textului este exprimată și în versul „frământate mii de săptămâni”,

În poezia „Testament” este exprimată și concepția lui Arghezi despre raportul dintre inspirație și tehnică poetică. Curentele de factură clasicistă au privilegiat meșteșugul, tehnica poetică. Romantismul a pus accentul pe inspirație. Poetul modernist concepe o sinteză între cele două, folosind metafora „slova de foc”, pentru inspirație, și „slova făurită”, pentru meșteșugul poetic, îmbinarea lor fiind exprimată printr-o imagine profund originală: „Slova de foc și slova făurită, împerecheate-n carte, se mărită / Ca feirul cald îmbrățișat în clește”.    

Considerându-se un continuator al tradiției, Arghezi este, în același timp, unul dintre cei mai importanți creatori moderniști ai perioadei interbelice.

Alte Lectii din romana

Please enable / Bitte aktiviere JavaScript!
Veuillez activer / Por favor activa el Javascript![ ? ]