Postmodernismul:
- nu poate fi conceput si apreciat critic decat prin raportare la modernism (asa arata si prefixul "post-");
- dificultatea definirii termenului se datoreaza faptului ca el functioneaza nu doar in literatura, cultura, arhitectura sau in artele plastice, ci si in filozofie, disciplinele social politice etc;
- postmodernismul si postneomodernismul trebuie puse in relatie cu termenii: modernism, modernitate; modernitatea este o perioada istorica din evolutia omenirii, derulata intre Epoca Luminilor (sec al XVII-lea) si primii ani dupa cel de-al doilea razboi mondial, iar modernismul este estetica acestei perioade;
- in literatura romana, fenomenul postmodern ia amploare dupa 1980, respectiv 1990 – 2000;
- postmodernismul mutatie survenita in constiinta umanitatii, cat si ca o modificare a paradigniei culturale;
- postmodernistii modifica fundamental chiar conceptul de "literatura", care se extinde acum dincolo de spatiul pur beletristic, inducand si genurile nonfictionale (jurnal, corespondenta, literatura de popularizare) si literaturile noncanonice (literatura minoritatilor nationale, cea pentru femei etc.);
- scriitorul postmodern traieste apasat de povara secolelor anterioare, fiind constient ca totul a fost deja scris; el trebuie acum sa reinvesteasca fragmentele culturale cu sens, potrivit sensibilitatii sale;
- scriitorul postmodern respinge nemesis-ul, prefera jocul cu limbajul si colajul de sintagme, de teme sau de motive din epocile literare apuse;
- citatul ironic, jocul cu modelele prestigioase, parodierea modelelor, diagul intertextual, parafraza, indica presiunea livrescului asupra existentei;
- granitele culturale, limitele genurilor si ale speciilor literare se anuleaza;
- literatura este inscenata, in mod ludic, fara tragism si fara inocenta;
- fragmente, sintagme, laitmotive, atitudini din texte venerate sunt, reasamblate si puse intr-o noua lumina;
- trasaturi ale literaturii postmoderniste: desolemnizarea discusului, valorificarea prozaismului, cuprinderea diversitatii realului, refuzul stilului inalt, ermetic si impersonal, valorificarea creativa si recuperatoare a stilurilor poetice consacrate, prin ironie, parafraza si parodie, practicarea unei poetici a concretului si a banalului, receptivitatea fata de livresc, in forma intertextualitatii, a metatextualitatii, si a transtextualitatii;
- in literatura romana: Mircea Cartarescu, Mircea Nedelciu, Mircea Horia Simionescu, Traian T. Cosovei, Ion Stratan, Ruxandra Cesereanu
Sinteza: Postmodernismul românesc
În lucrarea Postmodernismul românesc, Mircea Cărtărescu preciza: „Despre o atitudine explicit şi conştient postmodernă se poate vorbi însă în lumea românească abia după 1980 […] Putem constata doar că este primul concept teoretic important, denumind un curent literar, intrat în limbajul critic românesc după ultimul război ( onirismul se definea el însuşi ca un neosuprarealism ) şi că frecvenţa folosirii lui, pozitive sau negative, este în continuă creştere. Deja termenul pare să fie ataşat solid promoţiilor ’80 şi ’90 din literatura română şi e folosit cu o anumită constanţă şi în muzică şi artele plastice.”
Postmodernismul este, după definiţia lui Eugen Simion, „o etică şi o estetică a seducţiei, a jocului şi a impurităţii, adică un fel de modernism fără transcendenţă, asemănător manierismului şi barocului, adică un postmodernism fără postmodernitate.” Din punct de vedere etic, postmodernismul ar fi un fel de nou umanism, construit pe mitul unei (imposibile, de fapt, - consideră Mircea Cărtărescu ) întoarceri: „promisiunea de a se întoarce cu o conştiinţă lucidă şi mai înţelegătoare, la ceea ce un romancier de azi numeşte codul existenţial al omului şi de a da o imagine unitară şi verosimilă a omului uitat în haosul unei istorii iraţionale”.
După Nicolae Manolescu, postmodernismul este un modernism mai tolerant, care împrumută criteriul poeticului din poezia modernă, arătându-se mai îngăduitor în preferinţele şi idiosincraziile lui.
Mircea Cărtărescu susţine ideea că postmodernismul, în adevăratul sens al cuvântului, s-a dezvoltat subteran şi lent încă din anii ’50 – ’70, izbucnind în 1980, când se impune ca realitate artistică a epocii noastre ( scriitorii anilor ’60 au redescoperit valorile estetice ale literaturii, iar generaţia ’70 este mai pronunţat estetică şi mai refractară la îndoctrinare ).
Trăsăturile postmodernismului au fost formulate şi dezvoltate de criticul Ihab Hassan, citat de Mircea Cărtărescu în Postmodernismul românesc cu lucrarea Pluralism în postmodernism. Perspective. Acestea ar fi: indeterminarea – pierderea încrederii în valorile absolute; fragmentarea – discontinuitatea textului ( „unitatea cărţii se dezmembrează pentru a face loc independenţei propoziţiei, în care propoziţia se dezmembrează pentru a face loc independenţei cuvântului etc.” ); decanonizarea – scriitorii canonici priviţi ca valori imuabile şi sacrosante sunt demitizaţi; lipsa de sine – în opere apare deconstrucţia în subiect, acesta însuşi fiind o ficţiune, o manifestare a unor false euri; nereprezentabilul / neprezentabilul – ceea ce interesează e poziţia faţă de referent, dar pentru artistul postmodern, referentul nu mai există, operele putând fi complet nereferenţiale; ironia – se generalizează devenind substanţa însăşi a operelor artistice; trecutul poate fi recuperat cu ironie; istoria, tragică iniţial – prin repetare – devine farsă; scriitorul postmodernist nu creează, ci mimează, luând în derâdere, fantazând; hibridizarea – toate formele artei prezentului se pot combina aleatoriu, postmodernismul depăşind definitiv categoriile „închistate” ale esteticii clasice; carnavalizarea – pasiune pentru polifonia stilistică şi narativă, pentru formări şi deformări continue ale limbajului; performanţa – textul postmodernist este interactiv şi cere participarea directă şi intensă a receptorului la constituirea lui; unele texte literare se cer reasamblate şi chiar rescrise de cititor; construcţionismul – o consecinţă a perspectivismului postmodern este pierderea tot mai accentuată a sentimentului realităţii, aş timpului şi a istoriei ( lumea devine ficţiune ) şi relaţia referenţială dintre acestea şi operă nu se mai încheagă; istoria, spre exemplu, „e tratată” cu o libertate extraordinară, fiind torsionată, alterată, corectată; imanenţa – în literatură, aceasta se manifestă ca o „exuberanţă” intertextuală, metatextuală […] autoreferenţială, unică în istoria formelor.
Dacă ţinem cont de trăsăturile enunţate, putem observa că postmodernismul implică un proces profund de metamorfoză a mentalităţii omului. De la nivelul receptării la nivelul interpretării, omul postmodern e mai pregătit decât omul altor epoci să accepte mai multe puncte de vedere, să fie mai puţin intolerant şi să judece totul mai puţin în sens critic şi mai mult în sensul acceptării. O cauză a acestei atitudini ar putea fi, după cum notează Sanda Cordoş, „ritmul schimbărilor trepidante”, care „guvernează şi spaţiul relaţiilor interumane, instituind o etică a maximei toleranţe, potrivit căreia totul e permis, nimic nu se ( mai ) fixează, totul se consumă.” În legătură cu această afirmaţie, se poate pune întrebarea în ce măsură omul care trăieşte în postmodernitate mai are dorinţa sau capacitatea să acumuleze? În ce măsură omul mai este interesat de fixarea cunoştinţelor şi nu de consum? Desigur, este vorba despre un consum intelectual, în primul rând. Omul postmodern nu mai are răbdarea acumulării treptate, el arde etape, sare peste momente, dominat intens de sentimentul trăirii şi mai puţin preocupat de analiză. De aici, maxima toleranţă în raport cu toate formele de cultură ( care pot fi interesante sau, dimpotrivă, pot fi ignorate ) şi cu toate formele de comunicare: „Acest experimentalism nelimitat în relaţie cu celălalt nu mai lasă loc pentru trăirea dramatică a crizei comunicării şi face din omul postmodern un practician neangoasat al pluralităţii limbajelor, pe care le posedă, le deconstruieşte, la nevoie le inventează. Pentru că nu mai are nostalgia dureroasă a unui limbaj unic, postmodernul face din Turnul Babel blazonul unei plurivocităţi ludice.”
Şi totuşi, analistul limbajului şi a modalităţilor de comunicare ale omului postmodern descoperă că limbajul universal, cu a cărui nostalgie trăieşte orice om, pentru că îi aminteşte de starea edenică, există şi în această etapă a evoluţiei umanităţii. Numai că şi-a schimbat caracteristicile. Omul postmodern trăieşte în şi pentru limbajul mijloacelor de comunicare în masă. Au devenit parte integrantă din limbajul oamenilor de pretutindeni sintagmele impuse de textele publicitare: „Sintagmele tipice reclamelor pătrund totuşi în alte tipuri de texte, mai ales în limbajul tinerilor. Prelucrări inconştiente apar în chip de clişee în eseuri, comentarii, răspunsuri la examene: textul „oferă un plus de…”, autorul „alungă monotonia…” Mai interesante sunt preluările conştiente: discursul publicitar devine o sursă de intertextualitate şi de productivitate familiar-argotică.” ( Rodica Zafiu ) Uniformizarea limbajului se produce, firesc, prin adoptarea expresiilor specifice. De exemplu, formule publicitare ca „Şi marmota învelea ciocolata…”, „A înnebunit lupul”, „Gogule, probleme mă?” au intrat în limbajul cotidian, pentru a exprima condescendenţa, compasiunea pentru cel care nu înţelege ceva, surprinderea, ironia, interesul mimat pentru părerea celuilalt etc. Este de remarcat că aceste expresii tind să înlocuiască modalităţile „clasice” de exprimare a aceloraşi sentimente: „ei!”, „aş!”, „aiurea!” De aici, „plurivocitatea ludică”. Limbajul universal al postmodernului este dominat de formulele specifice de comunicare impuse de programele de chat, de internet.
În concluzie, putem face observaţia că omul postmodern nu mai trăieşte „nostalgia dureroasă a unui limbaj unic” tocmai pentru că are posibilitatea creării unui limbaj unic. Omul postmodern nu mai trăieşte în ruptura comunicării. Pentru el, comunicarea este posibilă, iar stilul contează mai puţin, deoarece e dominat de ludic.
Vezi și:
Totul despre Curentele literare / culturale pentru examenul de bacalaureat
Alte conținuturi pentru examenul de Bacalaureat:
|
Limba română: Teorie pentru rezolvarea subiectelor de bac: Proba orală de competențe: Tot ce trebuie sa stii la Proba orala BAC Romana Evaluarea competentelor lingvistice de comunicare orala in limba romana. Aspecte teoretice si Modele de subiecte Solutii si Rezolvari
Proba scrisă: Tot ce trebuie sa stii pentru a rezolva subiectul I și II din cadrul examenului de bacalaureat la limba si literatura romană:
|
|---|
