În LISTA OPERELOR LITERARE de studiat pentru Examenul de Bacalaureat 2022: III Posteminescianism - Prelungiri ale romantismului și ale clasicismului
- posteminescianismul sau prelungiri ale romantismului si ale clasicismului (atentie, acest al doilea ale este obligatoriu în exprimare) trebuie sa fie demonstrat prin abordarea unei poezii apartinând unuia dintre cei doi poeti reprezentativi pentru aceasta perioada din istoria literaturii române:
George Cosbuc si Octavian Goga; recomand George Coșbuc si poezia Mânioasa;
Context literar. George Cosbuc apartine neoclasicismului si a creat numeroase idile in care reflecta aspecte variate ale erotismului juvenil din viata satului transilvanean.
- Mânioasă de George Coșbuc Versuri
- Mânioasă de George Coşbuc (structură literară, comentariu literar, rezumat literar)
- Mânioasă de George Coșbuc Context literar
- Mânioasă de George Coșbuc Comentariu - rezumat literar
Posteminescianism - Prelungiri ale romantismului și ale clasicismului
Delimitări terminologice și contextuale
Poezia ultimului deceniu al secolului al XIX-lea este profund marcată de creația lui Mihai Eminescu, ceea ce face posibilă apariția epigonismului eminescian, cum este cazul lui Alexandru Vlahuță. Apariția poeților ardeleni George Coșbuc, Octavian Goga și Stefan Octavian Iosif a constituit o schimbare de tonalitate și a revigorat lirica românească. Satul românesc, suferința celor mulți, peisajele solare, alături de particularitățile de la nivelul lexicului sau al prozodiei(neoclasice), constituie trăsături ale poeziei cultivate. Din linia impusă de acești poeți, va evolua tradiționalismul interbelic.
Poezia lor nu aparține unui nou curent literar, ci reflectă o serie de prelungiri ale romantismului și ale clasicismului.
George Coșbuc reprezintă tendința clasicizantă; el revigorează idila și baladescul și cultivă ”un lirism obiectiv, reprezentabil, o poezie teatrală„(G.Călinescu), o ”lirică a rolurilor”(Tudor Vianu). Opera sa constituie o monografie lirică a satului transilvănean.
Octavian Goga surprinde realitățile aceluiaș univers rural, dar în cheie tragică, la antipodul idilismului și optimismului coșbucian. Trăsături ale liricii acestui tribun al neamului său sunt : romantismul mesianic și profetic, jalea metafizică, plânsul și lacrima ca simboluri ale suferinței colectivității asuprite, portrete colective( Plugarii, Clăcașii) sau figuri smnificative din lumea satului (preotul, dascălul, învățătoarea, lăutarul).
Orientările literare ale epocii (care aduc revigorarea unui romantism provincial și țărănesc), semănătorismul și poporanismul, pledează pentru tematica rurală, dar confundă etnicul cu esteticul.
Versuri Mânioasă de George Coșbuc
|
Versuri
Vreau de-aici să rump o floare!
Să-mi pun capul pentr-o Lină, |
Dicționar:
altiță - cămașă femeiască
cosiță - păr lung împletit în coadă
laz - pășune, ogradă
rump - rup
cicoare - plantă cu flori albastre, trandafirii sau albe din ca cărei rădăcini se fabrică surogatul de cafea
Mânioasă, de George Coşbuc (structură literară, comentariu literar, rezumat literar)
Opera
Publicată, iniţial, în revista „Tribuna” din Sibiu în 1889 şi inclusă, apoi, în volumul Balade şi
idile (1893), poezia Mânioasă, deGeorge Coşbuc, se încadrează în categoria operelor inspirate de
erosul ţărănesc; din aceeaşi clasă fac parte creaţii cum ar fi: Rea de plată, Spinul, Scara, La
oglindă, Duşmancele, Cântecul fusului şi altele.
Lirismul obiectiv
Titlul poate fi înţeles mai uşor, dacă apelăm la strofa rămasă neinclusă în volum: „Lina, numai
ea frumoasă / Numai eu să-i fi plăcut, / Şi azi Lina-i mânioasă! / Mânioasă, / Ea chiar azi e
mânioasă / Şi mă mir ce i-am făcut!”. În toate, vocea auctorială nu se aude, fiind înlocuită de
vocea/vocile personajelor imaginate de poet. Aceasta ar fi prima particularitate a lirismului
obiectiv coşbucian.
Tema poeziei o constituie iubirea ca eveniment etern repetabil, integrat în rotaţia lumii. Autorul
nu-şi destăinuie însă propriile sentimente (lirismul nu este direct, subiectiv), ci prezintă gândurile şi frământările unui tânăr ţăran nedumerit de atitudinea fetei pe care o iubea. Aceasta ar fi a doua particularitate a lirismului obiectiv coşbucian.
Poezia Mânioasă este alcătuită din trei strofe ample, de câte 14 versuri, cu o rimă ingenios
combinată (încrucişată, împerecheată şi monorimă):
„Am să merg mai înspre seară - a /
Prin dumbrăvi, ca mai demult, - b /
În privighetori să-mi pară - a /
Glasul Linei că-l ascult! - b /
Mai ştiu eu ce-aş vrea s-ascult! - b /
Că-n zori Lina sta-n portiţă, - c /
Sălta-n vânt a ei altiţă, - c /
Vântul îi sălta-n cosiţă - c /
Şi-i făcea floare-n obraz: - d /
Eu mergeam la plug în laz - d /
Şi, când trec, Lina s-ascunde - e /
Nu-mi răspunde! - e /
Şi-o întreb şi nu-mi răspunde - e /
Şi mă mir - ce i-am făcut!” - b”.
Fiecare strofă se încheie cu versul „Şi mă mir - ce i-am făcut!” care constituie unul dintre
laitmotivele textului. Sensul exclamativ al acestui vers (căruia i se adaugă, în final, o nuanţă
interogativă) sugerează mirarea, dezorientarea şi mâhnirea celui care se considera nevinovat. Al
doilea laitmotiv se constituie, de fiecare dată, în jurul versului al cincilea al strofei: „Mai ştiu eu
ce-aş vrea s-ascult!”, „Mai ştiu eu ce-aş vrea să rump!”, „Mai ştiu eu ce-aştept în prag!”.
Dezorientat de atitudinea neaşteptată a Linei, flăcăul trăieşte o răsturnare de valori („Mi-e greu
capul ca de lut”) intuită cu fineţe de autor şi sugerată prin repetiţii şi exclamaţii: „Nu mai vine! /
E târziu şi nu mai vine...”. Timpul trăirii se împarte între un „ieri” (când Lina îl aştepta în prag) şi
un „azi” (când zăvorul nu mai „sună”), iar ritualul iubirii nu mai poate fi reluat.
Transpunându-se în sufletul celui care vorbeşte, autorul reconstituie, cu ajutorul elementelor de
peisaj, portretul fetei: glas de privighetoare, obraz ca floarea, ochi de cicoare; o comparaţie de
mare sugestie („Lină pe furiş, ca dorul / Păşea-n degete pridvorul / Şi la mine-n prag venea”)
completează acest portret. Alcătuită ca un monolog (care ar putea fi recitat pe o scenă) poezia Mânioasă are un caracter reprezentabil. Încadrându-se în ceea ce George Călinescu numea „poezie teatrală”. Aceasta ar fi cea de a treia particularitate a lirismului obiectiv coşbucian.
Având un motiv, sau din cochetărie, tânăra şi-a schimbat atitudinea, situaţie, de altfel, des
întâlnită între îndrăgostiţi, adică tipică: „Toate aceste personaje sunt tipuri, nu individualităţi.
Subiectivitatea din majoritatea compunerilor lui Coşbuc nu numai că este a personajului, în loc
să fie a autorului, dar ea este una tipizantă în loc să fie individualizantă [...] Nu contează insul, ci specia, clasa sau genul din care el face parte [...] Numele li s-ar putea scrie cu majuscule:
Ingenua, Cocheta, Mânioasa, Duşmancele, Glumeţul etc.
Dupa cum nota criticul literar Dumitru Micu, „cea mai intinsa parte a operei lui Cosbuc e cea
consacrata eroticii rurale". Acestui sentiment, poetul i-a inchinat mai multe poezii in care, dupa
cum se poate lesne observa, l-a prezentat gradat, de la primele sfioase manifestari, cum ar fi
gesturile de cochetarie ale fetitei din La oglinda, si de la momentele de inflorire a iubirii si de
umbrire a ei prin micile „incidente" descrise in Scara, Spinul, Rea de plata, Pe langa boi, pana la
marturisirea iubirii tradate din Cantecul fusului.
Poezia Manioasa prezinta efectul unei neasteptate neintelegeri dintre cei doi indragostiti. O
cearta al carei motiv pare sa nu fie clar nici macar fetei, care este foarte suparata.
Versurile sunt grupate in trei strofe, cu structura identica. Prima strofa cuprinde 16 versuri si
contine marturisirea nedumeririi flacaului, care constata ca Lina este suparata pe el, Deci in
aceasta „lirica a mastilor", cum o numeste Tudor Vianu, cui liric aflat la momentul confesiunii
este flacaul. Un vers noteaza accentuat framantarea lui interioara: „Mai stiu eu ce-as vrea sascult?", iar versul din finalul strofei subliniaza nedumerirea: „Si ma mir ce i-am facut!"
Strofele a doua si a treia comunica mult mai accentuat framantarea tanarului, care isi aminteste
de fata iubita, tentat sa rupa o floare albastra ca ochii ei, sau rugand luna sa iasa din neguri, sa-l
vada, asteptand-o fara rost: „Mai stiu eu ce-astept in prag?
Tanarul isi aminteste cu tristete de serile cand fata venea pe ascuns sa-l intalneasca, si suferinta
lui creste: "Azi ard hainele pe mine/Mi-e greu capul ca de lut".
Poezia se incheie cu intrebarea ce revine ca un refren: „Si ma mir ce i-am facut?" De altfel,
tehnica refrenului, depistabila in toate cele trei strofe ale poeziei, ofera acesteia o cantabilitate
remarcabila, iar rolul versului al patrusprezecelea („Nu-mi raspunde") este de a reverbera
sentimentele baiatului.
Vorbind despre realizarea artistica a versurilor remarcam comunicarea directa, in care se apeleaza la invocatie: „iesi din neguri luna plina!", epitete: „inger scump", „om pribeag"; comparatii: „-i umbla ochii ca la serpi"”; „mi-e greu capul ca de lut*”, metafora: „ard hainele pe mine".
Apeland la mijloacele enumerate, G. Cosbuc emotioneaza prin capacitatea de a surprinde trairea
cu intensitate a sentimentului erotic in modul caracteristic lumii satului. Asa cum nota criticul
literar Mircea Tomus, Cosbuc a creat o poezie „ce a cucerit publicul prin comunicativitatea si
varietatea formelor ei, o poezie care a ajuns la expresie originala prin armonia deplina a formei
clare cu continutul sau de lirism obiectivat".
Mânioasă de George Coșbuc Context literar
George Cosbuc apartine neoclasicismului si a creat numeroase idile in care reflecta aspecte variate ale erotismului juvenil din viata satului transilvanean.
Semnificatia titlului
Manioasa este un termen apartinand registrului familiar, care
transmite o stare sufleteasca, o atitudine a fetei de la tara fata de flacaul care este total nedumerit de comportamentul ciudat, inexplicabil al tinerei.
Tema este iubirea si comportamentul in iubire. Cosbuc redaframantarea interioara a unui tanar
care nu intelege care-i sunt greselilefata de Lina, care este „manioasa”.
Structura - compozitie
Textul este organizat ca o confesiune, sau ca un monolog prin care flacaul vrea sa inteleaga de ce Lina este atat de suparata pe el, refuzandu-i „fragii” sau intalnirile.
Laitmotivul „Si ma mir ce i-am facut?” traduce starea ambigua a tanarului care nu intelege
capriciile fetei. Supararea flacaului se intensifica, el este strabatut de ganduri sumbre: sa
ajunga „pribeag” si declara ca ii „e greu capul ca de lut.
Atitudinea fetei poate fi interpretata ca un joc pur de-a iubirea sau ca o manifestare fireasca a
feminitatii, insa flacaul, mai rational, nu gaseste explicatii si de aici starea sa de uimire, plina de
intrebari.
Analiza stilistica
Nivelul morfo-sintactic. Enunturile sunt simple, verbele la persoana Ireflecta destainuirea
flacaului suparat si nedumerit: stiu, mergeam,vorbesc. intreb, ma mir, vreau, am dat,
vedeam
Registrul verbal se schimba de la prezent, cand se refera la actiunile proprii, la imperfect, atunci cand reda atitudinile Linei, dand astfel senzatia de narare.
Nivelul lexico-semantic. Pentru a reda cadrul rustic. Cosbuc utilizeaza regionalismele si
expresiile populare: „sta-n portita”, altita, „Si-i facea floare-n obraz”, zavorul, furisa, pridvorul.
Nivelul figurilor de stil. Chipul fetei frumoase este reliefat de catevaepitete: „Ochii ei
frumosi si dragi”, si comparatii: „Ca la serpi ii umbla ochii”, „Lina pe furis, ca dorul/ Pasea-n
degete pridvorul”.
Starea sufleteasca ambigua a flacaului este punctata de interogatii si exclamatii retorice: ,,
Vreau de-aici sa rup o floare!”, ,,Sa ma vezi la Lina-n prag! -/ Mai stiu eu ce-astept in prag? ”
Receptare critica
In opera lui Cosbuc, iubirea este epicentrul cosmosului rural si ea prilejuieste o complexitate
de modulatii sufletesti care, fara a putea ficalificata chiar drept o analiza psihologica, asa cum au
crezut unii ca pot sustine, este insa o sursa de varietate a lirismului.
Mânioasă de George Coșbuc Comentariu - rezumat literar
O mică‑mare capodoperă a lirismului obiectiv, coşbucian, este Mânioasă, publicată în Tribuna lui Slavici, din Sibiu, în martie/aprilie 1889, iar ulterior în volumul său de debut Balade şi idile din 1893. Iniţial, poezia avea 4 strofe, poetul renunţând la strofa a IV‑a în varianta inclusă în volum.
Retorica iubirii, retorica supărării, retorica neliniştii
Deşi se intitulează Mânioasă, cu trimitere la fata supărată, poezia este un monolog autoadresat, în care un flăcău îndrăgostit este abătut, încercând să înţeleagă ce are Lina, cu ce a supărat‑o de nu îi mai dă nicio atenţie. Cu toată supărarea lui, îndrăgostitul conturează un portret ideal al iubitei.
În prima strofă se enunţă intenţia de a merge „mai înspre seară” – motiv tipic romantic – să colinde prin dumbrăvi, să regăsească, precum altădată, glasul Linei în cel al privighetorilor, şi evocă imaginea Linei în zori, întâmpinându‑l la portiţă, când el mergea la plug, în contrast cu fuga ei actuală, aparent lipsită de orice motiv.
Cadrul meditaţiei‑interogative este natura – flăcăul, la amiază, rupe o floare de cicoare, al cărei albastru aminteşte ochii Linei, amintindu‑şi de o amiază când i‑a oferit fetei fragi, iar ea i‑a refuzat, tăcând şi plecându-şi, supărată şi sfioasă, ochii. Ultima strofă evocă înnoptarea şi pe flăcăul disperat, gata să‑şi ia lumea‑n cap sau să‑şi facă seama, cu gândul la serile de altădată, când Lina poposea la el în prag.
Natura este, pentru tânărul îndrăgostit, oglinda fiinţei iubite. Imaginile din care este alcătuit acest portret, distribuite în primele două strofe, sunt vizuale şi auditive: glasul Linei este glas de privighetori, obrazul îi este înflorit de vântul care-i joacă în cosiţă, ochii‑i sunt albaştri ca cicoarea, ageri, vii, şireţi ca ai şerpilor. Este, de fapt, un portret restrâns la câteva detalii, stilizat în manieră populară, cu excepţia, poate, a metaforei indirecte „înger scump”, care ar putea fi considerată originală dacă n‑ar aminti de bizantinismul stilizărilor folclorice, adică de canoanele portretizării de tip popular. Originalitatea poetului constă, ca la Creangă, în talentul cu care mânuieşte un material eminamente folcloric într‑o operă profund originală.
Originală este şi dramatizarea sentimentelor contrare ale îndrăgostitului, care trăieşte acut disperarea de a nu înţelege cauza supărării fetei, pesemne un simplu joc, o simplă punere la încercare a dragostei lui, sau poate o consecinţă a lipsei lui de îndrăzneală, sugerată de amintirea scenei în care oferea fragi, „pe vale”, fata refuzându‑l mirată că el îi dă ceea ea n‑a cerut, fără să spună ce ar fi trebuit să îi ofere, sau ce voia să ceară. Numai ochii, care‑i umblă‑n cap „ca la şerpi”, deşi privesc spre poale, adică deopotrivă sfioşi şi îndrăzneţi, par să exprime adevărata dorinţă a ei, pe care flăcăul, timid şi naiv, nu o descifrează. Şi pentru că el nu înţelege, fata se supără amarnic şi îl pedepseşte. Iar el îşi frământă sufletul ziua şi noaptea – acum întunecată, cu Luna ascunsă printre neguri: Ce‑are Lina !? Dar şi aceasta este doar o sugestie a textului, care rămâne enigmatic, ca şi enigma dragostei.
Strofa eliminată, a patra, care conţinea şi termenul din titlu, de trei ori, în final (”Şi azi Lina‑i mânioasă/ Mânioasă,/ Ea chiar azi e mânioasă...), deşi aducea câteva detalii care lărgeau perspectiva dramei îndrăgostitului şi ofereau o pseudo‑explicare a mâniei, a supărării fetei: poate că l‑a văzut stând de vorbă cu altă fată, poate că iubeşte pe un altul?!, nu adâncea cu nimic perspectiva, sensul. Poezia nu a pierdut nimic prin această eliminare, ci, dimpotrivă, a câştigat un plus de ambiguitate, sporind enigma. Justificarea termenului din titlu nu are nevoie de prezenţa obligatorie a termenului în text.
Îndrăgostiţii din poem, asemenea celor din majoritatea poemelor de acest gen din poezia lui Coşbuc, nu numai că nu sunt individualităţi bine precizate, subiectivitatea nu este nici a unor asemenea „personaje”, nici a autorului, ci a unor tipuri generice, universal‑ţărăneşti, vocea lirică fiind a oricărui tânăr îndrăgostit, aici într‑un cadru şi o atmosferă idilică, tipică, patriarhală, ţărănească. Dar, cum scrie N. Manolescu, „Este un fel de poezie a interpretării, un „lirism al rolului” [...] izvorât din plăcerea actoricească a obiectivării. Substituţia, travestirea şi simularea îl ascund cu adevărat [pe poet] într‑un personaj tipic, în slujba căruia se pune, care‑l joacă, nu se dezvăluie pe sine, ci imită pe alţii. Plăcerea lui este de a locui în suflete străine, ca un actor” (Poezia ca teatru, în Teme, 3, 1968).
Sunt remarcabile virtuozităţile tehnice ale acestei poezii: ritmul, simetriile, refrenul, surprizele prozodice.
Strofele sunt inegale, prima are 14, iar celelalte câte 16 versuri, ceea ce atrage după sine o mică diferenţă a tipurilor de rime. Ritmul este de cântec popular, trohaic, în versuri care alternează măsura de 7‑8 silabe (specifică versului popular), alternând, identic în cele trei strofe, rima încrucişată (primele 4 versuri) cu rima pereche, sau monorima, dar rupând simetriile, provocând mereu câte o surpriză, adevărate „glume muzicale”, în ultimele patru versuri din fiecare strofă, în care antepenultimul vers este o reluare a celei de‑a doua jumătăţi a versului anterior, repetat şi în finalul versului următor, penultim: „Şi vedeam că‑i umblă ochii,/ Umblă ochii/ Ca la şerpi, îi umblă ochii...”, cu o mică diferenţă în finalul primei strofe.
Aceste repetiţii în versuri alăturate, au, în mod paradoxal, pe lângă efectul de „glumă” muzicală, rolul de a susţine apăsarea, zbaterea, neliniştea, mirarea, surpriza, efect care nu ar fi fost aşa de accentuat dacă repetiţiile erau plasate la distanţă. La aceste „refrene” distincte ale fiecărei strofe se adaugă, în finalul fiecărei strofe, un altul, laitmotivul întregii poezii: „Şi mă mir ce i‑am făcut!”.
În strofa a treia, numele fetei intră într‑un joc al aliteraţiei cu cel al astrului nopţii: Lină, Lună, cu efect muzical prin repetarea unui sunet sau al unui grup de sunete.
Lină capătă o valoare metaforică, semnificant general pentru „fată”, „iubită”: „Să‑mi pun capul pentru‑o Lină...”
Mai remarcăm: metafora rară, de tip metonimie – „în privighetori”, care se referă la cântecul privighetorilor; comparaţia nu este nici ea des folosită, dar este una de efect: „capul ca de lut”; forma regională, laz, pentru „ogor, păşune, loc despădurit”; forma arhaică rump, întâlnită şi la Eminescu.
Fiecare strofă conţine un reflex al ritmurilor vieţii ţărăneşti: imaginea Linei care priveşte de la portiţă flăcăul plecat devreme la plug, Lina, la amiază, umblând pe vale, după treburi, desigur, şi Lina petrecând noaptea în pragul iubitului, după ce mama s‑a culcat. Motivul nopţii şi al lunii nu mai apare atât de accentuat romantic ca la Eminescu, deşi nu lipseşte nici aici asocierea feeriei nopţii luminate de lună cu idila, luna fiind ascunsă după neguri, aşa cum înnegurat este sufletul îndrăgostitului, şi invocată să răsară şi să‑i lumineze visul de fericire, care este acela de a‑l vedea din nou „cu Lina‑n prag”.
Deşi elegiacă, nota dominantă a poeziei este idilică, adică de fericire erotică într‑un cadru rustic, patriarhal.
Alte conținuturi pentru examenul de Bacalaureat:
|
Limba română: Teorie pentru rezolvarea subiectelor de bac: Proba orală de competențe: Tot ce trebuie sa stii la Proba orala BAC Romana Evaluarea competentelor lingvistice de comunicare orala in limba romana. Aspecte teoretice si Modele de subiecte Solutii si Rezolvari
Proba scrisă: Tot ce trebuie sa stii pentru a rezolva subiectul I și II din cadrul examenului de bacalaureat la limba si literatura romană:
|
|---|
Subiectul I
