Receptarea operelor lirice.
Obiectul operei lirice este sentimentul intim. Poetul liric autentic nu exprimă numai eul individual, ci stări sufletesti general-umane.
A. Ipostaze ale liricii:
1. Lirica eului – exprimă excelenţa subiectivă. Astfel, poetul se confesează direct – ca în poeziile: Lacul de M.Em., Sufletul satului de L. Blaga, Psalmii lui T. Arghezi, Cântec de N. Stănescu.
2. Lirica obiectivă sau lirica rolurilor (T. Vianu) se caracteriz. prin aceea că poetul îşi însuşeşte concepţia şi forma de trăire subiectivă a unei categorii sociale (de ex. G. Coşbuc vorbeşte în numele ţărănimii).
3. Lirica măştilor (T. Vianu) – caracterizată prin faptul că autocomunicarea (subiectivă) se face prin alegorie, sub chipul unei alte psihologii (ca în Luceafărul sau Călin de M. Em.).
În funcţie de sentimentul dominant şi problematica incitatoare, distingem :
1. Lirica intimă cu speciile : elegia, cântecul şi romanţa, doina (din creaţia orală) ;
2. Lirica descriptivă, cu speciile : pastelul, idila şi pastorala;
3. Lirica socială (sau cetăţenească), cu speciile : oda, imnul, satira, pamfletul şi epigrama; strigăturile şi cântecele satirice;
4. Lirica filozofică, cu unica specie, meditaţia. Aici s-ar încadra şi creaţiile paremiologice populare (cimiliturile).
În procesul de comentare a operelor literare în şcoală, profesorul trebuie să evite :
- schematizarea excesivă a lecţiei de analiză literară ;
- analiza dualistă, bazată pe distincţia fond (conţinut) şi formă ;
- învăţarea « mecanică » a interpretării date de prof. sau de manual ca singura bună şi suficientă.
B. Etapele procesului receptării operei lirice :
1. Lectura expresivă – presupune că textul liric trebuie, mai întâi, înţeles şi simţit şi apoi interpretat, rostit expresiv, respectându-se unele condiţii de ordin tehnic : pauze gramaticale, logice şi psihologice, folosirea corectă a accentului, imprimarea ritmului corect, găsirea intonaţiei adecvate, în funcţie de tonul fundamental al poeziei.
2. Discuţia orientativă – constituie o introducere în cadrul propriu al textului, prin apelarea la memoria afectivă a elevilor, pt. a le stârni interesul. Uneori, la textele lirice discuţia orientativă poate lipsi. Când se consideră necesară, discuţia orientativă urmăreşte facilitarea receptării tonalităţii afective a poeziei, surprinderea mobilurilor afectiv-reflexive, filizofice, estetice, social-politice implicate sau tangente care se realizează astfel :
- înainte de lectura expresivă, se antrenează elevii într-o scurtă discuţie (de câteva minute), menită să revitalizeze în memoria lor fapte, evenimente, impresii, idei legate de realităţi, se explică multe cuvinte (de obicei neologisme) şi impresii care vor apărea în textul liric ce se analizează ;
- se pot face succinte expuneri ale prof. De ex., pt. a face accesibile semnificaţiile unei poezii, ca « Joc secund » de I. Barbu, prof. recurge la o scurtă disertaţie, înainte de lectura poez. pt. a lămuri următoarele probleme :
* Poezia « Joc secund » este o artă poetică, ale cărei rădăcini se află în filozofia lui Platon, care implică, în esenţă, ideile : - existenţa unor prototipuri desăvârşite, în afara lumii sensibile ; - lumea reală e o copie superficilaă a prototipurilor ; - arta e o reflectare a copiei prototipurilor, deci o reflectare palidă a esenţelor. * De asemenea se va apela la G. Călin., care explică concepţia barbiană, ce implică, în esenţă, ideile : - poezia e o ieşire din contingent, din universul real ; - ieşită din contingent, nu este un joc prim, ci un joc secund, ca o imagine ireală într-o apă sau oglindă ; - prin irealitate, poezia e un joc secund mai pur decât contingentul, pt. că poetul nu trăieşte la zenit (simbolul existenţei în contingent), ci la nadir (în interior, în eul absolut, care nu e efectiv, ci numai latent) ; - contingentul (universul real) este, prin urmare, un element care mijloceşte, prin cunoaşterea poetică, reluarea esenţelor (prototipurilor). Este obligatoriu ca să se facă înţelese cuvinte şi expresii ca : « din ceas », « dedus », « joc secund mai pur », « Nadir latent » ş.a., pt. a uşura receptarea unor simboluri ale poeziei. De reţinut că discuţia orientativă înlesneşte receptarea emoţională a poeziei, da nu se substituie în vreun fel analizei sau comentariului propriu-zis al textului.
3. Receptarea propriu-zisă a textului.
A începe analiza literară (comentariul literar) cu formularea temei operei, imediat după lectura expresivă înseamnă a săvârşi o gravă eroare metodologică. Receptarea propriu-zisă a poeziei nu trebuie să înceapă nici cu « traducerea », cu explicarea cuvintelor şi expresiilor necunoscute. Explicarea sensului cuvintelor necunoscute constituie doar o parte şi nu cea mai impoetantă a comentariului de text. E bine ca această operaţie necesară să se facă pe parcursul receptării textului şi nu ca o etapă distinctă.
Explicarea cuvintelor trebuie orientată către reluarea valorii lor stilistice, în contexte date. Nu este indicată analiza separată a unor categorii stilistice prestabilite (cunoscute sub numele de tropi, figuri de stil) sub forma unui inventar. Receptarea operei constituie, în esenţă, un proces de re-creare a poeziei. În acest proces îi revine profesorului rolul de a ajuta elevii să trăiască ceea ce textul conţine, adică « să vadă, să audă, să simtă, să creadă în conformitate cu solicitările poeziei ». Punctul de plecare este materialul concret al operei, limbajul ei. Acesta, însă, trebuie potenţat, umplut cu propria trăire sufletească a elevului. Aşadar explorarea lumii operei – creată prin limbaj – se realizează treptat, nu prin parafrazarea banală a conţinutului sau disecţia sterilă a expresiei, ci prin racordarea sensibilităţii, experienţei, cunoştinţelor, imaginaţiei elevilor la universul afectiv-intelectiv al poeziei.
Desprinderea temei este operaţia care trebuie efectuată după însuşirea materialului concret – sensibil al operei. Apoi, tema trebuie integrată în universul liric al poetului, cât şi în istoria literară. Procesul receptării poeziei se încheie cu reluarea lecturii poeziei. Indiscutabil, utilizarea invariabilă şi excesivă a unor „teme pt. acasă” care vizează memorarea poeziilor şi analiza literară după un plan prestabilit – duce la supraîncărcarea elevilor cu sarcini indezirabile.
Pt. ca receptarea op. liter. să nu devină o tortură, propunem un repertoriu cu exerciţii menite să contribuie la cultivarea receptivităţii estetice a elevilor, care poate cuprinde sarcini ca:
- memorarea după preferinţe;
- – comentarea orală sau scrisă a unor sintagme poetice, indicate sau la alegere;
- - alcătuirea unor compoziţii liter. care să aibă ca punct de plecare textul liric receptat (o expresie, un vers, un tablou);
- - selectarea din text a expresiilor care sugerează anumite stări emotive, aspecte ale naturii etc.;
- - paralelă între poezii cu aceeaşi temă şi imagini dominante (de ex., doua pasteluri despre iarnă scrise de V. Alecsandri.).
Vistian Goia, autorul Didacticii limbii şi lit. române propune un algoritm al receptării unui text liric ce poate cuprinde unele sau altele din următoarele faze (secvenţe) ale demersului didactic :
a) conversaţia pregătitoare şi orientativă privind geneza (elaborarea) şi apariţia poeziei, furnizarea unor informaţii care să faciliteze înţelegerea operei;
b) momentele esenţiale ale receptării (nu totdeauna) în această ordine: - contactul direct al elevilor cu textul liric prin citirea expresivă a poeziei; – explicarea textului (care se poate face uneori şi la final); - încadrarea în specia literară; - identificarea temelor şi a motivelor literare; - ipostazele eului liric; - descoperirea şi comentarea „cuvintelor-cheie”, a câmpurilor semantice în care apar; - identificarea sistemului de imagini (vizuale, auditive, motorii), a particularităţilor stilistice; - analiza topicii şi a versificaţiei.
c) discuţii conclusive privind valoarea literară şi formativă a poeziei.
