Eseu: Politica externa a Romaniei in secolul al XX-lea
Pe parcursul secolului al XX-lea politica externă românească a suferit schimbări destul de radicale, schimbări datorate posibilităţii atingerii obiectivelor stabilite şi contextului internaţional. România a intrat în acest secol având ca obiective păstrarea independenţei şi integrităţii ţării şi unirea cu provinciile aflate sub stăpânirea imperiilor vecine: Transilvania, Basarabia şi Bucovina. Pentru realizarea lor, la începutul primului război mondial (1914-1918) ea era membră a Triplei Alianţe alături de Germania, Austro-Ungaria şi Italia, dar a intrat în război după semnarea unei convenţii politice şi a uneia militare prin care Antanta (Anglia, Franţa, Rusia, Italia) îi recunoştea drepturile asupra Transilvaniei şi Bucovinei.
Pentru că la sfârşitul războiului, Basarabia, Bucovina şi Transilvania şi-au proclamat unirea cu România, în perioada interbelică obiectivele majore erau recunoaşterea de către Marile Puteri a integrităţii teritoriale şi a suveranităţii naţionale, în baza acestor obiective ţările vecine se împărţeau în două grupe distincte: una cu care avea relaţii bune concretizate în tratate bi şi multilaterale şi una alcătuită din forţele revizioniste. Din prima grupă făceau parte Ceholoslovacia, Polonia şi Iugoslavia, iar dintr-a doua U.R.S.S., Ungaria şi Bulgaria.
În condiţiile relaţiilor tensionate cu Rusia, care nu recunoştea unirea Basarabiei şi cu Ungaria care la rândul ei, a declarat că nu recunoştea hotărârea Adunării Naţionale de la Alba Iulia din 1 decembrie 1918, România participă la Congresul de pace de la Paris-Versailles (1919-1920), dar nu în calitate de putere cobeligerantă cum i se promisese în Convenţia politică încheiată cu Antanta pe 4716 august 1916. Delegaţia română a semnat la 28 iunie 1919 tratatul cu Germania deşi îi cunoscuse conţinutul doar cu cinci minute înainte, dar nerespectarea punctului de vedere în legătură cu tratatul cu Austria determină retragerea delegaţiei de la negocieri. Întors în ţară, Ion. C.Brătianu se retrage şi de la conducerea guvernului în aceeaşi zi în care, la Saint-Germain en Loye, Puterile aliate semnau tratatul cu Austria şi ameninţau România cu retragerea dreptului de participare la Conferinţă dacă nu va reveni la masa tratativelor în 8 zile: 10 septembrie 1919.
Peste trei luni, la 10 decembrie noul guvern al „Blocului parlamentar" prezidat de Alexandru Vaida-Voievod, a semnat, după lungi tratative, tratatele cu Austria, Bulgaria şi Tratatul Minorităţilor. Nemulţumirile delegaţiei române faţă de Tratatul cu Austria au fost plata unei sume cu titlul de reparaţii în contul teritoriilor eliberate de sub dominaţia austro-ungară, stabilirea frontierelor cu Ungaria şi Iugoslavia, protecţia Marilor Puteri asupra minorităţilor, etc.
Pentru următorul tratat, delegaţia română condusă la Londra de Alexandru Vaida-Voievod a reuşit să convingă membrii consiliului suprem de drepturile României asupra Transilvaniei, drepturi incluse în tratatul semnat de delegaţia maghiară la Trianon la 4 iunie 1920. De această dată partea română a fost reprezentată de Nicolae Titulescu.
Ultimul teritoriu românesc a cărui unire a fost recunoscută de Anglia, Franţa, Italia şi Japonia a fost Basarabia şi recunoaşterea a avut loc prin tratatul semnat la Paris pe 28 octombrie 1920. Aşa cum am mai amintit Rusia nu a recunoscut niciodată această unire şi a folosit toate mijloacele posibile pentru a recupera teritoriul.
Din aceste motive şi urmărind realizarea obiectivelor sale de politică externă în cadrul unei epoci marcate de tendinţe revizioniste, România a avut ca prim obiectiv semnarea unei alianţe multilaterale cu Cehoslovacia, Iugoslavia, Polonia şi Grecia. Alianţa care în viziunea lui Take Ionescu trebuia să constituie o barieră în calea Germaniei şi a unei eventuale alianţe a acesteia cu Rusia sovietică şi era deschisă şi Austriei şi Ungariei. Polonia a convenit doar să semneze un tratat polono-român, tratat semnat la 3 martie 1921 la Bucureşti, dar Cehoslovacia, Iugoslavia şi România au format în scurt timp Mica înţelegere. Ea a fost definitivată prin convenţiile de alianţă defensivă româno-cehoslovacă şi româno- iugoslavă din 22 aprilie şi 7 iunie 1921 şi reprezenta cea mai sigură garanţie a păcii şi securităţii în această zonă a Europei şi descuraja tendinţele revizioniste ale Ungariei.
În 1928 România a aderat la Pactul Briand-Kellogg, prin care războiul ca mijloc de rezolvare a diferendelor între state era interzis.
România depus eforturi mari pentru recunoaşterea, de către URSS, a unirii Basarabiei cu România. Acest obiectiv a fost urmărit în cadrul tratativelor de la Copenhaga, Viena (1924) şi Riga (1932). în anii '30, tratativele au fost purtate de către Nicolae Titulescu cu Maxim Litvinov, nefinalizate datorită demiterii lui Titulescu. Având trei vecini revizionişti, România continuă seria tratatelor bilaterale şi a alianţelor regionale prin semnarea în 16 februarie 1933 la Geneva, a unui nou plan de organizare a Micii înţelegeri şi împreună cu Iugoslavia, Turcia şi Grecia a Pactului înţelegerii Balcanice (1934).
În 1936 a fost semnat la Montreux un protocol româno-sovietic care deschide drumul unei posibile încheieri a unui pact de asistenţă mutuală între cele două state.
În condiţiile în care începutul unui nou război era previzibil iar România nu obţinuse garanţii de la aliaţii tradiţionali la cererea Germaniei în 30 martie 1939, a fost semnat un acord economic româno-german. Guvernul român insistă pentru a obţine anumite garanţii astfel încât la 13 aprilie 1939, Marea Britanie şi Franţa garantează independenţa României.
Din păcate, slăbiciunile politicii Societăţii Naţiunilor, contradicţiile dintre Marile Puteri şi politica revizionistă a U.R.S.S.-ului au dus la eşecul sistemelor de alianţă regională şi la izbucnirea celui de-Al Doilea Război Mondial (1939-1945).
După pierderea Basarabiei în vara anului 1940, România a renunţat la garanţiile franco-engleze şi a intrat în război ca aliat al Germaniei pentru a o recupera (22 iunie 1941), dar luptele dincolo de Nistru şi înfrângerile suferite au nemulţumit opinia publică şi partidele politice, care s-au aliat şi au început tratativele cu Aliaţii. La 23 august 1944 regele Mihai a ordonat arestarea mareşalului Ion Antonescu şi întoarcerea armelor împotriva Germaniei. Astfel, România a luptat împotriva Germaniei de la 23 august 1944 până la sfârşitul războiului (9 mai 1945), participând la eliberarea Ungariei, Cehoslovaciei şi Austriei, chiar dacă Uniunea Sovietică a amânat deliberat semnarea Convenţiei de armistiţiu între România şi Naţiunile Unite până la data de
12 septembrie.
Conform acordului de procentaj semnat la Moscova, în 9 octombrie 1944, între Churchill şi Stalin, Conferinţa de la Ialta hotărâse deja că România intra în sfera de influenţă sovietică în proporţie de 90% şi s-a instaurat regimul comunist de aceea la Conferinţa de pace de la Paris (29 iulie-15 octombrie 1946), deşi România a încercat să obţină cobeligeranţa evocând efortul de război (locul IV) nu a reuşit. Dar delegaţia condusă de Gh. Tătărescu s-a confruntat şi cu cererile Ungariei de a obţine noi teritorii în Transilvania. în final, tratatul din 10 februarie 1947 consfinţea recuperarea Transilvaniei, pierderea Basarabiei şi a Bucovinei de nord şi plata unei despăgubiri
către U.R.S.S.
În ceea ce priveşte raporturile cu URSS, la sfârşitul războiului, economia românească a fost aservită pentru o perioadă intereselor sovietice, în contul despăgubirii de război, în timp ce în plan politic a fost instaurat regimul comunist. în 1955 când U.R.S.S. a creat Pactul de la Varşovia, alianţa militară a statelor comuniste, România s-a numărat printre membrii săi fondatori.
Treptat România se distanţează de poziţia Moscovei, iar în 1963, în cadrul Organizaţiei Naţiunilor Unite, România votează altfel decât URSS şi aliaţii săi. în 1964 este respins planul economistului bulgar Valev, însuşit de către Moscova, plan ce prevedea faptul că în România trebuia să se dezvolte prioritar agricultura.
În timpul regimului lui Nicolae Ceauşescu România a refuzat să rupă relaţiile cu Israelul, în 1967, a recunoscut RFG (1967), a condamnat invadarea Cehoslovaciei de către trupele Tratatului de la Varşovia, România a fost vizitată de către preşedinţii SUA, Richard Nixon (1969) şi Gerald Ford (1972) etc.
Dar în anii '80 rigiditatea liniei ideologice ceauşiste precum şi politica economică, nerespectarea drepturilor omului etc. au determinat o accentuată izolare internaţională a regimului comunist.
