Poezia romantica Luceafarul de Mihai Eminescu





 

Poezia romantică

Luceafărulde M. Eminescu

             Poemul a fost publicat în aprilie 1883 , în ,,Almanahul Societătii Academice Social-Literare ,,Romania Jună” din Viena , fiind apoi reprodus în revista Convorbiri Literare şi inclus de Titu Maiorescu , în decembrie 1883 , în singurul volum antum a lui Eminescu.

            Geneza : Mihai Eminescu a pornit de la un basm popular, Fata în gradina de aur, basm cules de germanul Kunisch in timpul unei călătorii în Muntenia, folosind şi motivul Zburătorului.      Pe lângă  izvoarele folclorice, Mihai Eminescu a mai folosit şi izvoare filozofice: concepţia despre geniu a lui Schopenhauer, elemente din filozofia lui Kant şi Hegel, izvoare mitologice: mitologia greacă, indiană şi creştină.    Referindu-se la sensul poemului sau, Mihai Eminescu preciza într-o notă pe manuscris: În descrierea unui voiaj în ţările române, germanul Kunish povesteste leganda Luceafăarului. Aceasta este povestea, iar intelesul alegoric ce i-am dat este că, dacă geniul nu cunoaşte nici moarte, şi numele lui scapă de noaptea uitării, pe de altă parte aici pe pământ nu e capabil de a ferici pe cineva, nici capabil de a fi fericit. El n-are moarte, dar n-are nici noroc.

          Tema ilustrează condiţia nefericită a omului de geniu într-o societate care nu îi înţelege aspiraţiile.

            Motive literare : motivul incompatibilităţii, noaptea, castelul, luna, stelele, luceafărul, codrul, florile de tei, marea etc.;

Structura compozitională:

            Poemul ,,Luceafărul” este alcătuit din 98 de catrene (392 de versuri) structurate în patru părti; acestea din urma sunt subordonate la doua planuri: universal-cosmic şi uman-terestru.

            Partea I(strofele 1-43) reuneste planurile universal-cosmic şi uman-terestru , care aspiră unul spre celălalt, ca în vechile mituri în care Cerul se logodea cu Pământul.    Cuprinde o poveste de iubire între două fiinţe aparţinând unor lumi diferite.      

În incipit, apare formula traditională a basmului popular, prin plasarea într-un timp mitic, nedeterminat. Fata de împărat, prin calităţile sale, este unică şi are o descendenţă nobilă :


A fost odată ca-n poveşti,
A fost ca niciodată.
Din rude mari împărăteşti,
O prea frumoasă fată.

Şi era una la părinţi
Şi mândră-n toate cele,
Cum e Fecioara între sfinţi
Şi luna între stele.


   Închisă în penumbra negrelor bolţi şi în ,,cercul strâmt” al destinului său, frumoasa fata are nostalgia stelei natale.

            De aici ardoarea invocaţiei repetate (,,Cobori in jos, luceafar blând”) şi dorinţa ca domnul nopţii ei să devină om.

Luceafãrul  reprezintă planul universal-cosmic şi este atras de materie, prin forţa iubirii.

Puterea acestui sentiment îl determină să coboare în teluric şi să-şi schimbe, de două ori , fiinţa. O apariţie este angelică, iar cealaltă, demonică. Transformarea nu poate fi însă dusă până la capăt, iubitul ceresc al fetei rămânând, în esenţă, egal cu el însusi: ,,Eu sunt luceafãrul de sus”.

            De aici, recea lui imobilitate care o face pe fata de împarat să-l vadă ca pe un mort şi să-i ceară a deveni muritor ca ea.

Concluzia ar fi că planul universal-cosmic nu- şi poate schimba esenţa eternă, el aparţinându-i Demiurgului (Creatorului Universului).

În partea a II-a(strofele 44-64) domină planul terestru.

   Acesta este reprezentat de idila dintre  cei doi pământeni: pajul Catalin (,,viclean copil de casă”) şi fata de împărat devenită prin analogie, Catalina.

       Planul terestru are ca metaforă esenţială ,,ungherul” (în care are loc prima întalnire dintre cei doi tineri), simbolizând limitele şi îngustimea destinului uman, concluzia ar fi, ca, în plan uman, ,,toţi se nasc spre a muri”.

Luceafărul rămâne doar o aspiraţie, un ideal, iar Cătălina aude chemarile planului cosmic tot mai îndepartat.

 În partea a III-a(strofele 65-85 inclusiv) domină planul universal-cosmic.

      Este prezentată călătoria Luceafărului în Cosmos, printre sferele cereşti, spre Demiurg spre a-i cere dezlegarea de la veşnicie. Aceasta ilustrează setea de cunoaştere a omului de geniu, dorinţa de a descifra taina iubirii absolute.

            Fiind parte integrantă a Demiurgului (,,Din tot eternul meu intreg / Tu esti a treia parte”), lui Hyperion nu-i poate fi dăruită condiţia de muritor, întrucât acesta ar însemna moartea întregii creaţii.

            Cuvintele Demiurgului: ,,Noi nu avem nici timp, nici loc / Şi nu cunoastem moarte” denumesc planul universal-cosmic.


Acesta îşi exprimă profundul dispreţ faţă de lumea meschină şi superficială şi îi cere să privească spre pâmânt.

 Partea a IV-a(strofele 86-98) este subordonată şi ea ambelor planuri.

   Cătălin şi Cătălina îşi spun şoapte de dragoste într-un peisaj tipic eminescian, asezaţi sub teii în floare:                 ,,Cãci este sara-n asfintit

                                              Şi noaptea o sã-nceapã;

                                       Rãsare luna liniştit

                                              Şi tremurând din apã.”

           În spaţiul său cosmic, Hyperion-geniul se va retrage în recea eternitate, privind cu senină detaşare măruntele fiinţe trecătoare. În final, el îşi exprimă dispreţul faţă de incapacitatea acestei societăţi de a-şi depăşi propriile limite:

,, - Ce-ţi pasă ţie, chip de lut,
Dac-oi fi eu sau altul?


Trăind în cercul vostru strâmt
Norocul vă petrece,
Ci eu în lumea mea mă simt
Nemuritor şi rece.”

            Structura compoziţională a poemului ,,Luceafarul” se caracterizează printr-o perfectă simetrie sugerând,  parcă, armonia cosmică.

Limbajul artisticse caracterizează prin : 

             -Limpezimea clasica, obtinută printr-un proces de scuturare a podoabelor stilistice (Tudor Vianu). Poetul renuntă la ornamentele bogate obtinând o expresie poetică de o mare simplitate şi rafinament. A folosit adjective mai puţine pentru a nu încărca textul cu elemente descriptive: în 392 de versuri apar numai 89 de adjective, câteva cu frecvenţă mai mare : mândru, frumos, bând, dulce, viu etc.

-Exprimare gnomică, aforistică, cuprinzând expresii care contin maxime, sentinţe, formulate în chip memorabil.

-Expresii şi constructii populare (împle, a răzima etc) ;

-Folosirea a  foarte putine neologisme: demon, himeric, ideal, palat.

Elemente de versificaţie : ritm iambic, măsura de 7-8 silabe şi rimă încrucişată.

Luceafărul lui Eminescu este un poem romantic prin:

-          tema condiţiei omului de geniu; -relaţia geniu-societate; -alternarea planului terestru cu cel cosmic; -amestecul speciilor (meditaţie, elegie, idilă, pastel).

-          sursele de inspiraţie populare şi filosofice;

-          motive literare romantice: motivul incompatibilităţii (Luceafărul şi fata de împărat aparţin unor lumi diferite), marea călătorie a Luceafărului printre sferele cereşti, noaptea, castelul, luna, stelele,  codrul, florile de tei, marea etc.;

-          antiteza, ca procedeu romantic: Luceafărul coboară pe pământ în două ipostaze : angelică,

O, eşti frumos cum numa-n vis

Un înger se arată

şi demonică:  O, eşti frumos cum numa-n vis / Un demon se arată.

De asemenea, apare antiteza între omul de geniu şi oamenii comuni : Ei doar au stele cu noroc/
Şi prigoniri de soarte,/Noi nu avem nici timp, nici loc,/ Şi nu cunoaştem moarte.

            Aşadar, viziunea romantică este dată de structură, de temă, de relaţia geniu-societate, de alternarea planului terestru cu cel cosmic, de amestecul speciilor (elegie, meditaţie, idilă, pastel) etc.

Pentru ilustrarea condiţiei geniului, poemul, sinteză a operei poetice eminesciene, armonizează atât teme, motive, elemente de imaginar poetic, atitudini romantice, procedee artistice, cât şi simboluri ale eternităţii şi ale morţii.

Please enable / Bitte aktiviere JavaScript!
Veuillez activer / Por favor activa el Javascript![ ? ]