POEZIA (accepţii ale termenului; evoluţie)
Poezia este creaţia literară care exprimă ori sugerează o idee, o emoţie, un sentiment, o stare sufletească, apelând la imagini artistice, la cuvinte cu sens figurat, având - din punct de vedere formal - armonie şi ritm.
Poezia poate aparţine genului epic, dacă are fir narativ şi exprimă ideile autorului indirect, prin intermediul personajelor sau genului liric dacă exprimă în mod direct sentimentele, stările, ideile, atitudinile, concepţiile scriitorului, modul de expunere fiind descrierea.
Liricul este o formă artistică, prin care poetul "se comunică", aşa cum definea Tudor Vianu limbajul poetic al ideilor şi sentimentelor exprimate direct.
Comunicarea în textul poetic:
Este definită atât de eul liric, cât şi de raportul dintre autor şi eul liric:
Poezia modernă impersonalizează comunicarea, introducând un nou concept, "eul liric" sau "eul poetic", cunoscut şi ca lirism subiectiv.
Acesta nu trebuie confundat cu "eul empiric", adică biografic şi nici cu "eul psihologic", care aparţine simţirii personale a autorului. Eul poetic este "vocea interioară" a creatorului de poezie, detaşat de lume şi de realitatea înconjurătoare. Cea mai plastică definiţie a eului liric a dat-o poetul francez Rimbaud: "Eu este un altul", în sensul înstrăinării poetului de ideea de confesiune, ci dimpotrivă, mergând către obiectivarea creaţiei, în studiul intitulat sugestiv "Poetica", Aristotel diferenţia, pentru prima oară, discursul oratoric de evocarea imaginară, care se bazează pe imitaţia realului, adică "mimesis". Poetica tratează - aşadar - aspectele generale, legate de natura şi de funcţiile textului literar, atât pentru creaţiile în versuri, cât şi pentru cele în proză. Principiul mimesis-ului a generat sistemul de norme specifice operelor literare, prozodia, procedeele stilistice, reperele estetice şi filozofice care se regăsesc într-un text literar. In studiul intitulat "Atitudinea şi formele eului în lirica lui Eminescu", în afară de "eul poetic", Tudor Vianu a definit încă două tipuri de liric:
• lirica "măştilor" se manifestă în poezia în care poetul îşi exprimă ideile, sentimentele, concepţiile "sub o mască străină", aşa cum se întâmplă în poemul "Luceafărul", Eminescu ilustrând ideile sub masca astrului sau a Demiurgului. în cazul liricii măştilor, se manifestă "un eu mai îndrăzneţ, mai viu colorat, mai radical în judecăţile şi simţirile sale"
Exemplul prin care susţine acest nou concept este poezia "Rugăciunea unui dac" de Mihai Eminescu;
• lirica "rolurilor" în care poetul se identifică, se contopeşte cu un personaj, "aşa cum face totdeauna creatorul de caractere dramatice şi epice"; respectivul personaj nu reflectă, în totalitate, sentimentele poetului, deşi acesta nu le respinge, ba chiar "le susţine şi pe acestea", dar pe care Ie-a remarcat manifestându-se în jurul său şi le relevă în poezie. Lirica rolurilor reliefează "un eu care se joacă şi care experimentează posibilităţi dintre cele mai îndepărtate ale sale". Exemplul dat este poemul "înger şi demon" de Mihai Eminescu.
George Călinescu, în "Istoria literaturii române de la origini până în prezent", remarcă o particularitate inedită a poeziei Iui George Coşbuc şi anume lirismul obiectiv. Prin această nouă tehnică liricăse realizează o poezie obiectivă, în afara conştiinţei poetului şi independent de ea, cu alte cuvinte, comunicarea stărilor, sentimentelor ideilor acestuia se face prin intermediul altor personaje, dar atitudinea creatorului rămâne lirică. In idilele pastorale, construite ca "nişte monoloage", se manifestă "lirismul în forma aceasta obiectivă", Coşbuc realizând "o poezie teatrală, aşa cum există un teatru de poezie".
Elementele de versificaţie structurează forma poeziei şi se referă la: strofă, vers, vers alb, măsură metrică, rimă şi ritm.
Prozodia este o ramură a poeticii, care se ocupă cu studiul tehnicii versificaţiei, având în vedere sistemul de pronunţare a silabelor -accentuate şi neaccentuate, lungi şi scurte - referindu-se, deci, la metrică şi versificaţie.
Strofaeste subdiviziunea unei poezii, diferenţiindu-se după numărul de versuri care o compun: monovers, distih, terţet (terţină), catren, cvinarie, sextină (senarie)şi polimorfă(7-12 versuri). Unele creaţii lirice nu sunt structurate pe strofe, în special cele aparţinând literaturii populare.
Versul (stihul)este un rând dintr-o poezie, în care se manifestă toate regulile de prozodie: ritmul, rima şi măsura.
După succesiunea în poezie, rima poate fi:
- împerecheată (aab b);
- încrucişată (aba b);
- îmbrăţişată (a b b a);
- înlănţuită (a b a);
- mixtă sau variată (îmbinarea versurilor rimate diferit);
- semirima (x a x a): "Pe aceeaşi ulicioară/ Bate luna la fereşti./ Numai tu de după gratii/ Vecinie nu te mai iveşti. ";
- monorimă (a a a a);
- vers alb (fără rimă).
Ritmuleste succesiunea silabelor accentuate şi neaccentuate dintr-un vers, din a căror îmbinare rezultă piciorul metric sau măsura versului:
- ritmul trohaic- format din două silabe: prima accentuată şi a
doua neaccentuată;
- ritmul iambic - format din două silabe: prima neaccentuată, iar a
doua accentuată;
- ritmul amfibrahic - format din trei silabe: prima accentuată, a
doua neaccentuată, ultima accentuată;
- ritmul dactilic - format din trei silabe: prima accentuată iar
celelalte două neaccentuate;
- ritmul anapest - format din trei silabe: primele două
neaccentuate, ultima accentuată. Limbajul şi expresivitatea textului poetic se caracterizează prin sensul conotativ, figurat al cuvintelor, prin caracterul original, prin inovaţia şi unicitatea expresiei, precum şi printr-o bogăţie lexicală de neologisme, arhaisme, regionalisme. Funcţia principală a limbajului artistic este cea estetică, de aceea se folosesc procedee artistice şi figuri de stil. Clasificarea acestora se face după criterii lingvistice:
a) figuri sintactice şi de construcţie: enumeraţia, repetiţia, paralelismul sintactic, refrenul, simetria, antiteza, interogaţia retorică, exclamaţia retorică, invocaţia retorică, chiasmul (dublă antiteză), inversiunea;
b) figuri semantice (de semnificaţie): epitetul, comparaţia, metafora, oximoronul, sinestezia, simbolul, personificarea, hiperbola;
c) figuri de sunet: aliteraţia, onomatopeea, asonanta;
Rimaeste tehnica versificaţiei referitoare la potrivirea sunetelor la final de vers şi conferă poeziei muzicalitate.
în funcţie de prezenţa accentului pe silabele care alcătuiesc rima, aceasta poate fi:
- feminină - accentul cade pe penultima silabă: "Peste vârf de
rămurgle / Trec în stoluri rânduitele" (M.Eminescu);
- masculină - accentul cade pe ultima silabă: "La paşa vine un arab/
Cu ochii stinşi, cu glasul slab" (G.Coşbuc).
Evoluţia creaţiilor lirice Primele producţii lirice au fost cele religioase, care s-au manifestat în secolul al XlV-lea şi au aparţinut lui Grigore Ţamblac şi ucenicilor călugărului Nicodim de la Tismana. Dar primele cântări bisericeşti au fost cele create de Filotei, logofătul lui Mircea cel Bătrân, creaţii care se intonau la sărbătorile sfinţilor, mucenicilor şi ale Maicii Domnului. Primul poet religios a fost Dosoftei, care a şi tipărit creaţiile lirice religioase: "Psaltirea pre versuri tocmită" (1673), "Viaţa şi petrecerea sfinţilor". El a fost urmat de Miron Costin care a creat poemul de factură filozofică "Viaţa lumii" (1673).
Din secolul al XVII-lea poezia religioasă continuă prin creaţii folclorice, mai ales sub formă de colinde, până în secolul al XlX-lea, când ideile ortodoxismului românesc se manifestă în elegiile lui Grigore Alexandrescu şi în unele poezii cu tematică religioasă scrise de Eminescu, Goga şi Coşbuc. Lirica religioasă ortodoxăia un avânt deosebit în perioada interbelică, prin poeţii reprezentativi pentru literatura modernă: Tudor Arghezi, Lucian Blaga, Vasile Voiculescu, Ion Pillat şi Nichifor Crainic. Un rol important în promovarea ideilor ortodoxismului autohton 1-a avut revista "Gândirea", apărută la Cluj în 1921, sub direcţia lui Cezar Petrescu şi D.I.Cucu şi al cărei mentor a fost Nichifor Crainic.
Poezia religioasă cea mai veche şi cu cea mai largă arie de răspândire este psalmul, creaţie cu caracter religios care poate avea ca formulă artistică rugăciunea, imnul (oda) şi elegia, toate acestea fiind adresări directe către Dumnezeu, prin care omul îşi exprimă cucernicia, smerenia şi speranţa în izbăvire divină pentru păcatele săvârşite în timpul vieţii.
Inceputurile poeziei româneşti stau sub influenţa iluminismului, curent ideologic şi cultural european, s-a manifestat şi în Ţările Române, cu predilecţie în secolul al XVIII-lea şi începutul secolului al XlX-lea, perioadă ce a constituit o epocă de tranziţie în toate domeniile vieţii culturale, având puternice influenţe asupra începuturilor literaturii române. Istoria literaturii române fixează începuturile poeziei româneşti în jurul anului 1800, iar primii noştri poeţi sunt boieri care făcuseră studii în străinătate, unde au intrat în contact cu literatura occidentală, din care au preluat maniera lirică pentru creaţiile lor. Poezia acestei etape de început are ca surse de inspiraţie lirica medievală şi renascentistă, dar se manifestă şi influenţe ale literaturii romantice, prin efuziunea sentimentelor (efuziune = manifestare puternică a unor sentimente frumoase, nobile, căldură sufletească), prin meditaţii asupra timpului, asupra morţii şi prin preocupare pentru dezvoltarea limbii române. De altfel, este celebru catrenul testamentar al lui lenăchiţă Văcărescu privind importanţa limbii naţionale şi dragostea de neam şi ţară: "Urmaşilor mei Văcăreşti!/ Las vouă moştenire/ Creşterea limbii româneşti/ Ş-a patriei cinstire".
Poeţii Văcăreşti (lenăchiţă, Alecu, Nicolae şi Iancu), Matei Millo şi Costache Conachi, Anton Pann marchează momentul cunoscut în istoria literaturii ca poezie premodernă, în care predomină sentimentalismul erotic şi patriotic înflăcărat, într-o versificaţie apropiată de cea a creaţiei populare.
în diferite epoci literare au fost concepute norme proprii pentru curentele literare manifestate cu pregnanţă în perioada respectivă, fiecare fiind reprezentat de scriitori deveniţi canonici pentru ideile şi maniera artistică promovate. Curentele literare manifestate de-a lungul vremii au fost teoretizate prin stabilirea specificului fiecăruia, a normelor şi ideilor caracteristice. Astfel, "Arta poetică" a lui Boileau stabileşte principiile clasicismului, iar "Prefaţa" de la drama "Cromwell" a lui Victor Hugo pe cele ale romantismului.
In literatura română, cel care a formulat pentru prima oară o definiţie a poeziei şi a explicat specificul acesteia a fost Titu Maiorescu, în studiul "O cercetare critică asupra poeziei române la 1867". Criticul consideră că poezia este o artă şi de aceea ea trebuie "să exprime frumosul", spre deosebire de ştiinţă, "care se ocupă de adevăr". Titu Maiorescu diferenţiază adevărul de frumos, evidenţiind faptul că poezia "cuprinde idei manifestate în materie sensibilă." Creaţia lirică trebuie să îndeplinească două condiţii, una "materială" - mijloace şi procedee artistice - şi cealaltă "ideală" - sentimente, emoţii şi idei ale concepţiei poetice.
Simbolismul a constituit un moment cu totul aparte pentru poezie, deoarece sugestia verbală se opune romantismului în care emoţia excesivă devenise obositoare, ceea ce a făcut posibilă apariţia unui alt curent literar, parnasianismul, care se manifestă prin perfecţiunea formală şi impersonalitatea rece a ideilor poetice. Depăşirea normelor şi tehnicilor compoziţionale în lirica românească s-a făcut prin apariţia modernismului, care a pus accentul pe ideatica filozofică, pe versul liber, promovând poezia eliberată de orice fel de constrângeri formale.
