Redacteaza un eseu de minimum 400 de cuvinte, in care sa prezinti particularitati ale unui text poetic studiat, apartinand lui Mihai Eminescu

Test 03. Subiectul al III-lea, Profil Real, Bacalaureat 2021 

Redactează un eseu de minimum 400 de cuvinte, în care să prezinți particularităţi ale unui text poetic studiat, aparţinând lui Mihai Eminescu.


În elaborarea eseului, vei avea în vedere următoarele repere:
– evidenţierea a două trăsături care fac posibilă încadrarea textului poetic studiat într-o perioadă, într-un curent cultural/literar sau într-o orientare tematică;
– comentarea a două imagini/idei poetice relevante pentru tema textului poetic studiat;
– analiza a două elemente de compoziţie şi/sau de limbaj, semnificative pentru textul poetic ales (de exemplu: titlu, incipit, relații de opoziție și de simetrie, motive poetice, figuri semantice, elemente de prozodie etc.).

 

Text suport:

  • "Floare albastră" de Mihai Eminescu
  • "Luceafărul"  de Mihai Eminescu

 

Cuprins: 

 

În elaborarea eseului, vei avea în vedere următoarele repere:

– evidenţierea a două trăsături care fac posibilă încadrarea textului poetic studiat într-o perioadă, într-un curent cultural/literar sau într-o orientare tematică;
comentarea a două imagini/idei poetice relevante pentru tema textului poetic studiat;
– analiza a două elemente de compoziţie şi/sau de limbaj, semnificative pentru textul poetic ales (de exemplu: titlu, incipit, relații de opoziție și de simetrie, motive poetice, figuri semantice, elemente de prozodie etc.).

Notă
Ordinea integrării reperelor în cuprinsul eseului este la alegere.
Pentru conţinutul eseului, vei primi 18 puncte (câte 6 puncte pentru fiecare cerinţă/reper).
Pentru redactarea eseului, vei primi 12 puncte (existența părților componente – introducere, cuprins, încheiere – 1 punct; logica înlănțuirii ideilor – 1 punct; abilități de analiză și de argumentare – 3 puncte; utilizarea limbii literare – 2 puncte; ortografia – 2 puncte; punctuaţia – 2 puncte; așezarea în pagină, lizibilitatea – 1 punct).


În vederea acordării punctajului pentru redactare, eseul trebuie să aibă minimum 400 de cuvinte şi să dezvolte subiectul propus.

 

Test 03. Subiectul al III-lea, Profil Real, Bacalaureat 2021 :

subiectul-III-romana-profil-real-bac-2021-test-03-de-antrenament.pn

 

BAREM!

subiectul-III-romana-profil-real-bac-2021-test-03-de-antrenament-barem.png

 

 

01. Planul eseului - Schemă "Floare albastră" de Mihai Eminescu

 

Context

Poezia „Floare albastră”, scrisă în 1872 și publicată în revista „Convorbiri literare” în 1873, este o capodoperă a lirismului eminescian din etapa de tinerele, care anunţă marile creaţii ulterioare, culminând cu „Luceafărul”.

 

1. Încadrare în tipologie

Specie literară: poem filosofic, eglogă şi elegie.

Curent literar/ trăsături romantice: tema, motivele literare, atitudinea poetică, amestecul speciilor, antiteza.

 

2. Prezentarea a două imagini/Idei poetice relevante pentru temă și viziunea despre

lume

Tema: iubirea şi natura, condiția omului de geniu care aspiră la absolut. Motivul central: „floarea albastră”.

Sunt asociate și puse în contrast în viziune romantică două moduri de existenţă și ipostaze ale cunoașterii: cunoaşterea absolută (culoarea „albastră”) şi cunoaşterea terestră („floare”).

Ipostaze lirice: Ca în lirismul de măști, eul liric împrumută pe rând două ipostaze, masculin — feminin sau omul de geniu — femeia iubită; lirismul subiectiv reiese prin folosirea mărcilor gramaticale ale eului liric.

 

3. Elemente de compoziţie și de limbaj ale textului poetic (titlu, motiv central, strofe,

secvenţe poetice)

 

 Titlul este simbolul central, un motiv romantic de circulaţie europeană, ce sugerează aspiraţia spre fericirea prin iubire.

Compoziţia romantică: Cele paisprezece strofe alcătuiesc patru secvenţe poetice, prin alternanța a două planuri, cosmic-terestru, în dialogul celor două voci lirice: geniul/ vocea masculină şi iubita.

 

Imaginar poetic, figuri semantice/ tropi

 

Prima secvenţă poetică (strofele I - III) înfățișează, în monologul fetei, lumea rece a ideilor, lumea lui: „lar te-ai cufundat în stele/Şi  în nori şi-n ceruri nalte?”.

 A doua secvenţă poetică (strofa a patra) constituie meditaţia bărbatului asupra spuselor iubitei: „Ah! Ea spuse adevărul, / Eu am râ, n-am zis nimica”.

 A treia secvență poetică conține strofele V - XII. Monologul fetei continuă cu o chemare la împlinirea iubirii în lumea ei, planul terestru: „Hai în codrul cu verdeață/ Und-izvoare plâng în vale...”,

 Ultima secvență poetică (strofele XIII - XIV) reprezintă a continuare a meditaţiei bărbatului asupra iubirii trecute, pe care o proiectează de această dată în ideal şi amintire („Fioare-albastră! floare-albustră!.. / Totuşi este trist în lumel”).

Caracteristicile limbajului poetic: Expresivitatea are surse multiple, în plan morfologic, lexical, stilistic, fonetic şi prozodic.

Muzicalitatea, elementele de prozodie: rima este imbrăţişată, ritmul trohaic, măsura de 7 - 8 silabe: apar rime rare.

 

  1. Opinie

Poezia este o dezvoltare a unui motiv romantic de circulație europeana într-o viziune lirică proprie.

 

Concluzie

Poezia  ’’ Floare Albastră’’ reprezintă o capodoperă a creației eminesciene din etapa de tinerețe, care  anticipează poemul-sinteză  ’’Luceafărul’’.

↑Înapoi la Cuprins

 

02. Floare albastră de Mihai Eminescu - Eseu particularităţi ale unui text poetic studiat

Poemul Floare albastră, scris în 1872 şi publicat în revista Convorbiri literare, în 1873, este o capodoperă a lirismului eminescian aparţine etapei de tinereţe a creației eminesciene (alături de "Sara pe deal", "Dorinţa" etc.), anunţând ulterioara dezvoltare, culminând cu "Luceafărul". Considerat un nucleu al romantismului eminescian, în cadrul căreia sunt asociate, în manieră specifică, mai multe specii literare: poem filozofic, eglogă (specie a liricii peisagistice care înfrumuseţează viaţa rustică, prezentând scene de dragoste naivă, pură-idilă cu dialog) şi elegie (poezie în care sunt exprimate sentimente de tristeţe, regret, melancolie). Elementele romantice prezente sunt tema, evadarea din realitate în spaţiul oniric, motivele literare, fuziunea speciilor şi antiteza pe baza căreia este construită expunerea lirică.

IPOTEZA

Dezvoltare a unui motiv poetic european într-o viziune lirică proprie, Floare albastră poate fi con­siderată o poezie-nucleu a romantismului eminescian.

FORMULAREA ARGUMENTELOR

Viziunea romantică e dată de temă, de motivele literare, de atitudinea poetică, de asocierea speciilor: poem filozofic (meditaţie), eglogă (idilă cu dialog) şi elegie.

ARGUMENTARE

La romantici tema iubirii apare în corelaţie cu tema naturii, pentru că natura vibrează la stările sufleteşti ale eului. Floare albastră aparţine acestei teme şi reprezintă ipostaza iubirii paradisiace, prezentă în idilele eminesciene din aceeaşi perioadă de creaţie, Sara pe deal, Dorinţa, Lacul, Povestea teiului, sau în secvenţa idilică din Luceafărul. Depăşeşte însă cadrul unei idile, implicând condiţia geniului.

Sau Tema este reprezentată de iubirea aflată în corelaţie cu natura în dublă ipostază, cea terestră, ocrotitoare, familiară, părtaşă la evenimentele şi vibraţiile stărilor sufleteşti şi cea cosmică. Depăşind cadrul unei idile, se remarcă tema condiţiei omului de geniu care aspiră la absolut. Viziunea despre lume este romantică, punând în opoziţie două moduri de existenţă ori ipostaze ale cunoaşterii, respectiv lumea cunoaşterii absolute şi cea a iubirii concrete, a cunoaşterii terestre, explorând astfel incapacitatea fiinţei umane de a putea îndeplini atât idealul intelectual, cât şi cel sentimental.

Laitmotivul creaţiei este "floarea albastră", preluat de la scriitorii romantici. În literatura germană, în lirica lui Novalis, floarea albastră se metamorfozează în femeie luând chipul iubitei și tulburând inima îndrăgostitului. În literatura italiană, în poezia lui Leopardi, motivul "florii albastre" sugerează puritatea iubirii şi candoarea iubitei. Motivele întâlnite sunt specifice liricii eminesciene romantice, şi anume luna, valea, codrul, izvoarele, prăpastia. Se identifică o serie de opoziţii pe baza cărora este constituită poezia: principiul masculin/feminin, abstract/concret, cunoaşterea absolută/cunoaşterea lumii concrete, cadrul diurn/nocturn, realitate/vis, prezent/trecut, apolinic/dionisiac, omul superior/omul comun, peren/efemer.

La nivel morfologic, titlul este constituit dintr-un substantiv comun nearticulat, căruia îi este atribuit un adjectiv, ce formează un epitet cromatic, numind motivul central al creaţiei. La Eminescu, floarea albastră reprezintă voința, aspiraţia spre fericire prin iubire, prin femeia ideală. Albastrul simbolizează infinitul, depărtarile mării și ale cerului, iar floarea poate fi ființa care păstrează dorințele, simbol al vieţii, al frumuseţii.

Exemplificând lirismul de măşti, eul liric împrumută pe rând două ipostaze umane, masculin şi feminin, sau două portrete spirituale, geniul şi făptura terestră, care se asociază celor două lumi. Lirismul subiectiv este evidenţiat prin prezenţa mărcilor gramaticale ale eului liric: verbe la persoana I- "am râs", pronume personale la persoana I- "Eu", adjective pronominale posesive de persoana I -"mele".

Ca structură, poezia este alcătuită din 14 strofe, grupate în 4 secvenţe poetice, prin alternanţa a două planuri, cosmic şi terestru, în dialogul celor două voci lirice, geniul sau vocea masculină şi cea feminină.

Prima secvenţă, formată din primele trei strofe, reprezintă monologul fetei, concentrat în jurul reproşului faţă de tânăr, cufundat în contemplaţie. Meditaţia bărbatului din strofa a patra, constituie cea de-a doua secvenţă, conţinând reacţia îndrăgostitului. Secvenţa a treia, strofele V-XII, continuă monologul fetei ce sugerează împlinirea iubirii în spaţiul terestru. Drept răspuns, ultima secvenţă poetică, strofele XIII-XIV, conturează meditaţia bărbatului asupra iubirii trecute, pe care o proiectează în ideal.

Simetria celor patru secvenţe poetice este potenţată de monologul liric al fetei, care exprimă termenii antinomici (lumea lui - lumea ei), punctat de cele două reflecţii ulterioare ale bărbatului.

Prima secvenţă poetică înfăţişează monologul fetei ce începe cu reproşul realizat prin adverbul "iar", plasat la începutul poeziei. Tonul adresării este familiar, marcat prin cele două apelative "sufletul vieţii mele" şi "iubite", dispuse simetric la începutul şi la sfârşitul primei intervenţii a fetei, exprimând iubirea sinceră. Universul spiritual în care geniul este izolat este redat de enumeraţia eternităţii "în stele/ Şi în nori şi-n ceruri nalte". Aspiraţia spre absolut este sugerată de metafora "râuri în soare/Grămădeşti-n a ta gândire". Sfera cunoaşterii guvernate de timpul infinit este subliniat prin intermediul unor metafore cu valoare de simbol "întunecata mare"- misterul genezei, "câmpiile asire"-universul cultural şi "Piramidele-nvechite" - universul de creaţie umană. Avertismentul final "Nu căta în depărtare/Fericirea ta, iubite!" cuprinde posibilitatea împlinirii umane în planul terestru, însă doar prin iubire.

A doua secvenţă întruchipează meditaţia bărbatului asupra spuselor iubitei.Superioritatea principiului masculin este surprinsă prin epitetul folosit pentru a o caracteriza pe fată "mititica". În ciuda faptului că admite adevărul menţionat de aceasta, se detaşează cu ironie "Ah! Ea spuse adevărul,/ Eu am râs, n-am zis nimica".

Monologul fetei din a treia secvenţă continuă cu o chemare la împlinirea iubirii în lumea terestră- "Hai în codrul cu verdeaţă". Cadrul natural se realizează prin motive romantice, natura fiind un spaţiu nealterat de prezenţa umană :"Stânca stă să se prăvale/ În prăpastia măreaţă". Imaginile vizuale sunt asociate cu cele auditive în cadrul sinesteziei "Und-izvoare plâng în vale".Căldura zilei de vară se află în rezonanţă cu pasiunea chemării, cu iubirea împărtăşită:"şi de-a soarelui căldură/Voi fi roşie ca mărul,/Mi-oi desface de-aur părul/Să-ţi astup cu dânsul gura". Fata conturează în acest fel povestea de iubire drept o cale mai simplă de atingere a fericirii. Portretul ei întruchipează idealul de frumuseţe eminesciană, caracteristicile sale fiind reliefate prin intermediul epitetelor cromatice: "de-aur părul", "roşie ca mărul".Timpurile verbale de viitor popular ("vom şede", "mi-i spune", "oi desface") amplasează povestea de dragoste într-un spaţiu rustic şi sugerează optimismul privind posibila împlinire a iubirii absolute într-un viitor imaginar.

Ultima secvenţă continuă meditaţia bărbatului, acesta proiectând iubirea trecută în planul amintirii- "Şi te-ai dus, dulce minune,/Şi-a murit iubirea noastră". Dacă în penultima strofă despărţirea îndrăgostiţilor pare temporară, în ultima strofă, separată la nivel formal printr-un şir de puncte de suspensie de restul poeziei, verbele la timpul trecut "te-ai dus", "a murit" susţin sfârşitul visului de iubire. Exclamaţiile retorice "Ce frumoasă, ce nebună" exprimă regretul, nostalgia, coştientizarea târzie a iubirii pierdute. Contrastul dintre vis si realitate, dintre cele două lumi care se întâlnesc pentru un moment în sentimentul înălţător, este sugerat de repetiţia "Floare-albastră! floare-albastră!" şi de versul final, filozofic "Totuşi este trist în lume!".

Din punctul de vedere al nivelurilor textului poetic, se pot grupa o serie de particularităţi, a căror simplă inventariere nu poate însă revela farmecul lirismului eminescian.                                  

Elementele de prozodie se caracterizează prin rima îmbrăţişată, ritmul trohaic şi măsura versurilor de 7-8 silabe. Se remarcă inovaţiile la nivelul rimei, prin folosirea de cuvinte rare "gândire"-"asire" şi dispunerea în rimă a unor părţi de vorbire diferite "dispare"-"floare. Rima îmbrăţişată, ritmul trohaic - sugerează starea idealistă, juvenilă;

La nivelul limbajului folosit, vorbirea populară si limbajul familiar accentuează intimitatea "încalte", "nu căta". Verbele la prezentul etern redau lumea ideilor sau veşnicia naturii ("urcă","stă"), verbele la viitor din monologul fetei proiectează aspiraţia spre iubire în reverie, iar verbele la trecut din meditaţia bărbatului redau reflecţia şi distanţarea temporală "am râs", "te-ai dus", "a murit". Poezia abundă de figuri de stil, prin intermediul cărora se realizează imagini artistice: epitetul "trestia cea lină", comparaţia "roşie ca mărul", inversiunea "de-aur părul", personificarea "izvoare plâng", metafora "sufletul vieţii mele", enumeraţia "Şi câmpiile asire/Şi întunecata mare", oximoronul "râuri în soare...întunecata mare", simbolul "floare-albastră", repetiţia "Floare-albastră! floare-albastră!".

Creaţia lui Mihai Eminescu evidenţiază într-o manieră romantică, prin vis sau reverie, drama omului de geniu pentru care împlinirea nu se poate realiza decât în planul intelectual, temă puternic influenţată de filozofia lui Arthur Schopenhauer. Diferenţele dintre condiţia omului obişnuit şi cea a omului de geniu fac imposibilă existenţa unei legături de iubire.

CONCLUZIE

Dezvoltare a unui motiv romantic de circulaţie europeană într-o viziune lirică proprie, poemul Floare albastră reprezintă o capodoperă a creaţiei eminesciene din etapa de tinereţe, purtând în germene marile teme şi idei poetice dezvoltate mai târziu în Luceafărul.

↑Înapoi la Cuprins

 

03. LUCEAFĂRUL de Mihai Eminescu - Eseu  particularităţi ale unui text poetic studiat

             

,,Luceafărul” este una dintre cele mai reprezentative opere ale lui Mihai Eminescu pentru faptul că în ea sunt încadrate marile teme şi motive ale creaţiei autorului. Această trăsătură se manifestă şi în ceea ce priveşte încadrarea poemului în curentul literar al romantismului. O primă trăsătură evidentă o reprezintă amestecul genurilor (liric, epic şi dramatic) şi al speciilor (meditaţie, idilă, pastel) şi antiteza dintre omul comun-omul de geniu, înger-demon, terestru-cosmic. Totodată, motivele sunt romantice: visul, fereastra, luceafărul, oglinda, codrul, luna, zborul cosmic, iar tema presupune o meditaţie asupra condiţiei umane

Lirismul este obiectiv, personajele devin măşti ale poetului, în sensul că eul liric se proiectează în diverse ipostaze.

Viziunea romantică e dată de temă, de relaţia poet-societate, de motive literare. Astfel, ,,Luceafărul” este o alegorie, pe tema romantică a locului geniului în lume, văzut ca o fiinţă solitară şi nefericită, opusă omului comun.

Titlul este alcătuit dintr-un substantiv care, în sens denotativ reprezintă steaua cea mai strălucitoare de pe bolta cerească, iar în sens conotativ devine simbol al omului de geniu.

Tema o reprezintă condiţia poetului în societate, o societate incapabilă să-i înţeleagă şi să-i promoveze valorile. Problematica geniului e pusă în raport cu lumea, iubirea şi cunoaşterea. Motivele literare sunt romantice: noaptea, castelul, codrul, florile de tei, îngerul etc.

Compoziţional, poemul este alcătuit din 98 de catrene cu rimă încrucişată, ritm iambic şi măsura versurilor de 7-8 silabe. Acestea sunt dispuse în patru tablouri aflate în relaţie de opoziţie: cosmic, terestru.

Incipitul poemului se află sub semnul basmului. Timpul este mitic ,,A fost odată ca-n poveşti,/A fost ca niciodată”. Partea întâi este o frumoasă poveste de iubire între luceafăr şi fata de împărat unică, frumoasă, pură ,,Şi era una la părinţi/ Si mândră-n toate cele/ Cum e fecioara între sfinţi/ Şi luna între stele”. Ea, fiinţă pământeană, aspiră spre absolut, venind ,,Din umbra falnicelor bolţi”, simbol al spaţiului limitat, spre fereastră, simbol al năzuinţelor. Întâlnirea are loc în visul fetei, întrucât cei doi aparţin unor lumi diferite. La chemarea-descântec rostită de două ori de fată ,,Cobori în jos, luceafăr blând/ Alunecând pe-o rază”, luceafărul se întrupează din cer şi mare, în ipostază angelică, apoi din noapte şi soare, în ipostază demonică şi îi promite să o facă stăpâna mărilor şi a cerului. Ea îl refuză, deoarece se teme de moarte şi este incapabilă de sacrificiu. Îi cere lui sacrificiul suprem, să devină muritor, iar el acceptă.

 Partea a doua cuprinde idila dintre fata, numită acum Cătălina, şi Cătălin, ,,viclean copil de casă...Băiat din flori...Dar îndrazneţ cu ochii” Cei doi devin exponenţi ai aceleiaşi lumi inferioare, simbolizând omul comun. Legătura dintre ei se stabileşte rapid şi se desfăşoară sub forma unui ritual de vânătoare, completat cu jocul privirii, al îmbrăţişării şi al sărutului. Cătălin îi propune un destin comun ,,Hai, ş-om fugi în lume” în care toţi sunt asemeni lor.

Partea a treia cuprinde zborul intergalactic al Luceafărului către Demiurg, rugăciunea, refuzul Demiurgului şi eliberarea. În dialogul cu Demiurgul, Luceafărul devine Hyperion şi cere să fie dezlegat de nemurire pentru a descifra taina iubirii absolute ,,O oră de iubire”. Demiurgul ironizează usturător condiţia umană ,,Dar piară oamenii cu toţi/ S-ar naşte iarăşi oameni”, oferindu-i în compensaţie diferite ipostaze ale geniului: filozoful, poetul, dar şi argumentul infidelităţii fetei.

 În ultima parte, imaginarul poetic tipic eminescian conturează un cadru de iubire nocturn, romantic, în codru, sub lumina lunii. Cătălin îşi schimbă radical gândirea şi limbajul, iar Cătălina încredinţează Luceafărului destinul ei aflat sub semnul norocului. Ultima replică a Luceafărului are caracter filozofic ,,Ce-ţi pasă ţie, chip de lut/ Dac-oi fi eu sau altul?/ Trăind în cercul vostru strâmt/ Norocul vă petrece/ Ci eu în lumea mea mă simt/ Nemuritor şi rece.” Geniul de izolează de lumea comună, asumându-şi destinul nepieritor. Ironia se îndreaptă spre omul comun, ancorat în ,,cercul strâmt”, incapabil să-şi depăşească limitele.

Sub raport stilistic, se remarcă antiteza dintre omul comun şi cel de geniu, metaforele „palate de mărgean”, ,,cununi de stele” care semnifică iubirea absolută.

În concluzie, în ,,Luceafărul” se conturează o viziune a lumii prin prisma iubirii şi a omului de geniu. Iubirea dorită este, în final, imposibilă, iar superiorul este condamnat la o viaţă nesfârşită, fără iubire.    

689 cuvinte

↑Înapoi la Cuprins

 

04. Eseu "Luceafărul"  de Mihai Eminescu 

 

Poemul Luceafarul, aparut in 1883 in revista Convorbiri literare, este un poem romantic, o alegorie pe tema geniului, dar si o meditatie asupra conditiei umane duale (omul supus unui destin pe care tinde sa il depaseasca).

     Poemul este romantic prin amestecul genurilor si al speciilorImaginarul poetic e de factura romantica. Iubirea se naste lent din starea de visare, in cadru nocturn, realizat prin motive romantice: luceafarul, marea, castelul, fereastra, oglinda, visul.

     Viziunea romantica despre lume este data de tema, de relatia geniu-societate, de structura, de alternarea planului terestru cu planul cosmic, de antiteze, de motivele literare, de imaginarul poetic. Elemente ale viziunii clasice sunt echilibrul compozitional, simetria si armonia.

     Tema poemului este problematica geniului in roport cu lumea, iubirea si cunoasterea. Tema iubirii este ilustrata prin armonizarea zborului spre primordial si originar cu meditatia asupra conditiei omului de geniu si cu aspecte fantastice ale naturii terestre si cosmice, constituind un veritabil mit erotic.

     Titlul poemului se refera la motivul central al textului , Luceafarul, si sustine alegoria pe tema romantica a locului geniului in lume, vazut ca o fiinta solitara si nefericita, opusa omului comun.

     Compozitia romantica se realizeaza prin opozitia planurilor cosmic si terestru si a doua ipostaze ale cunoasterii: geniul si omul comun. Simetria compozitionala se realizeaza in cele patru parti ale poemului astfel: cele doua planuri interfereaza in prima si ultima parte, pe cand partea a doua reflecta doar planul terestru, iar partea a treia este concentrata pe planul cosmic.

     Incipitul poemului se afla sub semnul basmului. Timpul este mitic, cadrul abstract este umanizat.

     Partea intai a poemului este o splendida poveste de iubire. Atmosfera se afla in concordanta cu mitologia romana, iar imaginarul poetic e de factura romantica. Iubirea se naste lent din starea de contemplatie si de visare, in cadru nocturn, realizat prin motive romantice: luceafarul, marea, castelul, fereastra, oglinda. Semnificatia alegoriei este ca fata pamanteana aspira spre absolut, iar spiritul superior simte nevoia compensatorie a materialitatii.

     La chemarea-descantec rostita de fata Cobori in jos, Luceafar bland, / Alunecand pe-o raza, Luceafarul se smulge din sfera sa, spre a se intrupa prima oara din cer si mare, ca un tanar voievod, un mort frumos cu ochii vii. In aceasta ipostaza angelica, Luceafarul are o frumusete construita dupa canoanele romantice: par de aur moale, umetele goale, umbra fetei stravezii / E alba ca de ceara. Cea de-a doua intrupare, din soare si noapte, reda ipostaza demonica. Cosmogonia este redata in tonalitate majora: Iar ceru-ncepe a roti/ In locul unde piere. Luceafarul vrea sa eternizeze iubirea lor, oferindu-i fetei mai intai imparatia oceanului, apoi a cerului. Insa paloarea fetei si stralucirea ochilor, semne ale dorintei de absolut, sunt intelese de fata ca atribute ale mortii: Privirea ta ma arde. Ea ii cere sa devina muritor, iar Luceafarul, accepta sacrificiul: Tu-mi ceri chiar nemurirea mea / In schimb pe-o sarutare...

     In partea a doua, idila dintre fata de imparat, numita acum Catalina si pajul Catalin, infatiseaza repeziciunea cu care se stabileste legatura sentimentala intre exponentii lumii terestre si se desfasoara sub forma unui joc din universulcinegetic. Este o alta ipostaza a iubirii, opusa celei ideale. Asemanarea numelor sugereaza apartenenta la aceeasi categorie: a omului comun. Portretul lui Catalin este realizat in stilul vorbirii populare, in antiteza cu portretul Luceafarului. Acesta devine intruchiparea mediocritatii pamantene: viclean copil de casa, Baiat din flori si de pripas/ Dar indraznet cu ochii, cu obrajei ca doi bujori.

     Zborul spre Demiurg structureaza planul cosmic si constituie cheia de bolta a poemului. Aceasta parte, a treia, poate fi divizata la randul ei in trei secvente poetice: zborul cosmic, rugaciunea, convorbirea cu Demiurgul si eliberarea. In dialogul cu Demiurgul, Luceafarul insetat de repaos: Si din repaos m-am nascut / Mi-e sete de repaos, adica de viata finita, de stingere, este numit Hyperion. De remarcat ca Demiurgul este cel care rosteste pentru intaia oara numele lui Hyperion pentru ca El este Creatorul si cunoaste esenta Luceafarului.

     Hyperion ii cere Demiurgului sa-l dezlege de nemurire pentru a descifra taina iubirii absolute, in numele careia este gata de sacrificiu. Demiurgul refuza cererea lui Hyperion pentru ca el face parte din ordinea primordiala a cosmosului, iar desprinderea sa ar duce din nou la haos. De asemenea, pune in antiteza lumea nemuritorilor si aceea a muritorilor, oferindu-i lui Hyperion, in compensatie, diferite ipostaze ale geniului: filozoful, poetul, geniul militar / cezarul, ca si argumentul infidelitatii fetei.

     In ultima parte, a patra, imaginarul poetic se nuanteaza printr-un peisaj umanizat, tipic eminescian, in acre scenele de iubire se petrec departe de lume, sub crengile de tei inflorite, in singuratate si liniste, in pacea codrului, sub lumina blanda a lunii. Declaratia de dragoste a lui Catalin, patimasa lui sete de iubire exprimata prin metaforele : noaptea mea de patimi, durerea mea, iubirea mea de-ntai, visul meu din urma, ca si constituirea cuplului adamic il proiecteaza pe acesta intr-o alta lumina decat aceea din partea a doua a poemului, producand ambiguitate asupra identitatii vocii lirice. In final, geniul se izoleaza indurerat de lumea comuna, a norocului trecator, de nivel terestru, asumandu-si destinul de esenta nepieritoare. Ironia si dispretul sau se indreapta spre omul comun, faptura de lut, prin replici fara raspuns cuprinse in interogatiile retorice finale. Omul comun, incapabil sa-si depaseasca limitele, ramane ancorat in cercul stramt, simbol al vremelniciei, iar geniul atinge ataraxia stoica, starea de perfecta liniste sufleteasca obtinuta prin detasarea de framantarile lumii.

     Muzicalitatea celor 98 de strofe ale poemului este data si de particularitatile prozodice: masura versurilor de 7-8 silabe, ritmul iambic, rima incrucisata.

Incheiere

     Luceafarul poate fi considerat o alegorie pe tema romantica a locului geniului in lume, ceea ce inseamna ca povestea, personajele, relatiile dintre ele sunt transpuse intr-o suita de metafore, personificari si simboluri. Poemul reprezinta o meditatie asupra destinului geniului in lume, vazut ca fiinta solitara si nefericita, opusa omului comun.

969 de cuvinte

↑Înapoi la Cuprins

 

 

←Test 02 : Redactează un eseu de minimum 400 de cuvinte, în care să prezinți particularități ale unui text narativ studiat, aparținând lui Mihail Sadoveanu.

Alte Lectii din romana