Redactează un eseu de minimum 400 de cuvinte, în care să prezinți particularităţi ale unui text narativ studiat, aparţinând lui Liviu Rebreanu sau lui G. Călinescu.
În elaborarea eseului, vei avea în vedere următoarele repere:
–evidenţierea a două trăsături care fac posibilă încadrarea textului narativ studiat într-o perioadă, într-uncurent cultural/literar sau într-o orientare tematică;
–comentarea a două episoade/secvențe relevante pentru tema textului narativ studiat;
–analiza a două elemente de structură, de compoziţie şi de limbaj, semnificative pentru textul narativ studiat (de exemplu: acțiune, conflict, relaţii temporale și spațiale, incipit, final, tehnici narative, instanțe ale comunicării narative, perspectivă narativă, registre stilistice, limbaj etc.).
Notă
Ordinea integrării reperelor în cuprinsul eseului este la alegere.
Pentru conţinutul eseului, vei primi 18 puncte (câte 6 puncte pentru fiecare cerinţă/reper).
Pentru redactarea eseului, vei primi 12 puncte (existența părților componente – introducere, cuprins, încheiere – 1 punct; logica înlănțuirii ideilor – 1 punct; abilități de analiză și de argumentare – 3 puncte; utilizarea limbii literare – 2 puncte; ortografia – 2 puncte; punctuaţia – 2 puncte; așezarea în pagină, lizibilitatea – 1 punct).
În vederea acordării punctajului pentru redactare, eseul trebuie să aibă minimum 400 de cuvinte şi să dezvolte subiectul propus.
BAREM DE EVALUARE ŞI DE NOTARE
SUBIECTUL al III-lea(30 de puncte)
Conţinut – 18 puncte
– evidenţierea a două trăsături care fac posibilă încadrarea textului narativ studiat într-o perioadă, într-un curent cultural/literar sau într-o orientare tematică 6 puncte
• precizarea perioadei, a curentului cultural/literar sau a orientării tematice: 2 puncte
• numirea a două trăsături ale perioadei, ale curentului cultural/literar sau ale orientării tematice precizate: 2 x 1 punct = 2 puncte
• evidențierea celor două trăsături, prin valorificarea textului: 2 x 1 punct = 2 puncte
– comentarea a două episoade/secvențe relevante pentru tema textului narativ studiat 6 puncte
• precizarea temei textului narativ: 2 puncte
• câte 2 puncte pentru comentarea oricăror două episoade/secvențe relevante pentru tema textului (comentare adecvată – 2 puncte; simpla numire a unor episoade/secvențe sau tendința de rezumare – 1 punct): 2 x 2 puncte = 4 puncte
−câte 3 puncte pentru analiza oricăror două elemente de structură, de compoziție şi de limbaj, semnificative pentru textul narativ studiat 2 x 3 puncte = 6 puncte
• analiza fiecărui element ales, justificând relevanța acestuia pentru textul narativ studiat – 3 puncte; abordarea schematică, fără justificarea relevanței – 1 punct
Redactare – 12 puncte
− existența părților componente – introducere, cuprins, încheiere 1 punct
– logica înlănțuirii ideilor 1 punct
– abilităţi de analiză şi de argumentare 3 puncte
• relaţie adecvată între idei, între idei şi argumente, formulare de judecăţi de valoare relevante – 3 puncte
• relaţie parţial adecvată între idei, între idei şi argumente, formulare de judecăţi parţial relevante – 2 puncte
• schematism – 1 punct
−utilizarea limbii literare (stil şi vocabular potrivite temei, claritate a enunţului, varietate a lexicului, sintaxă adecvată – 2 p.; vocabular restrâns, monoton – 1 punct) 2 puncte
− ortografia (0 – 1 erori: 2 puncte; 2 erori: 1 punct; 3 sau mai multe erori: 0 puncte) 2 puncte
− punctuaţia (0 – 1 erori: 2 puncte; 2 erori: 1 punct; 3 sau mai multe erori: 0 puncte) 2 puncte
− așezarea în pagină, lizibilitatea 1 punct
În vederea acordării punctajului pentru redactare, eseul trebuie să aibă minimum 400 de cuvinte şi să dezvolte subiectul propus.
SUBIECTE LIMBA ROMANA PROFIL UMAN SESIUNEA AUGUST - SEPTEMBRIE BACALAUREAT 2019
Redactează un eseu de minimum 400 de cuvinte, în care să prezinți particularităţi ale unui text narativ studiat, aparţinând lui Liviu Rebreanu sau lui G. Călinescu.
Cuprins
- 1 : Ion de Liviu Rebreanu
- Particularităţi de construcție a unui personaj: Ion Pop Glanetaşu
- 2 : Enigma Otiliei de George Călinescu
- Particularităţi de construcție a unui personaj: Otilia Marculescu
- Particularităţi de construcție a unui personaj: Felix Sima
- Particularităţi de construcție a unui personaj: Costache Giurgiuveanu
Ion de Liviu Rebreanu
Inspirat din realitatea satului transilvănean de pe la începutul secolului XX, romanul „Ion" de Liviu Rebreanu apare in 1920, fiind considerat o capodopera ce prezinta mediul rural in maniera realista, fara a-l idealiza; romanul este dominat de figura masivă, ca un bloc de granit, a personajului principal Ion Pop Glanetaşu, personaj eponim, care a împrumutat prenumele său romanului.
Compozitia si subiectul este caracterizată de simetria incipitului cu finalul, ce prezinta drumul care duce si iese apoi din satul Pripas; drumul e personificat si are rolul de a limita realitatea de fictiune. -modurile de expunere - descrierea are functie simbolica si de anticipare, -naratiunea e obiectiva si prezinta” realitatea”, intr-un stil cenusiu, -dialogul sustine veridicitatea; La nivel macrotextual, romanul e impartit in 2 volume: Glasul pamântului si Glasul iubirii, parti ce cuprind 13 capitole cu titluri semnificative: Inceputul, Iubirea, Nunta, Sfarsitul etc. -din punctul de vedere al compozitiei, Rebreanu urmareste doua planuri paralele:
Tema este reprezentată problematica pamantului in satul ardelean de la inceputul secolului al XX-lea. Titlul este simbolic -ION - NOI; Titlul este sugestiv din această perspectivă, reprezentând numele personajului principal, care devine astfel, personaj eponim.
Conflictul central e ilustrat de lupta pentru pamant in satul traditional, unde respectul e conditionat de posesia pamantului, conflictul exterior (social) intre Ion si Vasile Baciu, conflictul interior, intre glasul pamantului si cel al iubirii (constiinta lui Ion); conflicte secundare intre Ion si Simion Butunoiu pentru o brazda de pamant; intre Ion si George pentru Ana , apoi pentru Florica ;
national,in planul intelectualitatii(satul romanesc era sub stapanire austro-ungara)
tragic dintre om si pamantul stihie;
O altă trăsătură realistă este prezentarea veridică a oamenilor şi evenimentelor, care se face încă din incipit. În descrierea drumului care intră în satul Pripas, naratorul estompează distincţia dintre realitate şi ficţiune şi surprinde cadrul unei lumi în care naraţiunea pare a continua viaţa însăşi. Detaliile toponimice dau veridicitate prezentării şi îl familiarizează pe lector cu aspectele etnografice şi sociale ale lumii prezentate. În acelaşi timp, descrierea ilustrează condiţia socială a unor personaje şi anticipează rolul acestora în desfăşurarea narativă.
Finalul reprezintă descrierea aceluiaşi drum, după încheierea evenimentelor, drum care se pierde, de această dată, în „şoseaua mare”, înscriind destinul individual al personajelor în marele destin universal. Simetria incipitului cu finalul corespunde concepţiei lui Rebreanu despre roman, înţeles ca un „corp sferiod”.
Particularităţi de construcție a unui personaj: Ion Pop Glanetaşu
Unul dintre cele două planuri ale romanului urmăreşte evoluţia personajului central: Ion figură simbolică, unică prin iubirea de pământ şi prin drama pe care o trăieşte.
Flăcău sărac, Ion iubeşte o fată săracă (pe Florica), dar se simte atras de Ana, doar pentru că e bogată. El conştientizează faptul că printr-un mariaj cu ea, ar obţine pământurile lui Vasile Baciu, tatălui acesteia. Tatăl nu se arată deloc încântat de relaţia Anei cu Ion, dorindu-l de soţ pentru fata lui pe George Bulbuc. Pentru a-l determina pe Vasile Baciu să accepte căsătoria, Ion o seduce pe Ana. O dată nunta făcută, Ion se îndepărtează de Ana şi se întoarce tot mai mult spre Florica, devenită soţia lui George. Ana se sinucide. La scurt timp, moare şi copilul lor, iar Ion este omorât de George, pământurile revenind bisericii.
Condiţia lui Ion rezumă tragedia istorică a ţărănimii fără pământ. Dacă parvenirea socială a personajului este reprezentativă doar pentru o infimă parte a acestei ţărănimi, ambiţia de care este devorat defineşte, în general, sufletul ţărănesc, iar destinul său denunţă întocmirea inechitabilă ce condamnă pe cei de seama lui Ion fie la sărăcie şi umilinţă, fie la schilodire morală.
Monumental şi simbolic prin tragismul său, Ion trăieşte tragica dilemă între iubire şi patima pentru pământ. Destinul lui e strâns legat de nivelul vieţii satului din primele decenii ale secolului al XX-lea, a cărui existenţă Rebreanu o surprinde realist, obiectiv. Drama personajului nu constă în numeroasele sale trăsături negative; ea provine din lupta care se dă în sufletul lui între cele două „glasuri" care şi-1 dispută până la sfâşiere.
Complexitatea personajului a dat naştere unor viziuni critice atât de diferite, încât din însumarea lor se constituie o figură alcătuită din lumini şi umbre. Ca personaj, Ion este tragic pentru că este forţat să se mişte mereu sub povara lui „sau/şi", iar aici intervine filonul de modernitate al lui Rebreanu. Pentru G. Călinescu, „Ion e o brută", pentru E. Lovinescu „Ion este SKpresia instinctului de stăpânire a pământului în slujba căruia pune o inteligenţă ascuţită, o viclenie procedurală şi o voinţă imensă, iar pentru T. Vianu „Ion este lăcomia de pământ şi senzualitatea absurdă afirmată prin şiretenii, lipsă de scrupule şi cruzime".
Şi totuşi, realitatea romanului demonstrează faptul că Ion nu este un personaj simplist, unilateral. El nu poate fi considera nici un oarecare parvenit, nici o brută în sensul absolut al cuvântului, atâta timp cât îşi doreşte pământul nu pentru a-1 tezauriza, ci pentru a-1 munci, pentru a-şi susţine demnitatea ţărănească. In această luptă pentru pământ, el face victime, însă le face ca o brută inocentă, ca o fiinţă care loveşte pentru că la rândul ei a fost lovită.
Ion este personajul tipic pentru categoria socială a ţăranului sărac, care caută să obţină, prin mijloace individuale, pământul. Pentru el acesta înseamnă existenţa locului fruntaş în lumea satului, demnitatea (şi Vasile Baciu şi Alexandru Glanetaşu s-au căsătorit la rândul lor cu fete bogate, din aceleaşi considerente ca Ion).
Fiindcă tatăl său a pierdut (din cauza lenei şi a băuturii) pământurile, Ion este aproape silit la căsătoria cu Ana pentru a-şi scoate familia din impas. încă din primele secvenţe ale romanului, Ion apare caracterizat direct ca un flăcău harnic şi dornic să-şi arate iscusinţa („Era harnic şi iute ca mă-sa. Unde punea el mâna, punea şi Dumnezeu mila. Iar pământul îi era drag ca ochii din cap"). Atât de drag i-a fost pământul încât, de copil a renunţat la şcoală ca să fie aproape de vitele lui şi de pământ. El are conştiinţa superiorităţii lui faţă de tată de vreme ce adesea îl certa pentru că a tocat averea mamei.
Caracterizarea indirectă prin fapte, gesturi, atitudini şi limbaj este reliefată pe tot parcursul romanului prin trăirile lui Ion în lupta dusă pentru a intra în stăpânirea pământurilor lui Vasile Baciu, trăiri care sunt dintre cele mai diverse: de la brutalitatea violentă, la prefăcătorie, indiferenţă şi încântare.
Fiul Glanetaşului este un personaj complex şi dramatic, care nu acceptă jumătăţi de măsură, dorindu-şi în acelaşi timp demnitatea materială şi pe cea sentimentală. Din păcate, aceste paliere ale demnităţii sunt rupte între Ana şi Florica. Aşadar, construcţia personajului este realizată pe două patimi: pentru pământ şi pentru Florica: când se află la câmp şi Ana trece prin faţa locului lui Ion să-i aducă mâncare lui Vasile Baciu, Ion gândeşte: „Aş fi o nătăfleaţă să dau cu piciorul norocului pentru nişte vorbe", iar pe Florica o asigură: „In inima mea, tot tu ai rămas crăiasă. Ion este afectat de faptul că preotul Belciug îl ceartă în faţa satului pentru că a luat câteva brazde din pământul lui Simion Lungu, dar îl afectează şi mai mult faptul că preotul depune mărturie la tribunal împotriva lui.
Jignit - la horă - în faţa satului de către Vasile Baciu care-1 numeşte „sărăntoc", „fleandură", „hoţ", „tâlhar", Ion reacţionează potrivit firii sale impulsive, violent: „îi clocotea sângele şi parcă aştepta înadins să-1 atingă barem cu un deget ca să-1 poată apoi sfârteca în bucăţele..."
Dorinţa de a avea pământ devine o obsesie: „trecea deseori parcă înadins pe lângă pământul lui Baciu. Le cântărea din ochi dacă sunt bine lucrate şi se supăra când vedea că nu sunt toate cum trebuie. Se simţea stăpânul lor şi-şi făcea planuri...". De când a devenit stăpânul casei nicio brazdă de pământ din zestrea Zenobiei nu s-a mai înstrăinat şi gândul că ar putea fi stăpân pe tot pământul îi dă încredere şi-1 face să se simtă mai important.
După ce obţine pământurile lui Vasile Baciu (în lupta pentru acestea s-a dovedit calculat, inteligent şi viclean, fără scrupule), Ion îşi schimbă întreaga atitudine adaptându-se foarte repede şi uşor la comportamentul categoriei sociale în care tocmai a intrat: „călca mai apăsat, cu genunchii uşor îndoiţi". Este cuprind de beţia fericirii simţindu-se înfrăţit cu pământul într-un ritual mistic al posesiunii: „... încet, cucernic, fără să-şi dea seama, se lasă în genunchi, îşi coborî fruntea şi-şi lipi buzele cu voluptate de pământul ud [...]. îşi înfipse mai bine picioarele în pământ ca şi când ar fi vrut să potolească cele din urmă zvârcoliri ale unui duşman doborât. Şi pământul parcă se clătina, se înclină în faţa lui...".
Psihologia complicată a personajului declanşează o altă dramă, aceea a iubirii, atât de ocolită şi amânată până atunci. Mulţumirea de a deveni bogat nu-i mai ajunge lui Ion, acum aspirând spre o fericire deplină ceea ce înseamnă iubirea Floricăi: „Ce folos de pământuri dacă cine ţi-e pe lume drag nu e al tău".
Obsesia pământului e înlocuită cu obsesia pentru Florica. Abil, Ion simulează prietenie pentru George, soţul acesteia, ca să aibă pretextul de a-1 vizita uneori, când ştia că lipseşte de acasă. Dominat de porniri primare, aflat sub semnul fatalităţii, Ion este o victimă a structurii sale instinctuale pe care nu şi-o poate şlefui, ceea ce-1 conduce la moarte. Lovit de George cu sapa, Ion moare în chinuri cumplite: „Mor ca un câine". în mentalitatea satului, Ion a fost pedepsit pentru abaterea de la legea morală.
In concluzie putem aprecia faptul că, Ion este, fără îndoială, un personaj tragic pentru că se împotriveşte destinului şi susţine dubla patimă riscând chiar moartea. Viaţa lui are un flux epopeic impus de însăşi existenţa rurală.
2 . Enigma Otiliei de George Călinescu
Aparut in 1938 si comentat, de atunci, intr-o bogata exegeza, romanul „Enigma Otiliei”, are ca tema principala viata burgheziei bucurestene de la inceputul decolului XX.
Crearea de personaje tipice este evidentă încă din tema romanului, care trimite la titlu. Acesta accentuează caracterul imprevizibil al eroinei şi care face din roman o poveste a enigmei feminităţii. În intenţia scriitorului, cartea purta titlul “Părinţii Otiliei”, ilustrând astfel motivul balzacian al paternităţii, urmărit în relaţiile părinţi-copii, în contextul epocii interbelice. Fiecare dintre personajele romanului pot fi considerate părinţi ai Otiliei, pentru că, într-un fel sau altul, îi hotărăsc destinul.
Personajele ilustrează o umanitate canonică, prin tipologiile în care se încadrează, dând obiectivitate romanului. Ele se definesc printr-o singură trăsătură, fixată încă de la începutul romanului şi nu evoluează, cu excepţia lui Felix. Restul reprezintă caracterele clasice, balzaciene: aristocratul rafinat (Pascalopol), cocheta (Otilia), femeia uşoară (Georgeta), lacomul (Aglae) avarul (moş Costache), arivistul (Stănică Raţiu), debilul mintal (Titi), fata bătrână (Aurica).
George Călinescu îşi construieşte personajele şi în funcţie de etica lor. Astfel, unii actanţi sunt dominaţi de moralitate (Felix, Otilia, Pascalopol), iar alţii - de interese meschine (Aglae, Stănică). Această viziune este una antitetică. Spre exemplu, inteligenţa lui Felix este în contrast cu imbecilitatea lui Titi, iar feminitatea misterioasă a Otiliei - cu urâţenia Auricăi.
În plus, o metodă balzaciană este aceea a prezentării însuşirilor personajelor prin deducerea acestora din mediul în care trăiesc. Se pătrunde astfel, prin descrierea interioarelor, în psihologia personajelor. Balzac spunea că o casă e un document moral şi sociologic, iar exemplul în acest sens este casa lui Costache Giurgiuveanu.
În ceea ce priveşte tehnica narativă, discursul îi aparţine unui narator omniscient, omniprezent, care relatează la persoana a treia, controlând traiectoriile existenţei personajelor sale.
Limbajul este uniformizat, ceea ce trădează faptul că naratorul se ascunde în spatele personajelor sale. Sunt utilizate aceleaşi mijloace ligvistice, indiferent de situaţia socială sau de cultura acestora.
Particularităţi de construcție a unui personaj: Otilia Marculescu
Otilia Marculescu reprezinta drama feminitatii dar in acelasi timp este si cel mai modern personaj al romanului atat prin tehnicile de realizare cat si prin problematica sa existentiala fiind definita prin felul de a fi, adica prin fapte, actiuni, gesturi, vorbe si ganduri.
Pe langa faptul ca este fascinanta si imprevizibila, Otilia are un portret fizic ce sugereaza trasaturile comportamentului sau. Este deliata, tanara, are farmec, este cocheta,inocenta dar in acelasi timp matura: „(...) un cap prelung si tanar de fata, incarcat de bucle, cazand pana la umeri. Fata subtirica, imbracata intr-o rochie foarte larga pe poale, dar stransa tare la mijloc si cu o mare colereta de dantela pe umeri (...) „.
Otilia este un presonaj cu un comportament derutant, fiind capabila de emotii puternice, apoi trecand brusc de la o stare la alta, imprastiata si visatoare, deseori dovedind in mod surprinzator luciditate si tact. Este un amestec ciudat de atitudine copilaroasa si matura in acelasi timp: alearga desculta prin iarba din curte, sta ca un copil pe genunchi lui Pascalopol dar este lucida si matura atunci cand ii explica lui Felix motivele pentru care cei doi nu se pot casatori.
In fata lui Felix are gesturi familiare, tandre, ce ilustreaza deseori o grija materna pentru el.
Otilia este privita diferit de celelalte personaje ale romanului, astfel rationalul Felix vede in Otilia „ o fata admirabila, superioara, pe care n-o inteleg” ; Pascalopol o priveste pe Otilia ca pe femeia in devenire, cu care are rabdare, dar fata de care nu distinge insa „ce e patern si ce e viril” in dragostea lui pentru ea. Pentru Stanica Ratiu, Otilia este o femeie cu „spirit practic”, care stie ce vrea si cum sa se descurce in viata: „desteapta fata”. Agalie o considera „o zanatica, o stricata”, care suceste capul baietilor din familie, deoarece chiar si pe fiul acesteia, Titi, reuseste sa-l cucereasca. Atunci cand isi exprima parerea despre Otilia, autorul introduce in roman si elemente dramatice, Aglaie sustinad un monolog.
Otilia traieste drama singuratatii, toata viata fiind in cautarea fericrii dar pana in final singura admite ca „nu suntem fericiti decat cinci – sase ani”.
Despre Otilia autorul spunea: „ Otilia era eroina mea lirica, proiectia sa in afara, o imagine lunara si feminina”.Chipul adolescentin al Otiliei este de la inceput o aparitie angelica , descris in mod expres de autor , din momentul sosirii lui Felix in casa lui Mos Costache, asa cum o observa tanarul.Mai intai voce cristalina, auzita de sus, apoi ,”un cap prelung si tanar de fata,incarcat cu bucle , cazand pana pe umeri” .
Parerea lui Felix despre Otilia la prima vedere este: „fata parea sa aiba vreo 18-19 ani.Fata maslinie, cu nasul mic si ochii foarte albastrii, arata si mai copilaroasa intre multele bucle si gulerul de dantela.Insa in trupul subtiratic , cu oase delicate de ogar , de un stil perfect ,fara acea slabiciune supta si pastrata a Aureliei , era o mare libertate de miscari ,o stapanire desavarsita de femeie.”
Finalul romanului este decis in privinta destinului ce-l va avea Otilia, modernismul personajului cansta si in faptul ca nimeni nu poate dezlega misterul ce se tese in jurul ei, Felix impreuna cu Pascalopol, ajungand in finalul romanului la concluzia ca dupa atatia ani, pentru ei, Otilia nu „a ramas decat o enogma”.
Mos Costache o iubeste pe „Otilica”, pe fe-fetita mea”, el fiind papa care primeste de la ea un strop de tinerete, lumina si vioviciune.
În concluzie, asemenea lui Balzac, G.Călinescu realizează personaje care, după modelul clasicismului, au o trăsătură de caracter dominantă și care, în același timp, după modelul realist, sunt tipice pentru o anumită categorie socială și integrate într-un mediu bine determinat.
Particularităţi de construcție a unui personaj: Felix Sima
Felix Sima este definit de Calinescu ca fiind „martor si actor”, este cel care ne introduce in atmosfera capitalei din acea vreme, autorul descriind foarte bine snobismul, zgarcenia si dorinta de parvenire.
Romanul pune in centrul narativ al actinunii formarea personalitatii lui Felix, din acest motiv putem considera romanul „Enigma Otiliei” un bildungsroman.
Portretul fizic a lui Felix il ilustreaza foarte bine si pe cel moral: „ fata ii era juvenila si prelunga, aproape feminina” – de unde putem deduce sensibilitatea personajului; cu „ suvite mari de oar ce-i cadeau de sub sapca”, obrazul de „culoare maslinie” , iar nasul de „ o taietura elenica” ii dadea un „aer voluntar”.
Comportamentul, gesturile, atitudinea si faptele contureaza inca de la inceput o fire rationala, lucida, cu o mare nevoie de certitudini, cu un spirit de observatie foarte dezvoltat. Inca de la inceput simte pentru Otilia o simpatie aproape sponta care se transforma in iubire, fiind chinuit de lupta ce se dadea in adancul sufeltului sau intre a crede barfele clanului Tulea si a pastra o dragoste pura pentru fata. Il descumpaneste comportamentul derutant al Otiliei, nu-si poate explica schimbarile bruste de atitudine ale fetei, trecerea ei de la o stare la alta. O data cu plecarea Otiliei la Paris ramane deznadajduit insa nu renunta la cariei, dimpotriva, esecul in dragoste il maturizeaza, pastrand in suflet o iubire inocenta. Este foarte lucid si realist, intelegend ca intr-o societate degradata moral dragostea nu mai poate fi un sentiment pur, casatoria fiind o afacere pentru avere, deci pentru supravieturire, el insusi „se casatoreste intr-un chip care se cheama stralucit si intra, prin sotie, intr-un cerc de persoane influente”.
In relatiile cu celelalte personaje, Felix apare ca un intelectual superior, situandu-se deasupra superficialitatii si meschinariei lumii burgheze.
Este ambitios, invata sa faca eforturi pentru a se remarca pe plan profesional, esteb ferm si tenace, muncind cu multa perseverenta pentru a deveni un nume in medicina, publicand un studiu de specialitate intr-o revista franceza.
Desi are parte de o dezamagire in ceea ce priveste dragostea, felix este „rasplatit” profesional, reusidn sa se afirme, devenind o autoritate medicala, casatorindu-se potrivit ambitiei sale, cu fata unei personalitati politice a vremii, care-i asigura un statut social superior.
Felix si Otilia apar in roman, dupa marturisirea lui G. Calinescu, "in calitate de victime si de termeni angelici de comparatie". Orfani, ei au nevoie de afectiune paterna, pe care, negasind-o in integritatea ei morala si fara sa le jeneze individualitatea, si-o acorda reciproc. Dragostea lor are si aceasta nuanta de sprijin mutual pentru a iesi demni de sub tutela venita din afara, fie de la mos Costache, fie de la Pascalopol. Dar in puritatea dragostei lor adolescentine s-au infiltrat umbriri ale mediului social - luat ca termen general – precum si particularitati ale propriilor temperamente.
Particularităţi de construcție a unui personaj: Costache Giurgiuveanu
Ca și Balzac, G.Călinescu realizează personaje care, după modelul clasicismului, au o trăsătură de caracter dominantă și care, în același timp, după modelul realist, sunt tipice pentru o anumită categorie socială și integrate într-un mediu bine determinat.
Costache Giurgiuveanu întruchipează avarul, putând fi comparat, din acest punct de vedere, cu Harpagon al lui Molière, cu Grandet al lui Balzac sau cu Hagi Tudose al lui Delavrancea. Costache Giurgiuveanu este tatăl vitreg al Otiliei și tutorele lui Felix.
Priceperea în afaceri și zgârcenia i-au permis lui Giurgiuveanu să strângă o avere însemnată, pe care i-o vânează rudele, în frunte cu sora lui, Aglae.
Apariția personajului, în expozițiune, este pregătită, în spirit balzacian, de descrierea casei, între personaj și mediu existând o strânsă legătură. Aspectul decrepit (degradat prin îmbătrânire) al casei anunță bătrânețea personajului, iar faptul că locuința lui este neîngrijită se va explica mai târziu nu prin lipsa de mijloace materiale, ci prin zgârcenie.
Costache îi apare personajului-reflector, Felix, ca un bătrânel ciudat, „un omuleț subțire și puțin încovoiat”, cu capul atins „de o calviție totală”, cu o față aproape spână, cu buzele galbene de fumat, acoperind „numai doi dinți vizibili, ca niște așchii de os” și clipind ca „bufnițele supărate de o lumină bruscă”. Această caracterizare directă de către narator este urmată de replica surprinzătoare a lui Costache adresată lui Felix: „Nu stă nimeni aici.”, reacție care îl caracterizează indirect ca suspicios față de oricine i-ar putea intra în casă, potențial pericol la adresa averii sale, care pentru el, ca avar, reprezintă suprema preocupare.
Avariția reiese, indirect, din multiple acțiuni ale personajului: ezită să-i dea Marinei bani pentru mâncare; când Pascalopol îi dă, din greșeală, o sumă mai mare decât era necesar, Costache nici nu se gândește să-i dea banii înapoi, primind cu stupoare sugestia Otiliei în acest sens. De asemenea, Costache cheltuiește în folosul propriu bani din averea lui Felix, pe care o administra, pretextând cumpărături imaginare.
În caracterizarea lui Costache, autorul folosește procedeul personajului-martor. Cititorul află de la naratorul omniscient informații despre ocupațiile lui Giurgiuveanu, despre sursele averii lui, doar pe măsură ce Felix însuși le află cu surprindere: faptul că bătrânul poseda un imobil de raport ale cărui camere le închiria de preferință la studenți cărora le confisca obiectele, atunci când nu puteau plăti chiria; existența restaurantului pe care intenționa să-l vândă și faptul ca dădea bani cu camătă.
